Armonii

Dunkel. Schatten. Wien.

2012-01-22T23:08:00.004+02:00

De iarna

2012-01-21T19:21:00.001+02:00

Cat de mult e prea mult?

2012-01-12T12:15:00.007+02:00

Copilul meu imi zice dupa aproape 3 saptamani de vacanta ca ii teama de oboseala ce va sa vina.
Vrea sa ii scot cursul de mate, sa nu mai mearga la concurs la a doua etapa. Mentionez ca a mers la un singur concurs semestrul 1, unde a luat premiul II la 2 puncte de premiul I si ca statistic e in primii 5% din clasa a 3-a la nivel national. Deci nu e vorba de teama sau nestiinta.
astea sunt subiectele, iar punctul 1b gresit a facut diferenta de nu a luat premiul 1.

in plus, n-a stiut 2c deloc si a zbarcit un picut din ultima problema. La nivelul asta eu cred ca s-a descurcat bine si ca are potential.

Cursul in sine ii place, doamna e f f draguta. Dar e vineri de la ora 15 si sotul vrea sa fie in drum spre Busteni la ora aia. Sa nu il prinda ceata. Sa ajunga pe lumina. El zice ca mate de clasa a 3-a nu e mate si ca muntele e mai important.
Eu zic ca in orice directie o iei, matematica TREBUIE stiuta.
Cine stie matematica are o gandire mult mai structurata, mai limpede. Exprima mai simplu ceea ce e greu. Nu ma intelegeti gresit, nu spun ca cine stie mate e mai destept. Spun doar ca ajuta.
Iar prin a sti matematica nu inteleg sa fii la nivel de Olimpiada, ci sa intelegi bazele si sa intelegi frumusetea rationamentelor. Sa intelegi de ce o solutie e mai eleganta ca alta. Cand intelegi asta, in orice alt domeniu te vei exprima mai limpede. Poate gresesc :) Dar asa cred.
Iar cursul la care o duceam din cand in cand pe Sofia promoveaza eleganta solutiilor simple la probleme complicate. Si e finalizat cu singurul concurs de mate relevant pentru varsta lor. Singurul concurs unde nu se fac scheme si misculatii. Da, da, exista alte concursuri unde profii sufla copiiilor rezultatul. E revoltator. In fine, sa revenim.

Imi dau seama ca are un program foarte incarcat. luni joi pian, dupa scoala, luni miercuri karate,seara, vis vis de casa, miercuri are si germana (vine acasa profa) si vineri ar fi fost mate. Ea ma roaga sa ii scot karate si mate. Din motive de oboseala, de placut ii plac. Eu am crezut ca o sa ma roage sa ii scot pianul....oricum vine momentul acela, nu ma indoiesc.
Eu nu vad cum ar putea sa renunte la ele :( Miscare ii trebuie obligatoriu. Mate nu e destul ce se face la scoala, si nu ma refer la cunostinte, ma refer la solutiile elegante.
In afara de pian si mate, unde drumul dureaza juma de ora, karate nu necesita deplasari mai mari de 7 minute iar germana e acasa. Alti copii sunt de o mie de ori mai tracasati, n-au scoala asa buna vis a vis, fac limbi straine in centre specializate, 2 sporturi samd.

Imi totusi clar ca prin activitati vreau sa compensez faptul ca eu nu sunt in stare sa-i fac fata. Nu pot face sport cu ea, nu pot sa ma duc la scoala sa vb cu invatatoarea sa aiba mai multa atentie etc etc. Ea nu are niste parinti normali, tineri si valizi, cum au toti copiii. Mi-e teama ca daca pierde niste trenuri acuma, nu le mai recupereaza. Mi se pare inacceptabil sa-i fie retezate aripile doar pt ca mama ei e neputincioasa.
Copilul asta la 4 ani citea si scria fraze, si NU am lucrat cu ea. Pur si simplu stia. Nu ma grabesc nicaieri, dar nici nu vreau sa se piarda.

Si nu stiu ce sa fac :( Pentru moment, am sa o ascult si nu va merge la cursul de matematica. Dar nu stiu ce sa fac in general. Cum fac sa nu se iroseasca?

Mommy wars

2012-01-08T13:34:00.006+02:00

Fiind eu ocupata cu doctoratul si fiind eu cu sanatatea in pioneze, n-am apucat sa observ razbelurile de pe blogurile de mamici.
De aceea am fost tare uimita (ca sa fiu draguta) atunci cand dand un raspuns despre ceva am fost acuzata ca incep razboiul. Am facut ceva sapaturi si am aflat ce si cum, m-am cam ingrozit, am trecut mai departe.
Acuma , sa va spun de ce cred eu ca sunt percepute aceste discutii ca razboaie. Tot ce zic e din experienta personala dupa 9 ani si ceva in care am crescut 2 copii plus convietuit cu unu pe care l-am gasit destul de maricel, avea 15 ani. 3 copii in total.

In societatea moderna principalul factor dupa care se fac regulile de convietuire este FRICA.
Frica de viitor.
De exemplu, eu eram mega depresiva ca Sofia nu dormea singura , nu crestea cat credeam eu. Ce era sa ma fac atunci cand ma intorc la facultate? In mod normal ar fi trebuit sa inghet anul, numai ca familia nu m-a lasat. Nu stiu daca a fost bine sau rau, anul l-am incheiat cu 10 pe linie si o super licenta, dar am fost stresata tot acest timp. Dar poate tocmai ocupatia suplimentara m-a salvat din depresia diagnosticata care m-a tinut cel putin 4 luni.
Care e cea mai importanta lectie pe care am invatat-o in tot acest timp?
A fost ca nu putem controla toate aspectele. Ca nu putem sa ne invartim strict in jurul copilului, ca trebuie introdus copilul in viata ta. Chiar citind cu voce tare cursul de stilistica sau studiind la pian cu el in scaunul de masina pus pe fotoliu langa tine, sau transcriind la orchestratie in timp ce alaptezi.
Sau adormind cu copilul pe piept in timp ce inveti pentru examene.
Adica, toate iluziile mele despre alaptat 20 de minute, pus in pat si vazut de treburi s-au spulberat cand ea vroia sa suga 2 ore si sa doarma la mine-n brate.
ca sa imi fac si facultatea si sa ingrijesc si copilul, care sa nu planga noaptea pentru ca ala mare avea scoala a doua zi si avea de invatat si el ziua ca era in clasa a 9a, trebuia sa le bag in acelasi cos si sa fac liniste.
Sa aplic Ferber samd iesea din discutie. In primul rand nici nu stiam ce-i aia. Iar sa inchid usa si sa las sa urle o ora nu aveam cum, baiatul trebuia sa invete, sa isi faca teme, nu sa asculte plansul unui sugaci, vb Marei :) Si pe bune ca nici AP nu stiam ce, am aflat de AP cand avea copilul nr 2 cateva luni., deci la ANI distanta.
Pentru familia noastra si mai ales pt mine, o femeie tanara de 23 de ani, (pt unii un copil, da eu zica ca nu, se exagereaza cu copilaria in era noastra :D) sa imi fac treaba incluzand copilul in ea a fost singura solutie. Asa, am putut observa ca dureaza tot atata timp si se cheltuie tot atata energie sa il inveti ceva pe bebelus cat timp ar trece si cata energie ai folosi pt alte scopuri pt ca intre timp sa invete singur acel lucru.
Treaba asta am citit-o si intr-o carte, niste ani mai tarziu, si anume in cartea Poti sa nu fii o mama perfecta. Haioasa carte.
(Aici se cuvine o paranteza. Copiii mei au cel mai dedicat tata cu putinta, pot spune ca baia Sofiei a facut-o 80% el, a plimbat-o cand a putut, a dormit cu ea pe piept cand eu eram epuizata, a gatit si a intins rufe, a venit de la job direct acasa fara niciun detour, eventual doar la piata, samd samd. Si mi se pare normal. Nu consider ca am avut „ajutor” la copil, consider ca e tatal copilului si e f f normal sa faca toate astea. Daca o mama se lupta singura cu viata casnica si tatal copilului nu se implica, atunci e f nasol. Dar nu e doar de datoria mamei sa asigure bunul mers al familiei. Divizunea muncii e un concept ok, dar nu intr-atata incat sa nu intervii cand vezi ca celalalt e depasit, f obosit samd)

Revenind, opinia mea e ca teama duce la nevoia de control.
Si aici vin cu a doua poveste. Cea a lui Ghe, unde am zis ca mai rau ca la Sofia nu poate fi, ca oricat de mult ar sta treaz si ar vrea sa suga, eu am sa ii fiu un an de zile la dispozitie si mai vedem dupa aia.
Mi-am intrerupt doctoratul si am stat frumusel acasa. Am hotarat ca iau fiecare zi cum vine, fara angoasa. Pot sa spun ca a fost o diferenta de la cer la pamant.Am fost cam obosita, dar nu ca la Sofia. Oboseala era ca aveam doi copii de ingrijit, daca l-as fi avut strict pe el cred ca nici nu simteam ca s-a nascut dpdv stress si griji.
Goghe e copilul care atunci cand ii e somn, pune capul si doarme. Cand ii e foame cere de mancare. Cand ii sete imi cere apa. Practic, are un control uimitor asupra nevoilor lui. In plus, e mult mai intelegator si calin decat sora lui. Se adapteaza cu usurinta schimbarilor. Goghe e copilul crescut fara pic de inversunare din partea mea, copilul la care am plans noptile de drag, nu de FRICA.
Nu e vorba ca pe Sofia n-o iubeam cu aceeasi intensitate. E vorba ca la el am fost libera si increzatoare, iar la Sofia macinata de prejudecati si temeri ca nu fac asa cum scrie in carte si de aia nu doarme ca alti copii si nu mananca ca alti copii . Incepeam sa tremur inainte de orice masa, fructe, legume cereale, ce-o fi fost acolo. Plangeam cand vedeam ca vine seara si eu am de lucru si ea nu vrea sa doarma. Pentru ca nu puteam sa controlez cat mananca, cat doarme... Abia cand am lasat-o mai moale cu pretentiile de perfectiune a fost mai bine.

Ei si acuma sa va spun cum vad eu parinteala. Poate foloseste cuiva, poate se potriveste cuiva. Nu e cu titlu de lege, e ceea ce am facut eu.
Eu cred ca nevoia de control si perfectiune se manifesta si prin metoda Ferber si prin excesul de bio si saritul in sus la cel mai mic plans. Sa va spun ce cred despre saritul in sus:
Niciodata nu mi-am lasat copiii sa planga neconsolati, dar de cand nu i-am mai simtit bebelusi (la mine s-a intamplat cam pe la 2 ani ai Sofiei si pe la 2 ani si jumatate la Ghe) nu am mai incercat sa ii fac sa inceteze si gata dandu-le obiectul dorit, ci mai degraba i-am tinut in brate sa-si manifeste frustarea si sa trecem peste.
Sar in sus la motive emotionale insa. Mi se pare mai grav ca plange ca Alba ca Zapada n-are casa (Ghe e ala) decat daca plange ca nu are masinuta din vitrina sau abtipildurile. Pentru ca plansul dupa obiecte trebuie consumat cu ei alaturi, si dupa investigat ce sta in spatele lacrimilor. Uneori e doar obiectul, case closed. Alteori e ceva ce s-a intamplat la gradinita sau la scoala sau poate chiar afli ca Alba ca Zapada n-are casa si poate ca ii e frica de lipsa casei. Plansul nu e de ignorat.
La fel si obraznicia. Obraznicia ascunde chestii. De fapt, e buna, copilul are incredere sa-ti serveasca una mai nepoliticos asa, dar de ce a simtit nevoia? Eu mereu incerc sa investighez ce se intampla de fapt. Nu inseamna ca nu sanctionez imediat derapajele verbale, pentru ca le semnalez si nu le tolerez. Dar asta nu ma impedica sa nu-mi pun probleme mai adanci.
Poate ca mie imi vine foarte greu sa ii aud nemultumiti si certareti din cauza ca stiu ca nu fac destule pentru ei. Eu sunt de vina, nu ei. De exemplu, in timp ce scriu acest post, Ghe plange afara, ceva legat de sanie, iar eu nu pot sa ma duc sa il ajut pentru ca am o zi f f rea. E soare si frumos si eu nu ma simt in stare sa ies din casa.
De doi ani de zile eu sunt umbra mamei care ar trebui sa fiu.( pfiuu, nu mai plange :D)

Si atunci, cand vad femei sanatoase, in putere, capabile sa isi ingrijeasca copiii, si le vad macinate de frica si repezindu-se una la alta pe bloguri si certandu-se care metoda e mai buna pt cresterea copiiilor imi vine sa le iau si sa le tin un seminar despre bucuria de a fi sanatos si de a putea sa le rezolvi plansul cu sania si cu cearcanele de nesomn si cu bautul apei sau cu mancat doar quinoa cu hrisca si a le cumpara cei mai bio ciorapi si scutece refolosibile.
sa fie clar, Nu minimalizez problemele nimanui, pentru fiecare e importanta persoana proprie si e normal si e BINE si SANATOS sa fie asa.

Dar toate, fara exceptie, alaptatoare, nealaptatoare, working Mom, SAHM , va ingrijiti (acum) copiii mult mai bine ca mine. Aveti bunastarea lor in prim plan. Bucurati-va ca va solicita si le puteti raspunde, bucurati-va ca va puteti darui si ca nu va e teama ca daca citit o poveste in plus a doua zi tre sa zaceti in pat.
Sunt invidioasa carevasazica. Nu ma jenez sa o recunosc, pentru ca e o invidie pozitiva. Asta implica ca ma ambtionez sa redevin sanatoasa, desigur :)

Da numai ca viata e mai smechera de-atata. Eu am facut cum am simtit, am mers dupa ritmul copilului samd, si iata ca acuma nu mai fac fata sa ii secondez. Fizic.
Ma confrunt cu ceva la care nu am rezolvare. Ii vad cum cresc ca buruienile si ma doare ingrozitor. De ce? de FRICA. pentru ca boala m-a facut sa inteleg ce inseamna de fapt lipsa de control. Nu ce stiam eu dinainte ca inseamna „let go” , haha, ce glumita pare acuma. De parca nu era destul, am avut o depresie groaznica in aprilie, in care nu mai vedeam sensul, scopul, nu vroiam sa-mi vad copiii, nu vb cu sotul, nu raspundeam la telefon, la mail. Apoi, dupa ce a trecut, a ramas „doar” ca ma trezesc de dimineata si nu stiu ce zi o sa urmeze. Asta e adevarata lipsa de control, nu ca a mancat desert nonbio la gradi.
De aia predic eliberarea de controlul deplin. Lasatul mai moale. Ganditul uneori „om vedea cum ne descurcam”.
Nu ma refer aici la organizarea intima a fiecarei familii, sper ca e clar. Aia si-o stie fiecare. Ma refer la controlul total asupra copilului, care se manifesta si la biomanii si la metoda Ferber. Iar revin la „poti sa nu fi o mama perfecta”. Acolo scrie ca rutina e buna, dar uneori efectiv nu poti sa o aplici, si atunci e bine sa let go si va reveni de la sine. Nu e vina mamei. Imi pare rau ca a fost luat drept critica, nu era cazul.

Asa ca, nu va mai certati. Eu am si alaptat, am si dormit cu ei, dar asta pentru ca asa mi-a fost mai bine si uite ca nu i-a ferit de necazuri ulterioare. Uneori ma gandesc ca e singurul lucru bun pe care l-am facut pentru ei si ma felicit, e probabil singura perioada fericita din copilaria lor, acuma eu sunt o sursa de frustrare. Ei nu ma au cum ar merita sa ma aiba. Dar trebuie sa let go si sa ma impac cu asta, deocamdata, si sa sper la mai bine.
Dar ai vostri va au acolo, ingrijorate daca nu au dormit cat trebuie, daca nu au baut apa, daca au mancat ciocolata in vizita. Fiti recunoscatoare pentru asta. Multumiti pentru problemele mici. Din ele e condimentata viata. Le puteti rezolva. Si eu ma ingrijorez pt toate astea si pentru foarte multe altele si nu le pot rezolva. Nu pot pretinde nimanui sa ma inlocuiasca. Pe voi nu trebuie sa va inlocuiasca nimeni.
Aveti fericirea de a fi mame intregi pentru copiii vostri, nu o irositi cu mommy wars.

Inceput de an in familie

2012-01-05T19:26:00.003+02:00

ne uitam la filme in grup, mai ales pentru copii :)
cand nu mai rezist le transfer pe netbook, da mi-e mila de ochii lor pe ecranu de 12.
Ghe imi adoarme in brate si ma intreaba la final daca a reusit Bastian sa salveze Fantasia, mai primeste cate un Pinocchio, cate un strumf.
A invatat sa se joace perfect jocurile de la poisson rouge.com.
Au iesit afara, Sofia foarte multe ore, Ghe doar maxim 2 e zi ca e dupa antibiotic.
In rest, sunt mare si multa si cam speriata de bombe, oricat ma dau curajoasa.
As vrea sa tin o Oshawa macar de 10 zile inainte sa plec la Viena, dar e cam greu cu oameni care mananca mancare normala in jur. Bine ca nu gatesc, dar Ghe doar cu mine mananca bine, asa ca....

povesti (cu luna) pe strada mea

2012-01-05T15:38:00.006+02:00

Pe ultima suta

2011-12-31T20:47:00.001+02:00

Close your eyes and dream away.

La revedere 2011.

Ce-mi doresc de la 2012

2011-12-31T10:23:00.003+02:00

1. Sa ma fac sanatoasa
2. Sa fiu o mama mai prezenta si mai responsabila (rezolvabil prin punctul 1)
3. Sa slabesc ce m-am ingrasat de la cortizon
4. Sa fie cel mai mare mega hit festivalul Innersound.
5. Sa compun mult de tot.

Astea-s dorintele mele personale.

Pe plan mondial :)) imi doresc sa se faca Bibi sanatos, si toti copilasii din lume.
Sa imi fie familia linistita si lipsita de boli si alte incercari.
Sa fie toata lumea din lume mult mai buna, mai binevoitoare, mai ingaduitoare si cu mai multa tinuta morala.

La multi ani!!

Poveste de Craciun

2011-12-25T19:21:00.001+02:00

Ce inseamna pentru mine doctoratul

2011-12-22T12:03:00.003+02:00

Desigur, e un titlu onorant, pentru care am muncit, la care am aspirat dintotdeauna, in sensul ca am urmarit sa imi dezvolt ideile pe care le-am avut inca de la inceputul studiilor. iar ele s-au cristalizat, apoi s-au nuantat si s-au rafinat de-a lungul vremii.

Insa mai mult decat atat, e o victorie morala in lupta cu viata. De aceea pentru mine finalul a fost extrem de emotionant. Cata vreme am intrat in „sustinere mode” am fost rock solid, impecabila. Dar la momentul multumirilor, toate momentele incredibil de grele prin care am trecut, combinate cu solemnitatea momentului, m-au coplesit.
Sigur ca e placut sa ma alint un pic, sa ma scald in supa suficientei de sine :) , dar am fost extrem de mandra de mine si de ceea ce am realizat. Nu profesional, asta era de la sine inteles si nu am avut dubii (majore :D), dar pe plan uman.
Asta imi da multa incredere in viitor.

Cata vreme ai facut niste punctii de maduva, niste chimioterapii, peste 750 de zile de cortizoane , ai mai crescut copiii, ai compus, ai fotografiat, cu expunere publica, si ai terminat un doctorat summa cum laudae, nimic nu te poate dobori.

Doamna doctor

2011-12-20T18:08:00.002+02:00

Sa veniti sa va dau compensate, da? :)

Iarna by Sofia

2011-12-14T14:34:00.001+02:00

Sofia va roaga sa dati Sms la 848- 2 euro pentru Bibi si spune ca ar scoate la licitatie pictura, insa trebuie sa o puna la panoul scolii.

Inca odata Bibi

2011-12-12T15:51:00.002+02:00

Si da, am sa sufoc auditoriul cu Bibi, pana se strang toti banii.
Nu uiotati de Sms si nr de Romtelecom. Au mai ramas doar 5 zile, cu tot cu asta.
Mai pun si 50 de semne de carte de vanzare la talciocul de pe 17.
mai sunt calendarele si pozele lui Cornel.
Cadouri deosebite pt cei dragi ai vostri.

O saptamana foarte importanta

2011-12-09T10:32:00.002+02:00

E sapatamana cand Bibi ar putea aduna toti banii.
Preluati si voi bannerele, de la Criticomamica

Scrolldown si le gasiti.

*De pe 10 pana pe 16 decembrie, printr-un SMS la 848 (numar valabil in retelele Vodafone, Orange si Cosmote) se doneaza 2 euro;

*la Romtelecom, tot intre 10-16 decembrie, puteti dona:

0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

Bibi Reminder

2011-12-07T23:00:00.004+02:00

Avem SMS: 848, 2 euro, intre 10 si 16 decembrie.
amanunte : viatacudba.blogspot.com

Avem fotografiile lui Cornel.

Avem calendare de vanzare cu fotografiile mele. Au sosit si arata f f bine.

mai aveti 2 zile in care sa comandati calendare cu imaginile voastre preferate, iar 20% din incasari merg la Bibi.

Avem Talcioc Urban.

Acolo unde voi fi si eu prezenta, in persoana sau cel putin prin reprezentanti. Si anume prin 50 de semne de carte cu fotografiile mele, care vor costa 10 lei bucata.
Am preluat ideea de la Raluca, cu bratarile statement.
asa arata semnele de carte:

In rest, sunt cam depresiva si ingrijorata, am dizertatia pe 20 decembrie, nu am cu ce sa ma imbrac, m-am ingrasat vara asta infiorator, imi vine sa sparg oglinzile si nu mi-am scris prezentarea. Adica schita, ca nu sunt genu sa invete comentarii pe dinafara.

Dar sigur mi-ar creste moralul daca s-ar cumpara cele de mai sus.

Music for Bibi

2011-12-04T18:39:00.002+02:00

Aveam 18 ani. Si nu eram trista.

Amintiri care-i pot salva Viața lui Bibi

2011-12-02T19:28:00.007+02:00

Updates despre vânzări în josul textului.

Bogdana scrie pe blogul ei despre normalitatea în care ar trebui să ne situăm. Aceea de a dărui celor care au nevoie. Despre faptul că nu e nimic extraordinar în asta. Și are dreptate.
Din fericire, campania pentru Bibi a scos ce mai frumos din mulți oameni, iar asta nu poate fi decât minunat. Am fost martoră la cum s-au strâns 1770 de lei în 24 de ore. Pentru că nu am reușit să mă implic până acum, am avut senzația că asist la un miracol. Care m-a stors de energie în primă fază. timp de doua zile am intrat în gaura mea neagră, dar odată euforia consumată, am simțit un val de energie bună, caldă, benefică.
Și pentru că fotografiile s-au dat atât de repede (și mai avem înca două la vânzare, nu uitați!), m-am hotărât să mai scot la vânzare, într-o altă formulă.
Pentru asta, am apelat la bunii mei prieteni, http://calendare.yshop.ro/. La ei am făcut calendare pentru familie, cu poze ale copiilor. La ei mi-am printat teza de doctorat, ceea ce a fost absolut salvator, din foarte multe puncte de vedere, calitate, preț, stres, drumuri, am primit mereu ajutorul necesar, am primit totul la timp, acasă, mi-au fost suportate toate ideile de artistă zăpăcită și au fost rezolvate cu profesionalism desăvârșit.
Așa că nu am ezitat să le povestesc despre Bibi și vânzarea de fotografii, cu ideea unor calendare artistice care să îi fie dedicate. Răspunsul a fost prompt: da, le facem!
Mai mult decât atât, 20 % din încasările la comenzile de calendare familiale venite până pe 9 decembrie vor fi donate în contul lui Bibi.
Așa că, dacă vă doriți mai multe dintr fotografiile mele, acum e momentul. Le puteți vedea mai jos. .
Și dacă vreți să faceți un cadou special bunicilor, unchilor, mătușilor, le puteți oferi un calendar cu fotografiile copiiilor voștri, iar 20% din ceea ce plătiți va merge la Bibi, ca să crească mare.

Update. Unul vândut- 100 Euro. Am primit deja factura.

Frumosul, pentru Bibi

2011-11-29T11:45:00.008+02:00

Trebuie sa vă spun că nu m-am așteptat să se vândă atât de repede fotografiile. Sunt extrem de fericită pentru asta și îmi reînnoiește certitudinea că oamenii sunt buni și vibrează la frumos, doar că uneori le trebuie un impuls din exterior. De fap, nouă, tuturor. Se ivește uneori câte ceva care ne răscolește, din motive pe care poate nici nu le intuim, dar e firesc așa, să rezonăm diferențiat.
Ceea ce nu am avut curajul să fac, e să bat la ușile (virtuale- ale) oamenilor să ii conving să facă același efort ca mine. Însă exista cineva în care am avut deplină încredere, un om deosebit, la care, atunci când mă gândesc, îl văd alături de familia sa minunată, îi simt cum emană toți trei bucurie, bunătate, iubire și compasiune sinceră, pură. Au fost alături de mine în toate încercările. Mi-au scris încurajări fără sa-i solicit, m-au înveselit, luat la fotografiat, ajutat și susținut fie numai cu câte o vorbă amuzantă la momentul potrivit sau o poză cu minunea mică.
Așa că nu-i de mirare că am îndrăznit să solicit jumătatea masculină a familiei, un fotograf cu totul și cu totul special, pentru imagini frumoase, de vânzare. Pentru Bibi. Mi le-a dat fără să clipească. Așa că mulțumim, Cornel Brad! Cornel are o dipsonibilitate uimitoare în a relaționa cu oamenii și în a suprinde cu îndrăzneală situații pe care nu oricine ar avea curajul să le imortalizeze. Iar la o analiză atentă (dar nu prețioasă-arogantă), eu una mereu descopăr, dincolo de ineditul situațiilor în sine, un ceva specific DOAR acelei fotografii, o nuanță foarte fină, dar totuși extrem de pregnantă care universalizează un sentiment profund uman și foarte acut descris.
La concret acum:
Prețul e fix: 150 de euro. Printul e realizat în condiții deosebite și voi pune dimensiunile în josul imaginilor.
Dupa ce dovada plății în contul lui Bibi vine la mine sau la Bogdana, o trimit la Cornel, care se va întâlni cu cumpărătorul sau dacă e cazul, va trimite fotografia în străinătate, caz în care o va înrăma corespunzător expediției (caserat cu passepartout), la dorința cumpărătorului.

Dimensiuni: 20/20 cm

Dimensiuni : 40/60 cm

Sper să-și găsească foarte repede proprietarii :) Poate fi și un f frumos și original dar de Crăciun pentru prietenii voștri.
Și încă odată, banii suntru Bibi. Sunt foarte , foarte puțini față de câți îi trebuie ca să se facă mare.

Updates

2011-11-28T09:11:00.004+02:00

S-au rezervat aproape toate pozele, V-a mai ramas doar cea AN verticala.
Pretul ei este 150 de euro, e in format mare, inramata cu geam. O sa o masor mai incolo, aveam dimensiunile undeva dar nu le gasesc acuma. In orice caz, e MARE :P
Banii merg direct in contul lui Bibi, apoi copie dupa OP la mine sau la Bogdana si noi stabilim detaliile ca sa intrati in posesia fotografiei.

Scrisoare deschisă

2011-11-26T12:48:00.010+02:00

În josul textului voi face niste updates.

Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.

Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.

În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.

Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat încă de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.

Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile (iar cele din urma acționează mult mai perfid, pe nesimțite, fiind extrem de periculoase)

Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine însămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.

Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpățânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!

Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.

Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.

M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.

Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678

Pe pagina lui găsiți conturile în euro și Paypal.

http://viatacudba.blogspot.com/

Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.

Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.

Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.

Update 1. S-a rezervat fotografia nr 4, cu fetita pe rosu, pret 300 RON.

Update 2. S-au dat toate fotografiile. 50 Euro, 75 Euro, 100 USD, 150 EURO.

I am crazy

2011-11-26T02:12:00.003+02:00

Ce face un om normal la cap cand face o recadere nasoala la o boala dubioasa?
Desigur, isi scrie doctoratul si organizeaza un festival !

Asadar, e oficial.
InnerSound , Festival de arte contemporane.
Bucuresti, 28-30 august 2012, Muzeul Taranului Roman, Bucuresti.

avem FB:
https://www.facebook.com/InnerSoundFestival/

si avem o descriere sintetica aici:
http://no14plusminus.ro/2011/11/25/innersound-new-arts-festival/

acum, pot sa ma odihnesc 2 zile.
Ca dupa aia o iau de la capat.

Rezumatul rezumatului -finished!

2011-11-07T17:14:00.002+02:00

Teza de doctorat „Funcția memoriei în construcția timpului muzical” investighează procesele temporale și de memorie - structurile tari ale materiei ideatice utilizate de toate artele- din timpul compunerii, interpretării și receptării muzicii de tip european. Studiul memoriei din perspectivă istorică a relevat importanța criteriului pregnanței și efortului rememorării ideii, sentimentului, materiei sonore, regăsite în concepțiile multor filosofi.
Analiza tipurilor de timp ce intră în componența unei lucrări a dus la concluzia că în fiecare compunere, interpretare și receptare a muzicii are loc o veritabilă polifonie de timpuri. Mai multe tipuri de timp (newtonian, bergsonian, relativitate, circular, în spirală și altele) se pot regăsi într-o singură lucrare, în proporții diferite. Conceptul de polifonia timpurilor se referă și faptul că prezentul și trecutul se suprapun în puncte nodale ale compozițiilor, determinând cursul acesteia. S-au cercetat grafismul muzical și temporalitatea partiturilor grafice, punându-se, în premieră , muzica în relație cu arta fotografică. S-a observat că, similar actului muzical, memoria ierarhizează obiectele imaginii în funcție de pregnanța lor, organizându-le în timp. Acest fenomen a fost demonstrat și prin creația proprie, muzicală și vizuală.

Copyright: Sabina Ulubeanu.

Toamna vieneza in viziunea Sofiei

2011-10-27T19:39:00.002+03:00

De la Viena

2011-10-25T23:12:00.003+03:00

E frig tare, si vant si ploua. dar pt Sofia e de vis.
pacat ca are parte si de spitale. N-o prea consoleaza ca e cel mai grozav din Europa, daca are de asteptat.
In concluzie, o sa ma iubiti si daca incep sa extrag chestii din mine, nu?
Joi fac vaccinurile.
peste o saptamana venim acasa.
Imi sustin dizertatia la doctorat, si dupa Anu nou candva actionam.

incepem sa exageram

2011-10-06T13:21:00.003+03:00

programul fetitei mele devine absolut nebunesc.
Trebuie sa ma gandesc la optimizari. Daca as fi sanatoasa, ar fi simplu, dar eu NU sunt si nu o pot ajuta. Singura nu are cum sa faca fata.
Pana le gasesc, va las aici o maxima care mi s-a revelat in dimineata asta:
In copilarie, copilul are o singura treaba: sa afle cine e. ATAT.

ne jucam

2011-09-30T12:57:00.004+03:00

printre picaturi.Cine spunea ca nu pot iesi poze de mare, maaaaaaaaare interes si daca nu iesi din casa? :))

NU la gradinita Disney

2011-09-26T14:02:00.000+03:00

de ce? aflam de la Zu.

Inscrieri la Scoala de Fotografie

2011-09-25T21:19:00.001+03:00

Despre gradinita

2011-09-17T11:31:00.004+03:00

Am ezitat mult daca sa scriu despre asta sau nu, dar pana la urma am decis sa public ca sa pun closure.
In luna mai am pornit cu copilul spre o gradinita de stat f aproape de noi, care imi fusese laudata. Si pe drept cuvant, e mare, spatioasa, au tot felul de activitati extra, doamna amabila si nu cu multi copii in clasa. Baiatul meu s-a dus imediat pe un scaunel si mi-a cerut sa plec acasa, ca el ramane acolo sa deseneze. Semn bun.
L-am inscris si urma sa revin in iunie pentru sedinta. Din pacate, eu atunci am facut o recadere nasoala si nu am putut. Apoi vara am stat la munte sa imi scriu doctoratul (btw, mai am f putin, tineti pumnii ca iar manifest o scadere de energie). Doamna a fost f f amabila si telefonic mi-a anuntat prietena ca copilu e e la ea in grupa si ca totul va fi in ordine. Am apreciat si nu uit.
In fine, ne-am intors acasa si luni de dimineata am imbracat copilu frumos si am plecat la gradi. Fericit nevoie mare, si-a das jos ghiozdanelul, si-a pus papuceii si m-a expediat acasa.
La ora 13 m-am dus sa il iau si nu terminase mancarea, dar m-a vazut prin usa deschisa(ca era f f cald acolo) si s-a repezit la mine DISPERAT, s-a dus glont la dulapior, si-a scos tot de acolo si m-a implorat sa mergem acasa. Unde nu am reusit sa scot nimic de la el decat ca nu a avut voie paine in ciorba. Fleacuri, zic eu, se va obisnui, dornica sa nu dau importanta la amanunte. Insa a doua zi de dimineata copilul nu a vrut cu niciun chip sa intre in clasa. Ne-am invartit, ne-am rasucit, pana la urma am plecat acasa. Doamna m-a facut un pic atenta ca nu sunt ferma si poate el e mai sensibil.
A treia zi l-am luat si pe tati cu noi. Tati care, sa nu uitam, a fost profesor ani de zile. Povestea se repeta, Ghe nu a vrut sa intre in clasa, si ar fi fost dispus cu rucsacelul in spate (semn ca nu il las acolo....)

Dar atunci s-a produs declicul. Doamna a iesit din clasa si m-a intrebat ce nu i-a placut. Am indraznit sa povestesc despre painea in ciorba. Ei bine, a urmat adevarul si anume:

la gradinita nu suntem la cresa, nu punem paine in ciorba, aici ii invatam maniere si ii pregatim pentru viata
nu se intra cu rucsacel, eu trebuie sa fiu ferma, sa il dezbrac si sa plec, iar copilul TREBUIE sa ma asculte, altfel ce ne facem? va deveni un mic tiran
nu are voie sa isi manifeste nemultumirea: „a dat din picior....aaaaa, pai m-am lamurit”

Dupa care doamna a intrat in clasa si a inchis usa dupa ea, nemaschitand nici un gest de apropiere fata de copil (pe care recunosc, l-a incercat in ziua 2)
M-am uitat la sotul meu (repet, fost profesor care stie exact cum functioneaza copiii, par grizonat, pantalon la dunga , privire demna ;D si caruia nu i s-a acordat nici macar cea mai vaga atentie) . Sotul meu s-a uitat in apoi la mine, si l-am intrebat, ei, tu te-ai lamurit? si el a zis, da, m-am lamurit. Ne-am luat copilul de mana si am plecat.

O sa ma intrebati de ce nu am ripostat la ce a zis doamna. Cuvinte pe care sotul meu le-a calificat simplu: obraznicie.
Pentru ca eram deja hotarata ca daca copilul refuza a doua oara sa intre, il retrag si gata. Gradinita era pentru el, nu pentru mine. Ba dimpotriva, mie imi va face rau inscrierea lui in colectivitate, pt ca eu la orice raceala risc recaderi grave.

Dupa acest episod, ne-am dus sa vizitam fosta gradinita a Sofiei, privata si putin mai departe decat cealalata. Unde a fost primit cu dragalasenie si doamna directoare s-a jucat cu el jumatate de ora afara in curte. Unde a doua zi l-am dus la ora cand ies copiii afara si educatoarea, o fata f tanara si sufletista l-a luat si a stat cu el in plus, cat timp ceilalti copilasi erau la ora de germana. Unde a vrut sa intre in clasa. Unde a doua zi, fiind primit tot afara la joaca , a intrat in clasa si a facut si lectie de engleza si stie sa zica gubai :) si a mancat aproape tot si s-a apropiat de copii. Unde educatoarea mi-a spus. doamna, vad ca ii place f f mult sa cante , deci l-a urmarit si l-a studiat prin joc.

Nu neg ca doamna de la prima gradi , pe care am vazut-o imbratisata de multi copii, ajunge la sufletelele lor. Pur si simplu la al lui Gheorghe nu a ajuns si pt mine e un motiv suficient sa nu il „adaptez” cu anasana. Viata e lunga si grea si frustrari tot vor fi, daca imi sta in putinta sa evit unele inutile, o voi face, pentru ca de aia sunt mama lui.

Cu aceasta, ma intorc la scrisul tezei, ca micii mei tirani sunt la munte si am un pic de liniste (daca se poate numi liniste statul la bloc in Bucuresti....)

sa citim:)

2011-09-11T16:51:00.002+03:00

Ce inseamna copil bun?

2011-09-09T20:25:00.006+03:00

Am o mare problema. Incepe clasa a treia si cica e f greu sa faca fata cu brio. Acest cu brio ma sperie rau. Cica concursurile de mate sunt complicate, la scoala trebuie din ce ce in ce mai mult sa lucrezi acasa, teme si nu numai, noi avem si pianul, unde trebuie sa studieze in fiecare zi, am fi vrut si un sport.
Cica un copil bun nu se multumeste cu manualul ci face f mult in plus, chestii care la scoala nu se prea abordeaza, dar la concursuri se dau.
Din experienta, fiecare concurs are tipul lui de probleme. Pana acuma am gasit un sg concurs care sa para simpatic (dpdv al matematicii), dar ce te faci ca tot asa, daca nu ai facut genu ala de exercitii o incurci.
Cica toate diplomele astea mititele conteaza la admiterea la liceu, ca parte din nota.

Atunci, cand se mai joaca, cand isi mai scrie povestile, cand mai picteaza, cand mai merge la un teatru, concert, vizita, cand mai citeste?

Eu am un copil f bun, constiincios, nu suporta sa nu aiba temele scrise, o amuza (daca nu e constransa) orice face parte din cunoastere. Si totusi, eu ca mama, nu fac fata.... iar copilul meu, desi exceptional ca potential, nu e in topul topurilor, din cauza MEA, care nu stiu ce trebuie facut suplimentar. Si nu sunt convinsa ca ii trebuie....
Cum fac ceilalti copii oare? De fapt, cum faceti voi, ceilalti parinti?

La Festivalul Enescu

2011-09-02T10:52:00.001+03:00

Pentru prima data in isotria festivalului va avea loc si un workshop de compozitie. Se anunta foarte interesant.
Aici este intregul program

Multumesc

2011-08-29T17:21:00.004+03:00

Celor 101539 vizitatori de cand mi-am pus sitemeter. Nu stiu exact ce inseamna asta, teoretic nimic, practic , sper sa am ce da, nu doar ce culege de la cei care intra pe blogul meu.

Wagner for dummies

2011-08-26T20:24:00.001+03:00

Yumiii

2011-08-24T17:55:00.002+03:00

retete simple si delicioase, potrivite pentru mame ocupate, domni independenti, femei de cariera, bune de impresionat musafirii.
adica,
Sabrina prin casa

e o cvasicoincidenta de nume, care mie mi se pare f draguta, dar nu, nu am nicio legatura cu minunatiile de-acolo, din pacate...:P

Ajutati-l pe Bibi!

2011-08-21T21:56:00.005+03:00

Eu nu am putere sa scriu despre cazul lui, ma doare prea rau, ma termina si eu trebuie sa ma conserv pentru copiii mei, pentru stiu EXACT ce inseamna aceasta boala. A mea se numeste altfel, dar simptomele sunt aceleasi. Nu cred ca ma poate condamna cineva ca nu ma implic mai mult, dar nici sa tac nu se mai poate. Citind postul despre donarea de sange am rememorat toate clipele in care pt mine, la grupa mea rara, pur si simplu nu se gasea masa eritrocitara.
Cititi la Bogdana si la mama lui Bibi.
Va rog din suflet sa donati, fiecare ce poate.

„Pentru orice detalii(mai multe informatii despre DBA, evolutia fului nostru si acte medicale) va stam la dispozitie la adresa de mail: loristefan@yahoo.com.
Donatii se pot face si in contul deschis in acest scop pentru Bibi:
LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX
Banca Transilvania
Titular cont: Filip Bogdan-Liviu
CNP 1660903133678 ”

George Enescu

2011-08-19T13:09:00.007+03:00

Astazi se implinesc 130 de ani de la nasterea lui George Enescu. Majoritatea il cunosc dupa cele doua rapsodii, mai ales prima. Lucrari de tinerete, foarte bine scrise, simpatice foc, dar nu transcendentale.
Adevaratul Enescu e inovator pana la limita suportabilitatii. Transcende orice stil si limbaj. Modifica timpul si iese din masurabil.
A scris muzica spectrala inainte de orice definitie a acesteia. A scris eteorofnic MULT inainte ca Boulez sa-si fi asumat, complet fraudulos, reinventarea acestei sintaxe muzicale.

Today we celebrate 130 years from George Enescu's birth. He is well known for his 2 Romanian Rapsodies, composed when he was very young. These are really cute works, extremely well written, but not transcendental ones.
The real George Enescu inovates beyond all bearing. He rises above any style and musical language. He totally modifies time perception and the feelings in his works cannot be measured.
George Enescu wrote spectral music long before the term was even released (carillons nocturnes for piano). He wrote heterophonic music long before Pierre Boulez unfairly claimed the re-invetion of this musical syntax.
My favourite works (in this period of my life) are:

Angelina cea isteață

2011-08-16T17:27:00.004+03:00

Va rugam sa nu preluati povestea fara sa apuc sa intreb autoarea. Drepturile ii apartin. Multumim!

Angelina cea isteață

O poveste de Ada Sofia Ulubeanu.

A fost odată o fetiță care se numea Angelina. Când a împlinit 7 ani, a mers la școală în clasa 1. Când a văzut cât de ușor e, s-a plictisit să rezolve toate problemele acelea ușoare. Voia să fie mai greu. Peste un an a intrat în clasa a 2-a. A văzut că e la fel de ușor . A terminat anul cu bine și s-a gândit că in clasa a 3-a o să fie și mai ușor. Părinții i-au spus că o să aibă și mai multe materii. Angelina s-a bucurat de asta.

A trecut vara. E în clasa a 3-a. Îi place și s-a gândit că în clasele mai mari o să fie și mai frumos.dar ca să fie în clasele mai mari trebuie să crească. Dar ea avea doar nouă ani, nu era deloc mare. Și dacă nu va mai crește niciodată? La asta nu se gândise. Poate așa era. Și mai erau șapte luni pâmă la ziua ei....

Se gândi că dacă își punea o dorință la o stea căzătoare se va îndeplini. dar ea știa că stelele căzătoare sunt doar în august. Dar era abia ianuarie! Cum își putea pune o dorință? Se gândi la alte modalități dar nu își aminti niciuna.

Mai erau 5 zile până la ziua Angelinei. 4, 3, 2. Nu mai putea aștepta!...

De ziua ei, mama o duse la cinematograf să vadă „Frumoasa din pădurea adormită”. Apoi veni și școala cu temele.

Apoi veniră ploile și frigul. Angelina se îmbolnăvi și nimeni nu își dădea seama. În sfârșit, fu chemat doctorul. Spuse că Angelina are gripă și că trebuie să mănânce în fiecare zi o supă fierbinte și să stea în pat. Asta dură o săptămână în care să nu mai poată merge la școală. Degeaba sărea cățelușul împrejur. Fetița îl mângîia distrată și el pleca să se culce în colțișorul lui.

Angelina deveni foarte gânditoare și îi plăcea mult să citească. Citea basme. Recitise de multe ori nenumărate cărți.. Așa că hotărî să nu mai citească basme ci cărțile pe care le citesc mama și cu tata. Dar se juca la fel de mult.În curând deveni foarte serioasă și foarte deșteaptă, ca adulții.

Putea să răspundă perfect la întrebările: Ce e mai gras în lume? Ce este mai bun? Ce aleargă mai iute? Atât de mult își dorea să fie mare. Și peste 10 ani văzu cum este fii mare. Era mult mai greu.

Dar se trezi din somn și văzu ca este abia în copilărie.

Sfârșit

scrisă în 24 iulie 2011

10 pentru care sunt recunoscatoare

2011-08-13T10:57:00.008+03:00

Leapsa de la Bogdana.
Sunt asa prinsa cu teza (deci de bine) incat scriu repejor. Desi sunt multe lucruri pe care situatia de 2 ani incoace mie le-a furat de sub nas (de exemplu mersul pe munte pe poteci nestiute:D), am avut timp sa ma gandesc la lucurile bune:

Intuitia mea. La pachet cu instinctul. Fara astea doua nu aveam acuma doi copii mari si evident superbi, geniali, deosebiti (si tot ce va mai trece prin cap cand va ganditi voi la ai vostri :P ). Acuma nu mai am voie sa fac copii, deci sunt foarte recunoscatoare pentru ei si multumesc celor doua mai sus mentionate care m-au facut sa le dau nastere la 23, respectiv 28 de ani. Mai planificasem in sinea mea unul pe la 33, 34, dar, cum spuneam, zic un multumesc mare de tot pt cei care deja sunt.
Norocul picat din cer care ne-a facut sa putem iesi din Bucuresti cand vrem noi.
Prima mea profesoara de pian care a crezut in mine si in momentele rebele ale adolescentei si fara ajutorul careia nu m-as fi putut duce la Viena la tratament si ce-o mai fi urmand.
Sotului meu care , desi uneori imi este cel mai mare critic, este si cel mai aprig sustinator si care si-a asumat rolul de a ingriji vedeta familiei. Concerte, expozitii, doctorat, calatorii medicale carora le asociez expeditii culturale, orice tine de cariera mea si eu vreau sa fac, el e acolo sa aiba grija de copii si de casa. Sincera sa fiu, nu cunosc niciun barbat care sa fi fi facut asta la scara la care o face sotul meu. Care sa fi dat interesele lui personale TOTAL deoparte ca sa pot straluci eu. Cunosc numai milarde de neveste care fac asta.
Internetul fara de care as fi fost complet izolata . Nu zic mai mult, ca se stie ce si cum.
Prietenelor mele din copilarie, Magda, Anca si Monica si prietenei mele de la Viena fara de care sederea acolo ar fi fost pur medicala, datorita ei si familiei Monicai, Viena a devenit a doua casa si o rampa de lansare.
Prietenilor virtuali care m-au sustinut uneori mult mai bine decat familia. E firesc, familia face partea fizica, sufleteste au si ei nevoie sa fie sustinuti.Nu reprosez chestii familiei :)
O sa par aroganta, dar sunt recunoscatoare ca m-a inzestrat Dumnezeu cu talent. Vine la pachet si cu reversul medaliei, chinurile creatiei si altele asemenea, dar ce ma faceam fara ? Asa, exista un punct stabil in viata mea pe care nimeni nu mi-l ia.
O sa par acum foarte ciudata, dar intr-un fel sunt recunoscatoare conjuncturii prin care trec, pentru boala mi-a aratat care sunt limitele, fizice si psihice. Experientele near death prin care am trecut n-au facut altceva decat sa ma inversuneze si mai tare sa traiesc, sa creez. Intr-un fel arata ceva creat de un om care a fost aproape dincolo si altfel creatia unuia care doar a baut berica si a mancat mititei all his life, nu? :) Toate astea m-au ajutat sa ma bucur de viata mult mai mult atunci cand ma simt bine. Stiu ca ma mai deprim uneori, dar cand ma simt bine, jur ca savurez fiecare clipa cu totul altfel. Perceptia mea s-a amplificat mult, sunt lucruri pe care nu le inveti din nicio carte. Sunt recunoascatoare ca le cunosc.
Ca exista Bach .Punct.

Dau mai departe oricui vrea sa o preia, sunt curioasa tare ce spuneti, deci link pliz :). Iertati-ma ca nu am acuma putere sa nominalizez, da chiar trebuie sa termin teza aia de doctorat .

tot despre alaptare si despre normalitate

2011-08-05T08:17:00.004+03:00

Eu am mai tot scris despre asta. Dar am citit acum povestea nr 1 a Bogdanei si m-am socat de asemanari. Sigur si deosebiri.
Eu eram mult mai tanara, abia implinisem 23 de ani, fetita mea a avut 2.7 kg, desi la termen, n-a facut cadere dupa nastere, (cred ca pt o proaspata mama nu exista trauma mai mare, sa nu fie copilul in perfecta stare de sanatate, numai si-atata si e destul sa te deprime iremediabil si sa nu-ti mai pese de niciun alaptat) , deci a mea a stat doar un pic la oxigen, deh, cezariana la rece ca era transversa si nu mai crestea de loc ca nu mai exista decat o lingura de lichid, cum mi-a zis medicul in timpul operatiei samd.

Am mai povestit, reiau pe scurt, ranile mele au durat 2 luni si jumatate, aveam spectrul reintoarcerii la facultate permanent agatat in minte, copilul nu crestea cat ar fi vrut cartile mamei. Salvarea noastra a fost tot dr Culcer. Atunci, in 2002, era in plin avant si forta (si acuma este), ea a fost medicul neonatolog al Sofiei, a vazut-o din secunda 1, a venit la orice apel disperat de-al nostru, m-a incurajat nespus, in tot, cu panicile alea nesabuite din capul meu, cu pozitia de alaptat, cu mersul meu la facultate, cu mancatul bine, nu prostiile de regim, imi evidentia mereu starea buna a copilului, precocitatea extrema, asta la amandoi, au fost uimitori din punctul asta de vedere. Sa va explic de ce: nu ca ar conta peste ani ca ei efectiv s-au ridicat in picioare la 6 luni, nu , nu exagerez si nu spun povesti pescaresti, asta e adevarul. Ca de la 5 luni jumate mergeau de-a busilea etc etc. (de mers in picioare mai tarziu, ca 4 labe e mai haios, or fi considerat copiii mei). Dar e foarte foarte important pt o tanara mama care aude in cor vaaaaai ce miica e, vaaai plange la o ora dupa ce a supt (aiurea, copiii mei au avut momente in care au supt 20 din 24), asa, revenind, e foarte important sa ai un medic care iti spuna: Uita-te la COPIL, nu te uita la cantar si centimetru. Si intr-adevar, copiii erau psihic si motric excelent dezvoltati, udau cate scutece trebuie, si alte mici amanunte din astea care de fapt dau masura bunastarii generale.

Dar nu v-am spus niciodata despre alt medic minunat, care m-a ajutat doar cu o simpla conversatie la telefon. Se numeste Gina Palicari. Ei ii datorez foarte mult, si anume toata abordarea mea ca mama.
pe langa sfaturile cu alapteaza la cerere, laptele matern se digera imediat, alaptarea se face pana la doi ani si peste, Ea este cea care mi-a spus sa-mi tin in brate tot timpul copilul, sa imi amintesc ca copilul ma iubeste neconditionat, sa las vinovatia si sa fac absolut tot ce fac din iubire. Si sa-mi ascult instinctul.
Ei bine, au fost cuvintele magice, pentru ca dupa aceea nici ca am mai ascultat sfaturile binevoitorilor. Nu a fost mai usor fizic, dar cu siguranta a fost mai usor psihic.

Bogdana vorbea despre determinare, asa este, eu n-am avut niciodata biberoane si lapte praf in casa. As fi considerat ca fac o crima . Asa credeam eu atunci. N-as vrea sa considere ca vreau sa discreditez pe cineva, pur si simplu pentru MINE ar fi fost un scurt circuit sa o iau pe calea cea mai usoara si sa nu dau copilului ceva ce AM, sa nu trec peste ranile care m-au tinut 10 saptamani pana au inceput sa se vindece si altele asemenea.

Si vreau sa mai spun ceva foarte important, cu riscul sa ofensez toate mamele care au trecut prin greutati infioratoare, ca Bogdana, ca mine. Ei bine, desi sunt mandra de mine, nu mi se pare deloc eroism. Stiti cum mi se pare acuma, dupa atatia ani? Mi se pare absolut NORMAL. Mi se pare ca e doar primul dintr-un lung sir de evenimente care iti pun la incercare fiinta, in sensul de fiinta ta parinteasca. E FIRESC sa treci peste dureri, temeri, incertitudini. Mi se parea ca e o mare vitejie ca eu la 23 abia impliniti am reusit. Ei bine, nu. Nu e nicio vitejie. Viata iti ofera momente mult mai grele de atat.
Sa treci peste primele chinuri ale alaptarii e cel mai mic dintre ele.

Inca odata, nu vreau sa ofensez pe nimeni, copiii mei sunt mari de-acuma, alaptarea este un capitol incheiat pentru mine. Insa din experienta ultimilor doi ani, pot spune ca ce a fost atunci e floare la ureche fata de ce e acuma. In plus, stiti vorba aceea: kleine Kinder, kleine Sorgen, grosse Kinder, grosse Sorgen...

Alaptatul poate fi greu, dureros, infiorator pe alocuri. dar e cea mai usoara parte din cate urmeaza. Ce am facut eu a fost pur si simplu...normal.

party people

2011-08-04T11:11:00.003+03:00

si-am mai trait un an

2011-08-02T21:41:00.002+03:00

colturi.

2011-07-26T16:45:00.000+03:00

in rest....

2011-07-21T16:35:00.003+03:00

Ma simt inchisa si cu inima de plumb, ca si cum toata lumea are sufletul liber numai eu la inchisoarea doctoratului. Fiecare zi care trece si nu-mi iese la socoteala numarul de pagini e o tortura.

mai scriu intr-un loc

2011-07-21T14:11:00.000+03:00

Cercul fotopoetilor disparuti

cine-i mai tare

2011-07-15T20:33:00.001+03:00

platon sau socrate? :D

Dezbatere

2011-07-07T10:19:00.002+03:00

Pentru cine e mai complicat?
Pentru persoana bolnava sau pentru cei din jurul ei?

Cateodata ma bucur ca sunt eu impricinata, ma gandesc ca exista legea compensatiei, asa ca cei apropiatati vor fi astfel scutiti de necazuri de genul asta. Si chiar pot sa spun ca in anul scolar 2010-2011 pot sa numar pe degetele de la o mana episoadele de mica imbolnavire ale ambilor copii. Ceea ce ma bucura imens, si daca e sa aleg, aleg cu ochii inchisi sa fie asa.

Pe de alta parte, pentru mine e mai "simplu".
Am diploma de la medic si gata. fac ce pot, cum nu pot, trebuie sa ma opresc. Sotul nu are aceeasi diploma, asa ca el nu se opreste.

Oare cine duce greul?

sunt ocupata si-mi prinde bine

2011-07-05T14:57:00.003+03:00

Imi scriu doctoratul , lucrez la un proiect absolut fantastic, care daca iese, va fi incununarea nebuniei. Nu dau detalii, doar ma laud:D
Nu-i asa ca-s sarita de pe fix ? In halul in care ma aflu:) dar vad ca rezist deocamdata.

selbstportrait im dunkel

2011-07-01T11:41:00.006+03:00

http://www.youtube.com/watch?v=ZC7Kxh8FAsM

Africa in Museums Quartier

2011-06-30T23:40:00.001+03:00

ne dam huta

2011-06-28T16:03:00.002+03:00

si mai avem 6 luni de stat cu splina. asa a zis nenea doctoru de la AKH cand a vazut in ce hal se joaca hemoglobina mea. Mi-a luat si proba de transfuzie, jmekeru.

de vara

2011-06-28T08:15:00.002+03:00

Draga Maria, executat :)

la mine criteriul e intai si intai sa intre partituri in ea;)

10 lucruri frumoase, doar ale mele

2011-06-18T17:16:00.007+03:00

leapsa de la Bogdana, care lucreaza fin sa ma scoata din depresie. Crezi ca nu mi-am dat seama:) Multumesc si te iubesc!

1. Cafeaua mea de dimineata in cana ca o halba de bere. neagra cu un strop de lapte. Am perioade in care nu beau, deci nu e neaparat nevoie, e placere in stare pura.

2. My Apple.

Nu e inca folosit la maxima capacitate, dar promite. Nu-mi dau seama cum am trait fara el:)

3. My Pentax. E vechi, e uzat moral, dar ma face fericita.

4. Pantofii. Cei mov de la Camper in primul rand, dar Naturalista cei rosii.
nu gasesc poza pe mov. ne multumim cu imaginatia

5.Pianul din casa copilariei, E in stare jalnica, dar de cate ori pun mana se transforma in madelaine lui Proust pentru mine.

6.Rucsacul meu albastru "bagaj de mana" cu bretele si rotite.

7. Inelul de logodna, cu forma misterioasa, singurul inel pe care-l port.

8. Geanta de la Desigual, de iarna. Musai sa-mi iau si una de vara:)

9. La cosmetice stau prost. Crema de ochi Rexaline si cea de fata de la Dior. ma dau rar, imi ajung mult:P, dar fara ele nu ma vad.

10. tricourile lungi de la H&M , lantisorul grunge de la Caiscais si Ugg-urile de la EMU :) da, m-au salvat de multe ori, comoditate si eficienta, si datorita lantului, picatura out of the box.

Sa nu uit, cat era Gh mic, caruciorul de la Stokke si pouch-ul de la Diana ma faceau mai fericita ca orice altceva.

Cam asta imi vine acum in minte, de parfum sa n-aud , desi imi plac pe altii, mie imi fac rau fizic, si nu de ieri de azi, dintotdeauna.
Dau leapsa la oricne vrea s-o preia, numai sa-mi lasati un comment ca sa citesc si eu.

Mara is a genious

2011-06-16T23:10:00.001+03:00

deci mor de ras, multumesc Mara!

Vremea trece si fara noi?

2011-06-14T12:12:00.005+03:00

Via Bogdana, am ajuns pe blogul Tomatei care intreaba care-s lectiile importante pe care le-am invatat in viata asta si povesteste despre experienta dureroasa a pierderii unui parinte drag.

Asta m-a facut sa ma gandesc cum as putea impartasi ce traiesc de un si jumatate.

Bogdana spune ca cea mai importanta lectie a fost maternitatea. Pana la 30 de ani, a fost si la mine.
Dar dupa aceea a venit boala. Episoadele in care am simtit moartea langa mine. N-am mai spus-o asa direct pana acuma, dar e o senzatie pe care nu o poti uita. Nici nu mai stiu daca mi-a fost frica atunci, dar acuma imi este. Si au fost destule. Lumea ma intreaba: dar ce simti cand ti-e rau? e cumplit de descris. Nu ma doare nimic, de cele mai multe ori. Pana si simptomele anemiei sunt ok (oboseala, gafaiala, greutatea la mers etc). Cel mai oribil cred e in faza cea mai adanca. Atunci e sentimentul absorbtiei. Ca o imensa gaura neagra care trage, trage, ustura si nu se mai opreste. Si nu stii unde te duce.

Din noiembrie 2009, au urmat luni de zile de incertitudini in care totusi ma inselam cu speranta. Apoi, cand toate investigatiile s-au incheiat, a ramas diagnosticul implacabil.
Au urmat alte luni de zile de citit studii peste studii, pe care le abandonam cand ajungeam la partea cu statisticile. Apoi unele mai optimiste, care sustineau ca nu boala omoara (atunci cand e sub supraveghere), ci medicatia.

Ce aduce asta cu sine?

In primul rand groaza ca imi las copiii singuri si pe sot sa creasca inca odata copii orfani.
Apoi, chiar supravietuind, sunt cam leguma. Nu pot sa fac curat in casa, f rar ceva de mancare, daca iau fata de la scoala odata la 3 saptamani e sarbatoare nationala. Caldura imi face rau, frigul imi face rau, o simpla raceala ma pune la orizontala. Medicamentele m-au transformat in omul acordeon, dpdv silueta. Cand umflata, cand mai subtire.
Cand vin copiii sa se alinte, sa ma joc cu ei, rezist maximum 15 minute. Mai mult ma termina si trebuie sa ii alung intr-un fel sau altul.
Poate ca sunt egoista, poate ca o mama cu adevarat buna ar sta cu ei pana la ultima suflare. Un punct in plus pe lista cu vinovatia, destul de bogata prin simplul fapt ca sunt , la propriu, o problema in viata familiei.

Ma gandesc apoi ca e mai bine asa decat sa nu fiu deloc.Dar daca nu as fi deloc, nu ar trebui ceilalti sa se chinuie pentru mine. Ar fi o persoana in minus de ingrijit.

Ce mai inseamna suferinta fizica? Inseamna renuntarea la zecile de proiecte frumoase, la taberele de fotografie, la comenzi de compozitii, si mai nou, cat pe-aci sa ma coste doctoratul.
Nici acum nu sunt sigura ca il reusesc. E dureros sa ai "a brilliant mind" si un trup neputincios.
Firesc, a urmat depresia, 90% medicamentoasa. La medicament nu pot renunta, asa ca o sa tot vina in valuri. Important e sa fiu lasata sa stau intr-un colt pana trece.

Apoi ma gandesc cum as putea gasi partea buna.

Ar fi cate ceva. Nu sunt in stare sa muncesc = mai multa contemplare. mai mult gand, mai multa aplecare asupra sufletelor celor din jur.
mai mult timp pt observatie, citit.

Incerc sa iau calatoriile medicale ca excursii culturale. Merg la concerte, la muzee (aici cate 2 ore maximum, mai mult nu pot)
Am intalnit oameni extraordinari, am avut succese profesionale, expozitia si concertul de la Viena din martie e unul dintre ele, sper sa urmeze si altele.
Sigur, nu e la schimb, e un pret cam nedrept.

cat despre"viata trece si fara noi", da, sunt de acord.
Dar daca Tomata spunea ca e groaznic pentru parinti, cred ca e la fel de groaznic pentru doi copii mici.
Copii care-mi spun:
"daca te mai duci la spital, eu nu mai am mama"....

Ce am invatat de aici?

am invatat ca nu trebuie sa amanam ceea ce ne place si ne defineste, sa avem curaj sa traim clipa, oricat de cliseistic suna asta.
Sa nu uitam sa le spunem celor dragi ca ii iubim mult. Sa nu uitam sa facem ceea ce vrem uneori, ce e mai bine pentru noi. Ca sa nu refulam resemnarea si resentimentele.

As mai avea de invatat sa sufar fara sa fac valuri. Asta inca nu-mi iese. Nu imi traiesc boala cu demnitate. Nu inca. Pana si faptul ca ma plang in spatiu public e jalnic . E urat. E exchibitionism , e aruncare a problemei in ograda tuturor.

Si desi imi e foarte rusine, nu pot sa nu spun.

Pentru ca mi-e ciuda si mi-e frica.

Probabil ca mai am inca de invatat....

Cello solo

2011-06-12T21:57:00.001+03:00

Instrumetul meu preferat.
Vers le Ciel

Oldenburg,ianuarie 2002.
prima audtie iunie 2002, Muzeul Enescu

scurt raport

2011-06-06T18:47:00.004+03:00

scuzati absenta, am fost ocupata :)
Gh a reusit sa-si sfasie la propriu carnea de pe genunchi intr-o cazatura de pe biblioteca, care nu i-ar fi pus probleme daca nu harsia piciorul de coltul nemernic...
Plansete grozave, dormit la mine in brate 2 ore la ora 11 dimineata....etc etc. A trecut.
Cu doua zile inainte de examenul de pian, domnisoara a fost la parc unde a reusit sa-si "intoarca pe dos" laba piciorului drept.
plansete amarnice, irascibilitate, drama. Radiografie: os perfect, tesutul moale un pic afectat, comprese reci, odihna, mers la examen intr-un picior, suita de mine pe scena, a 4-a zi a inceput sa mearga, a 5-a zi a alergat.
eu sunt cam din ce in ce mai palida si obosita, tocmai cand ma hotarasem ca-mi scriu doctoratul.
ceea ce a contribuit la recadere in depresia care ma tot tine de vreo 2 luni.

Sper sa se rezolve cu mai mult somn.

Altfel, copilul cel mare termina clasa a doua cu o mapa intreaga de premii la concursuri care mai de care mai grele, cu un examen de pian nebanuit de reusit si cu un mare chef de vacantaaaa....
iar cel mic va merge la gradinita, unde l-am inscris intr- o zi frumoasa cu soare si de unde nu a mai vrut sa plece decat cu lacrimi si promisiuni ca din toamna acolo ii va fi locul.

Salonul de Fotografie Bucuresti 2011

2011-05-17T13:20:00.003+03:00

Va astept la Muzeul Taranului Roman, incepand de joi 19 mai.
Am doua fotografii la vanzare:), iar pentru pasionati, exista o multime de evenimente: dezbateri, workshopuri, concursuri.
mai multe :
Salonul Foto

e timpul pentru culoare

2011-05-16T13:13:00.003+03:00

A fost cel mai bun bunic din lume.

2011-05-05T13:34:00.003+03:00

punti

2011-05-04T23:08:00.001+03:00

treceri.

.

2011-04-24T00:10:00.002+03:00

lonely, white in a sea of grey

2011-04-21T21:42:00.002+03:00

Pe bune.

intrebare f serioasa

2011-04-05T14:54:00.005+03:00

De ce nu ii asa pe parinti sa stea cu cei mici la terapie intensiva?
Din pur sadism? nu am gasit niciun motiv rational, sterilizare se poate face bine merci cu parintii samd samd.

Exista vreo lege in sensul asta?
Daca da, cum se poate schimba?

PS Nepotica merge spre bine. Doar ca a fost catalogata drept "ingrozitoare" de catre anestezista. E inadmisibil, se pare, ca un copil de 2 ani sa ceara la mama lui.
da, da, in Romania, secolul 21.

bad monday

2011-04-04T18:01:00.002+03:00

e nasol. nepotica, 2 ani 5 luni, apendicita perforata, in operatie.
Rugati-va pentru Thea.

Black Hole Ostrov

2011-03-23T13:25:00.003+02:00

Kagelmood

2011-03-22T00:27:00.000+02:00

Sau post-it-uri lipite in cele 4 zari, in 5 directii din 8 posibile.

taximetrista merge ca vantul si ca gandul, ma aduce in fata salii de concert cu 7 minute inainte de ora 7, very ladylike. la intrare e ceva suspect. lume, multa lume. adica, lume necunoscuta, multi tineri, majoritatea foarte cool, ochelarii cu rame inchise si mari sunt parca marca serii. le sta bine, oricum, very hip.

trecand peste socul intial, ma incumet si intru in foaierul frumos renovat , unde ma asteapta un fel de Beethoven pe jos...ba nu, si de jur imprejur, pentru ca il aud. e instalatia pregatita de Catalin Cretu , citez din program " pe baza unor secvente din filmul "Ludwig van" al lui Mauricio Kagel (1969).
foaierul e plin ochi, mai zaresc si cate un cunoscut, apuc un salut timid cu doi dintre interpreti si intru in sala...care e....si mai plina!

in fine, ma asez cu greu, cei intarziati sunt in picioare, pe jos, pe sus, dar in orice caz, cuminti foc in asteptarea concertului.

pe cat de cosmpolita, eterogena si neconventionala e atmosfera din sala, pe atat de serioasa (chiar si cand se glumeste) e cea de pe scena. (scena la care in sfarsit vad "pantalonii" cortinei in negru.)
in negru sunt si interpretii. si dirijorul. care s-a mai subtiat un pic de la ultima noastra intrevedere. probabil ca nu-i simplu sa calatoresti intr-o ora, pe rand, la est, sud, nord-est, sud est si nord vest. ma gandesc eu ca adunarea in acelasi timp si spatiu a atator directii necesita multe ore de munca si concentrare, plus fitness tahionian involuntar, ca e la moda, mai ceva ca ochelarii cu rame groase.

ore de munca ce se aud in mod fericit in sala si se resimt si mai fericit in randul publicului.

dar nu, nu va vorbesc neaparat de Kagel, nici de ansamblul Propuls, nu am de gand sa redactez o cronica muzicala, asa cum nici Die Stücke der Windrose für Salonorchester nu e o muzica supusa conventiilor, omogena, ci decurge din amalgamul starilor eterogene ale autorului, ce abordeaza estul european foarte apropiat, sudul il priveste din germania, iar tot ce tine de nord din argentina natala, numai sudestul il aduce din nou in spatiul teuton. Unde se uita? la un soi de transiberian mai ofilit, usor desuet, de fapt, familiar , aproape natal...., la un meridionalism aproape mafiot (sic!) in periculozitatea sa, la exuberantele tristeti braziliene, exocticele caraibe si stranietatea anzilor.

Roza Vanturilor e o demonstratie de culoare timbrala (armoniu, nai), tehnica, umor gestual, lejeritate orchestrala;

constructie solida in sine si claritatea intentiilor pe de o parte, ironia schimbarilor de paradigma si usoara naivitate vadit cautata pe de alta.

baietii au cantat bine de tot. si mai bine au cantat fetele :) aplauzele au fost pe masura, rasetele si micile inabilitati din public de asemenea, dar totul in ton cu muzica lui Kagel, asa ca nimic deranjant. pentru ca era cu bucurie.

Alexandru are, pe langa imensul merit dirijoral, meritul de explora nise inca necunoscute publicului romanesc. oricare ar fi el.

lectia de duminica seara?
mai multe.

un concert se pregateste din timp (de un an astept seara asta, nu exagerez, si asa trebuie sa lucreze un dirijor serios)
unui concert trebuie sa i se faca publicitate inteligenta: 10 bile albe pentru organizatori, si inca vreo mie celor care au realizat afisul.
si cel mai important: sa nu (mai) subestimam publicul. ce oferim, asta se recepteaza.
si la fel de important: ramele de ochelari inchise la culoare si groase sunt pe buna dreptate la mare moda.

De ieri

2011-03-19T14:07:00.002+02:00

Final de zi de la Ostrov.
© Cornel Brad

networking:)

2011-03-09T00:15:00.006+02:00

>

adun aici toate linkurile cu munca din saptamana vieneza, ca sa nu se piarda.
Interviul dinainte de concert

articolul din Hotnews

Cronica oficiala la concertul Roxanei

Asteptam cronica de la concertul nostru :)

maine vin acasa, a fost superb aici, dar abia astept sa-mi strang in brate copilasii.
Cadouri preview: Sofiei i-am cumparat ochelari de spioana de la Muzeul Tehnicii ;) si lui Gh microbuz VW hippy cu floricele. Din acelasi loc.

edit : OMG, era sa uit de poza.

de Luiza Puiu, careia ii multumesc inca odata, mi-a dat multe fotografii minunate.

pe astea le-am facut eu

brrrrrrrrrrrrrrr

2011-03-07T08:36:00.001+02:00

am trac. Big time:P

Amintiri cu alba ca zapada

2011-03-04T23:52:00.007+02:00

Cand era micuta, Sofia o adora pe Alba ca zapada. Acum e randul lui Gheorghe sa se lase vrajit de povestea animata. Nu mica le-a fost insa mirarea cand eu le-am spus amandoura ca sunt prietena cu Alba ca Zapada,si inca demult, demult, de vreo....18 ani ;)
pai cum asa mama?

Povestea incepe odata cu clasa a 7-a, cand la clasa paralela au venit doua fetite noi, una la vioara si una la percutie. Cea de la vioara e pe undeva prin Elvetia, cea de la percutie era de fapt...alba ca zapada cu glas de privighetoare. Nu ma credeti?

Era vremea colantilor colorati si tricourilor lungi, asa mi-o amintesc eu pe Roxana, sa stiti ca am memorie buna si vizualizez perfect colantii cu niste patratele colorate multe si parul luuuung, negru ca abanosul :) si cu bretonul prins cu o clamita intr-o parte.

Intre timp, dupa anii de scoala si de liceu petrecuti la etajul doi din liceul Enescu, niste olimpiade la romana si, din pacate un singur concert comun (concertul absolventilor,la sala Dalles, unde Roxana a impresionat cu arie de Rossini si unde mie, pentru prima data in istoria liceului, mi s-au cantat doua compozitii), am urmat amandoua Conservatorul.
Acolo , din pacate, nu prea ne-am intersectat profesional, prea putin se incurajau colaborarile dintre compozitori si cantareti....abia mai tarziu , dupa ce noi am terminat, au inceput timid sa apara productii de opera contemporana.

Anii au trecut, si am regasit-o pe Alba ca Zapada cu prilejul periplurilor mele vieneze. Ok, si cu ajutorul FB...:)
Iar azi, dupa luni de zile in care ne-am tot dat intalniri si ne-am scris mesaje, ne-am vazut...eu in sala, ea pe scena la Musikverein. A intrat in sala si toata lumea a amutit.

Dupa prima piesa pe care a cantat-o, in spatele meu, ca un ecou nesfarsit : was fuer eine schone Frau!"
Si puteti sa-i contraziceti?

Nu degeaba am amintit de anii de liceu si acel concert al absolventilor. Practic, eu nu am mai auzit-o pe Roxana live de atunci!!
Concertul a fost minunat. Cu un program suav ca o zi de primavara, dar si navalnic pe masura.
Pianistul Christopher Hinterhuber S-a dovedit a fi un redutabil solist in Melodia Ungara in si minor de Schubert, o lucrare pe care nu am mai auzit-o pana atunci, precum nu mai auzisem nici tema cu variatiuni pentru flaut si pian de acelasi autor. In care l-am admirat pe Walter Auer. pentru virtuozitatea si frazarea sa impecabila, pentru paleta coloristica si de nuante.
Nu acelasi lucru as putea spune despre Cantabile si Presto de Enescu, in interpretarea acelorasi muzicieni....in unele randuri, amintirile din liceu au devenit extrem de prezente, am avut senzatia ca m-am intors in timp si ca il aud pe culoare pe vreunul dintre colegii mei studiind cate un pasaj din "Presto".
Impreuna cu liedurile de George Enescu pe versuri de Clement Marot, Liedurile de Schubert au fost pentru mine punctele de atractie ale recitalului cameral din Gläserner Saal .
Din punct de vedere componistic, au reprezentat cu siguranta stalpii tari ai proiectului propus de cei trei artisti.
Liedul este un gen muzical extrem de complex, ce poarta cu sine o intraga lume in interiorul catorva pagini muzicale. Atunci cand canti lied, fie ca esti pianist acompaniator, fie cantaret, ai nevoie de o inteligenta muzicala aparte, dublata de un talent actoricesc veritabil.
Roxana Constantinescu a reusit cu naturalete sa releve starile specifice fiecarei bucati muzicale in parte, cu o intonatie perfecta si o extrem de justa nuantare.
Am trait alaturi de ea fiecare nota, si e imposibil sa nu faci asta cand iti zambeste, se incrunta, devine trista, tragica, vesela, jucausa, uneori doar cu o simpla privire, schimband registrul afectiv instantaneu. Cat despre tehnica...ireprosabila, de la pasajele cantabile, lirice pana la extrema virtuozitate in lucrarea de Henry Bishop.

Daca as gasi un mic bemol programului, acesta ar fi piesa de Alfred Roussel care nu m-a convins, dar asta nu din cauza interpretilor, care si-au facut datoria cu brio, ci din cauza ca lucrarea mi-a parut a fi usor superflua in comparatie cu celelalte piese alese. E posibil ca eu sa fiu un pic prea serioasa si sa nu prind mereu spiritul vienez, admit.
Sau poate vorbeste doar imboldul meu de a le scrie "asa cum trebuie" o lucrare pentru voce si flaut? :P

Dincolo de enorma bucurie a revederii si de dincolo de faptul ca am reusit in sfarsit sa schimbam cateva imbratisari si cateva cuvinte, ramane o seara de muzica minunata, calda, deschisa, numai buna sa aduca odata primavara.

Acum ma credeti ca eu o cunosc pe Alba ca Zapada? Parul negru ca abanosul, pielea alba ca zapada, si, desigur, cu voce de privighetoare. Imi pare rau ca nu-i puteti vedea pantofii. Erau geniali....:)))

Un martisor cu adevarat special

2011-03-01T08:56:00.004+02:00

De la tanti Cella (da, scriitoarea Cella Serghi), de acum 29 de ani.
l-am gasit aranjand cartile in dulap. Uitasem de el, pana cand Veronica m-a rugat sa-i dau o poza cu martisor pt revista.
sper sa va placa!

Pt ziua femeii, sarbatoresc in avans.

http://www.steinwayaustria.at/allg_veranstaltungen.htm
da, miniportret componistic SI expo de fotografie.

Acum, am un avion de prins.

ma duc la primavara!

amintiri de pe scara mea

2011-02-20T18:21:00.004+02:00

nu-s bine. am iesit totusi sa duc gunoiul. l-am aruncat repede si am fugit inapoi in casa, sa-mi iau aparatul. boala are si ceva bun, ingaduie contemplarea.

Expozitie de fotografie la Lisabona

2011-02-16T10:27:00.004+02:00

Expozitia include 100 de lucrari ale profesorilor si absolventilor Scolii de Poetica Fotografica Francisc Mraz, realizate in urma a doua excursii fotografice in Portugalia - in aprilie si septembrie 2010.
Expun: Cornel Brad, Lucian Bibo, Corina Constantinescu, Razvan Bumbes, Andrei Contiu, Iulia Dumitru, Stefan Dumitru, Carmen Ionita, Gyuri Ilinca, Cristina Irian, Andrei Mita, Mirela Momanu, Francisc Mraz, Silviu Pavel, Mirona Radu, Dragos Rapeanu, Raul Tanislav, Sabina Ulubeanu.
Fotografiile vor fi expuse intre 3 si 17 martie 2011 la Faculdade de Letras, iar intre 10 si 21 martie 2011, la Instituto Camoes din Lisabona.

Un lot aparte de sase fotografii apartinind lui Radu Angheloiu, Stefan Dumitru, Cristian Fetter, Cristina Irian, Bogdan Oprea si Sabina Ulubeanu vor fi expuse in cadrul unei manifestari care va reuni imagini din capitalele participante la sarbatorile francofoniei.

Expozitia a fost realizata cu sprijinul Institutului Cultural Roman din Lisabona.
Fotografia de pe afis: Razvan Bumbes

Expozitia online

Familia Peppa Pig

2011-02-08T21:19:00.004+02:00

Dupa cum ii spuneam si Siminei,, fiecare familie are un corespondent in desene animate.
Noi suntem de multe ori Pingu, dar adevaratii noi se regasesc in Peppa Pig si fratele ei Gheorghe:)

harmony

2011-01-31T15:46:00.001+02:00

O poveste din care inveti

2011-01-25T14:05:00.005+02:00

Se pare ca mama nu mai are nimic interesant de spus. Va las in compania fetitei:)

O poveste din care înveţi

Elizabeth, dacă nu ştiţi, este o foarte bună prietenă a mea. Această zână îmi spune adesea tot felul de poveşti despre cum şi-a petrecut copilăria. Aşa am aflat multe lucruri folositoare de care acum, dacă nu aş fi cunoscut-o, nici nu aş fi avut habar.

Vă spun şi vouă o poveste din care puteţi afla ceva foarte important pe care vă las să-l ghiciţi voi.

În primul rând, micuţa Beth locuieşte în cel mai frumos oraş din lume. Este oraşul în care zânele pot locui mulţumite şi în pace. Din păcate, Elisabeth era cea mai micuţă de statură. (Şi mai era şi foarte timidă.)

În curtea şcolii era un măr cu merele de aur. Fiind curioasă, Beth ar fi vrut să mănânce şi ea un măr de aur, dar nu ajungea. Ar fi rugat pe cineva, dar era prea timidă. Aşa că Elisabeth nu mai luă pauza de masă.

După şcoală, zâna văzu o micuţă ce lua o bomboană de la cofetărie. Ar fi vrut şi ea, dar nu avea destul curaj.

Mai târziu, copila îşi făcea temele. Nu ştia însă cât face 45 + 23. (Era în clasa I.)

Atunci îşi spuse: „Azi am avut o zi groaznică. Mai bine plec de acasă.”

Aşa a ajuns la mine.

Ea şi-a dat seama că a făcut o mare greşeală plecând de acasă. S-a întors în oraşul ei, dar adeseori mai vine la mine.

SFÂRŞIT!

Sunt mai multe învăţături din această poveste pe care v-am spus-o. Vi le înşir aici pe toate:

Să nu fii niciodată prea timida, căci nimic nu trebuie exagerat.
Dacă vezi pe cineva că face ceva să nu te iei după el doar de distracţie: s-ar putea să facă o prostie.
Să nu pleci niciodată de acasă.

Poveste de iarna

2011-01-24T01:06:00.006+02:00

A inceput cu un banal telefon. Mi-au spus ca mai raman o zi la munte, ca ninge prea tare si n-au chef sa dea toata zapada din curte , ca sa porneasca apoi la un drum destul de greu.
L-am intrebat ce face, mi-a spus ca acordeaza pianul, ca nu se mai poate canta pe el asa. Si ca asta micu il tot necajeste.
Dar acum, ca era cu mine la telefon, "asta micu" a avut cale libera.
Mai intai cate un sunet, timid, se oprea sa il asculte si spunea: auzi? il auzi? apoi il astepta rabdator sa se stinga.
Dupa, a inceput adevarata improvizatie. cu mainile alternand, cand acorduri, cand clustere, cand sunete izolate. In ritmuri bine dozate, cu pauze, cu schimbari de registre. Delicat, ca un preludiu de Debussy si in mod cert mai bine decat multe compozitii contemporane. Apoi au inceput notele scurte, descendente si ascendente, in acut, aproape ca niste glissandi din fulgi de zapada. Tocmai cand incepeam sa nu-l mai percep, a schimbat registrul, si timbral, si emotional, a devenit furtunos, cu clustere repetate si violente care s-au rezolvat senin intr-un sunet desprins parca dintr-o pictura de Vermeer : o intreaga poveste in tuse delicate, dar totodata extrem de precise sentimental.
N-a mai fost destul, si a inceput sa se acompanieze lovind in lemnul pianului si alternnd sunetele cu voce mica, stinsa, inganata.
A rasarit apoi o terta mica extrem de trista, din tot noianul acela avangardisto-minimalist care i-ar fi facut pe Cage si Morton Feldman sa se inverzeasca de invidie.
A continuat cu micile batai, apoi a observat ca tata vorbeste cu mama la telefon. dar era prea coplesit de miracolul muzical ca sa mai poate vorbi cu mine. S-a multumit cu un zambet retinut cand i-a spus tata ca mama i-a ascultat compozitia si ca a fost superba.
S-a alintat putin intr-o plapuma adusa ilegal din dormitor pana jos, in living, si a pornit-o un pic bosumflat pe scari, sa isi revina la niste desene cu Mickey Mouse.

lectie pentru adulti

2011-01-18T17:11:00.002+02:00

noua limba romana

2011-01-13T20:21:00.001+02:00

"scapauama"

better

2011-01-06T14:28:00.003+02:00

Si fizic, desi iar sunt o gogoasa infuriata la obrajori, dar si psihic.
De ce?
Pai fimea, ieri, dupa o incantatie de juma de ora ca sunt o rea si o urata , a acceptat sa-i pun o intrebare.
Ce ai face daca ar veni un copil la tine sa spuna ca mama ta e o rea si o urata?

Raspuns: nu vreti sa stiti ce i-ar face nefericitului care ar scoate pe gura asa ceva, asa ca nu-l reproduc exact :D

Dupa care: eu iti zic asta daca ma simt suparata, nu pentru ca nu te iubesc. Eu nu cred ca esti urata si rea de-adevaratelea, doar ca asa vad eu cand nu-mi convine ceva.

Ce sa mai spun..le doresc multora capacitatea de autoanaliza a unui copil de 8 ani :)
Autocenzura in societate probabil ca o sa-i vina de la sine....sper!

:)

2011-01-04T12:09:00.003+02:00

Nu stiam ce sa mai scriu, asa ca va pun o poza din seria Reveillon in fusta/rochie:)
ma simt un picut mai bine, sper sa o tin tot asa.
Va multumesc inca odata pentru toate urarile, conteaza f mult pentru mine, nu pt ca nu am familia aproape, dar incurajarile din exterior ma fac sa nu ma mai vaicaresc atata inauntrul casei...:)

Multumesc

2010-12-31T18:37:00.004+02:00

Am avut un an foarte greu, iar povestea nu s-a terminat. De ieri am diagnosticat al 4-lea episod.
Insa, paradoxal, a fost un an foarte creativ, cu multe sentimente, bune si rele, nu conteaza, important e ca au fost intense. S-au materializat in muzica, in fotografii, in cuvinte, in prieteni, in calatorii pe care cu siguranta altfel nu le-as fi facut. Pentru asta multumesc. Suna ciudat, dar pericolul m-a facut sa traiesc din plin, si fumusetea si uratenia.

Nu stiu ce o sa urmeze, cat o sa mai urmeze, care va fi finalul. Nimeni nu stie, nebuloasa e prea mare. Intr-un fel asta e bine, desi medicina nu e matematica, alte boli , chiar si alea cu nume urat, reactioneaza mai bine la formula cauza efect. Aici nu se stie, ceea ce inseamna ca se poate intampla orice.

Sigur ca mi se pare foarte nedrept, dar cine suntem noi sa stim ce meritam si ce nu? si de ce ne e dat sa traim intr-un fel sau altul?

Un singur sfat am de dat: sa traiti profund fiecare moment, nu ca si cand ar fi ultimul, cu asta nu sunt de acord, nici cum zicea Zorba, ca si cum ar fi primul, desi asta suna extrem de frumos. Ci pur si simplu pentru aceste momente exista, se intampla. Nu lasati doar vreun necaz sa va faca sa valorizati ceea ce e bun. Sau sa scoata din noi ceea ce conteaza.

Sigur ca pentru 2011 imi propun sa fiu sanatoasa. Dar e greu, e un efort de vointa extrem. Sper sa reusesc. In fond, am mai trait 12 luni.

Multumesc tuturor pentru sprijinul din 2010 si din toata inima va urez un An Nou bun.

La multi ani!

mdaa

2010-12-27T11:41:00.002+02:00

"Mama, n-o sa mai fii niciodata asa frumoasa cum erai cand aveam eu 4 ani...."

Ce sa ma intristeze mai tare? Adevarul sau faptul ca si-a cam dat seama cum e cu viata asta?

la o sustinere de teza

2010-12-22T16:45:00.008+02:00

Mandala cu o polifonie de Antonio Lotti

Fotografie nonretrogradabila (formularea apartine domnisoarei dr Octavia Dinulescu, unicul muzicolog roman care a inteles matematica din spatele creatiei lui Stroe)
Subconstientul meu lucreaza cand e vorba de Aurel Stroe.
La fel cu rupturile, catastrofele si puntile intre sisteme de acordaj.

Cine a zis ca nu poti face poze simpatice la un eveniment oficial? Adica...pe subiectul tezei...

puff!

2010-12-21T08:42:00.003+02:00

am racit, rau. Viroza din aia cu nas, gat ochi paradite, si tuse care doare, si dr mea de la Fundeni nu prea e de gasit si stau cu Kalcidu langa mine (nu am voie peniciline) si nu'sh ce sa fac. Il iau, nu-l iau? Pana fac io antibiograma .....

punct si de la capat

2010-12-15T21:46:00.002+02:00

ninge
e frig tare
e si frumos totusi
am fost in afara vienei, la casuta din padure a prietenilor
mi-am luat un basc negru de lana si agrafe cu hello kitty la fetita
am mancat ...un adevarat dezmat, strudel cu sos de vanilie si frisca pe deasupra
am mai zis ca e frig?

maine voi fi wonder woman:

dimineata la rezolvat niste hartoage, va fi greu, e frig si e multa lume acolo
sper intr-o intalnire cu o prietena din clasa 1
aeroport
avion

si daca ajunge la timp...la ora 20.30 concert.

in ritmul asta, sa ne mai miram ca sanatatea mea e mai aiurea decat acu o luna?

- 4

2010-12-14T09:30:00.000+02:00

si-am plecat la doctor.

concert 16 decembrie

2010-12-12T21:44:00.001+02:00

UNMB, ora 20.30, sala de opera.

floating

2010-12-08T22:33:00.002+02:00

(ianuarie 2006, sala mica a Ateneului)

nu

2010-12-07T00:08:00.001+02:00

something's wrong.

back to normal?

2010-12-04T14:31:00.002+02:00

cred ca normalul meu ar fi cosmarul oricui :P

galagie, desene animate, calareli de la Gh, 100 de intrebari pe minut de la Sofia, de scris stimele pt partitura care se canta pe 16 decembrie, cafea, ceata in cap, durere de cap :P si in general, am zis haos?

Asta e patuica mia!

2010-11-30T22:42:00.008+02:00

In seara asta am fost cu Sofia la concert, la dragul de Matei Varga.
A cantat minunat, ca de obicei. dar de data asta , cu un plus de maturitate, nu mai e un elev/student/tanar exceptional, e un artist in floarea varstei, si original pe deasupra. Care canta muzica de toate felurile si face enorm pt valorile romanesti. Il cunosc pe Matei de cand eram copii , iar cand a intrat pe scena, imbracat frumos ca un print rus alb :), am avut senzatia ca e neschimbat din clasa a 6-a.
Asta a fost prima bucurie a serii, dublata de atentia Sofiei pe parcursul concertului, la Fantasia de Schumann aproape ca n-a miscat. Iar la bis, Revolutionarul de Chopin, a ramas efectiv cu gura cascata.
Multumim Matei pentru orele incantatoare in compania trairilor tale. Si sunetului tau frumos, dar atat de variat, unul pentru Schumann, altul pentru Chopin.
M-am bucurat enorm ca Matei e deasupra efectologiei care cam bantuie pianistica mondiala acum, pianissimele lui sunt pline de greutate, fortissimele extrem de elegante, iar gandirea muzicala extrem de clara, dar foarte subtil subordonata sentimentului.
Adica e asa cum trebuie :)

A doua bucurie ne-a furnizat-o Diana prin Alex, care ne-a asteptat cu paturica si pernuta lui GH.

va las sa deslusiti ce a urmat cand am ajuns acasa.
Acum tot acolo sta.

Asa-i ca e facuta "pe el"? :)

alb

2010-11-27T23:18:00.000+02:00

26 noiembrie

2010-11-26T12:52:00.002+02:00

Ieri am ajuns acasa.
La fix un an de la .....nu stiu cum sa-i spun, orice vorbe ar fi atat melodramatice, cat si prea sarace pt tot ce-a fost atunci.
De la aeroport ne-am suit in masina si am mers direct la Busteni.
Gheorghe dormea, a dormit pana dimineata, asa ca m-a vazut abia azi. cateva secunde a fost pasiv, nepasator, apoi a venit in brate si n-a mai plecat de-acolo. Primu lucru a intrebat: unde e cadoul?:)

telegrame 2

2010-11-23T01:32:00.005+02:00

la Viena se alapteaza in Public, in Stephan's Platz.
Nu, nu alunga politia mamicile care fac asta.
Nu, nu se uita nimeni urat.

Da, asta se intampla in cel mai aristocrat oras din Europa.

Eu inca nu-mi revin din soc, cum poate sa exista atata mitocanie incat sa admonestezi si sa agresezi o femeie care alapteaza?

inca odata, sa fie clar, sa se inteleaga:

Alaptatul este un lucru firesc, normal, ca si cum ai bea un pahar cu apa. Alaptatul in public este perfect legal. Spatiile de alaptare sunt pentru mamele care se simt mai confortabil retrase. Restul mamelor sunt LIBERE sa alapteze unde le taie capul .Nicio mama nu va alapta copilul ca sa oripileze pe careva, va asigur ca atunci cand alapteaza in public, o mama o face STRICT inspre binele copilului.

telegrame

2010-11-16T18:24:00.004+02:00

La Viena sunt multe mamici purtatoare.
Am vazut multe wrap-uri, un sling si ergobaby sau ceva de genu(nu stiu exact cum se numeste)

Si mult copii in carut.
Si cel mai des, copii purtati de catre mame care imping carutul :)

la Viena sunt lifturi peste tot pe strada, in magazine, de la metrou la suprafata etc,, astfel incat persoanele in varsta, alea mai anemice asa mine :), mamele cu copii in carut, persoanele cu dizabilitati sa se poata deplasa oriunde si oricum.

De cateva zile ies fara aparat foto, nu stiu de ce. Am observat ca fara aparat ma simt pur si simplu.... singura.

www.tiberiuolah.ro

2010-11-15T22:55:00.005+02:00

Imi face o nespusa placere si ma emotioneaza teribil faptul ca in sfarsit Olah are site.

http://www.tiberiuolah.ro

Multumiri Olgutei Lupu pentru o munca titanica. Neavand urmasi, Olah e pe nedrept un pic uitat.

PS Fotografiile sunt teribile.

http://www.tiberiuolah.ro/album-de-familie.html

E lucevan le stelle....

2010-11-13T00:36:00.006+02:00

Ei bine, da,
Recunosc.
Vinovata.
Imi place Puccini.
Intotdeauna mi-a placut, si constat ca pe masura ce trec anii, incep sa-i gasesc virtuti si lui Verdi.
In seara asta am experimentat opera pe bune, adica la "in picioare". Biletul ala de 3 sau 4 euro , pentru oricine.
Ca sa se inteleaga despre ce e vorba, opera din Viena e una extrem de democrata.
Cu 2 ore inainte de spectacol (cel putin!), lumea sta la coada la o casa speciala, aflata in spatele operei, care vinde doar aceste locuri in picioare. Cu aproximativ 80, 90 de minute inaintea reprezentatiei incep sa se vanda biletele. Opera dispune de cca 500 de locuri "Steheplätze". Eu azi am avut noroc, am luat biletul cu nr 66.
Cele mai bune sunt evident, la parter, in primul rand de locuri in picioare. Locurile la parter costa 4 euro.
Apoi urmeaza Galerie si Balkon, de 3 euro. Eu mi-am luat Galerie.

E bine sa fii din timp la casa pt a-ti procura biletul. Pentru ca imediat ce l-ai luat, te duci frumusel la parter, balcon sau galerie si astepti sa se deschida usile. Ele se deschid cu cca o ora, 50 de minute inainte de spectacol.
E bine sa fii devreme...ca sa iti marchezi teritoriul :)
Locurile in picioare sunt de fapt bine delimitate, in calupuri de cate doua ,si au in fata o bara imbracata in catifea rosu inchis si bine roasa:) , pe care te sprijini. Iar la Galerie poti bine merci sa te asezi jos pe treapta daca ai obosit prea tare, doar ca nu mai vezi scena.
Cele mai bune locuri sunt vanate de cunoscatori, care vin devreme si le marcheaza lasand o esarfa pe bara din fata. In centru si in un pic stanga /dreapta se vede perfect. In partile extreme e mai problematic.
Locurile in picioare sunt luate, din ce-am vazut eu azi, de cel putin trei categorii de melomani:

Studenti si in general tineret dornic de cultura dar cu vantul batand prin buzunare. Ei se imbraca chiar si foarte elegant, ca doar sunt la opera, unele fete isi scot pantofii cu toc si stau in ciorapi in timp ce se canta, iar in pauza se plimba distinse cu pantofii in picioare prin Foyer. Altii se imbraca extrem de modest, in blugi si cizme.

Melomani inraiti, buni cunoscatori ai operelor , nu prea bogati, sau care au mers de-atatea ori incat un loc in loja nu ii incanta cu nimica. Sus la galerie se determina succesul reprezentatiei. (am avut langa mine un domn care m-a intrebat in ce limba vreau micul ecran care iti traduce cuvintele din italiana...mie imi era indifereant, el a zis ca el oricum nu se uita ca stie f bine opera. La rugamintea unui tanar din spate l-a pus in engleza)

Turisti , ori melomani, ori curiosi. Curiosii pleaca si dupa primul act fara jena.
Ar mai fi probabil si cei care si-ar fi luat loc in sala, dar nu mai erau bilete. Avantajul cu aceste locuri e ca nu se vand pe internet. Asta tine de managementul democratic despre care va vorbeam mai inainte. Sunt accesibile tuturor, cu un picut de efort.

Asa ca, dupa ce am stat ceva la coada, mi-am luat biletul si am mers dupa ceilalti, sa fac ce fac si ei. Avand nr 66 am reusit sa intru destul de bine in sala, mi-am pus esarfa intr-un loc bun, centru dreapta, dupa care, avand inca 40 de minute la dispozitie, am iesit din opera si m-am mai plimbat un pic pana a inceput.

Regia, clasica. Margarethe Wallman.
Tosca, (Michèle Crider) nu mi-a placut. Emotional era bine, nu zic. dar Vissi d'arte fals???? Batai de glas la fiecare acuta lunga? si in general..fals, fals, fals? M-am bucurat ca am dat numai 3 euro:) Domnul de langa mine era la fel de nemultumit. Tinerii din fata urmareau pe partitura, nici ei n-au aplaudat-o. La finalul ariei, dupa ce il omoara pe Scarpia, am ramas cu un gust amar. Ceva de genul, ia uite, o Tosca fara Floria buna.....

ca sa dregem amarul, la Diva, Angela Gheorghiu. Mie imi place cum canta.

Scarpia ( Falk Struckmann), remarcabil. Iar personajul, un ticalos...dar ce maniere! :) Ce frumos o invita pe dansa la masa. Vocea grava si nuantata a domnului Struckmann a emotionat publicul si l-a tinut in tensiune in actul doi.

Cavaradossi (Marco Berti). Minunat!! Plin de gingasie si bravura in actul 1, demnitate in actul 2 si rascolitor in aria sa finala. N-am gasit cu el asta, v-o las cu Domingo. (alta slabiciune de-a mea)

Asadar, Marco Berti a starnit ropote de aplauze si nenumarate Bravo. Le-a meritat.

Dirijorul din aceasta seara a fost Michael Halász. Recunosc, n-am auzit de el pana azi. Dar mi-a placut, a condus cu finete, cu gingasie, cu putere, cu nerv. Solo-ul de clarinet care precede E lucevan le stelle a amutit publicul. Nu se mai auzeau nici macar respiratiile.

Per total, ar fi fost un spectacol fantastic daca aveau si o Tosca macar corecta intonational in distributie. Asa, a fost doar unul foarte bun, (caci, admit, emotional si-a jucat bine rolul)

De ce imi place Puccini?
pentru ca e melodic, fara a fi plicticos.
pentru ca e armonic, e inovator, fara a fi voyant modern. Ci e mult mai subtil.
pentru ca orchestreaza extrem de bine.
pentru ca incarca fiecare pasaj cu sentiment, dar nu cu sentimentalism.
pentru ca e un excelent dramaturg, eroii sai sunt deosbiti, dar reali, supusi greselilor, nu sunt zugraviti in alb si negru.

De ce imi place Tosca?

Pentru ca e o poveste despre iubire si onoare, spusa cu pasiune si cu forta, pentru ca e o poveste idealista fara a fi dulceaga, tensionata fara a fi (prea) melodramatica.

De ce mi-a placut asa mult la "in picioare"?
Pentru ca aici opera reverbereaza viu, sincer. Pentru ca e reconfortant sa vezi atatia tineri dornici de a asculta muzica de calitate. Pentru ca e reconfortant sa vezi oameni imbracati modest, fara fasoane, care vin la opera doar din placere in loc sa stea seara la TV . Pentru ca ti se ofera un minim de confort pentru ce platesti. Pentru ca statul in picioare te tine foarte atent la ce se intampla pe scena:) Pentru ca acolo e adevaratul public, care decide daca opera are succes, sau daca spectacolul...cade:)
Pentru ca acolo iti dai seama de ce Viena e orasul muzicii. Muzica vie, pe viu, pe viata si pe moarte.

lisboa, alfama

2010-11-10T21:03:00.000+02:00