Vom muri si...?

Am gasit la Nomad Cat in blogroll un blog cu numele " vom trai si vom fi liberi"
Si-am inceput sa-mi amintesc. Lucruri pe care le-am crezut demult infundate intr-un sertar al mintii mele alambicate. (Acum era buna cartea lui Sebastian Vlad Popa despre memorie, promit sa-l sun).
As vrea sa pot scrie niste randuri cathartice pentru o intreaga generatie, pentru cei care avem acum aproximativ 30 de ani, care am apucat un pic de comunism, nu prea mult, dar suficient sa nu-l uitam niciodata.
Eu aveam 10 ani , 4 luni si 13 zile atunci cand am auzit la Europa Libera vestile despre Timisoara. 16 decembrie 1989.
In acel moment am simtit teama , combinata cu foarte multa speranta. Deja pe 22 decembrie am crezut ca viata mea se va schimba definitiv si ma imaginam unde o sa fiu la 30, peste 20 de ani.
In primul rand, am crezut ca oamenii valorosi vor scapa de frica. Da, au scapat de un anume gen de frica, pe care au inlocuit-o cu o resemnare ingrozitor de trista.
In al doilea rand, am crezut ca tot ceea ce se facea atunci aproape clandestin va inflori si ca miracolele mintii umane vor inunda toata lumea gri in care traiam. Ei bine, nu. Lumea s-a colorat , intr-adevar. Mai intai cu sucul verde - kiwi, apoi cu reclamele de pe strada, dupa care au urmat milioanele de ecrane din cutiutele de chibrituri unde locuim. Dar in multe creiere s-a asternut un gri apasator.
Si in al treilea rand, si cel mai infiorator pentru mine, am crezut ca entuziasmul va deveni starea generala a populatiei. Ca in jurul meu voi intalni doar oameni curiosi, vii, interesati de fantasticul existentei. In schimb, ma lupt cu invatarea cheii fa in anul 2 de facultate , cu mentalitatea "merge si-asa", cu dorinta de a evada, de a scapa de lupta, de a escamota ignoranta.
In schimb, ma bucur ca n-am reusit sa ma resemnez. ca nu abandonez. Fiecare privire un pic mai luminoasa din sala de seminar ma bucura atat de intens, incat merg mai departe inaripata. Unii numesc aceasta resemnare "maturizare". Daca e pe-asa, prefer sa raman in continuare la varsta de 10 ani. Si sa ma bucur de fiecare om de 10 ani pe care-l cunosc.
Adica pentru toti cei pe care 20 de ani de impostura n-au reusit sa-i incline. Fie c au plecat, fie ca au ramas aici sa suporte mineriadele zilnice .

Si-mi pare bine ca inca se mai vad urmele de gloante.

Sa-mi promiteti ca le veti arata copiilor vostri. Pana nu le astupa minerii...