Aniversarea de anul acesta a fost pentru mine una trista, umbrita de disparitia Mihaelei Ursuleasa, pe care nu am cunoscut-o direct, dar care a a fost un personaj important al copilariei mele de ”mica pianista ce se dorea compozitoare”, pe care am admirat-o in toti acesti ani, pentru cum canta, pentru ce exprima, pentru curajul de merge la Viena si de a o lua de la zero, pe care am compatimit-o atunci cand a povestit despre ororile de la lectiile de pian (de la torturile de pian mai bine zis), pentru care m-am bucurat cand am aflat ca a nascut o fetita, pe care o urmaream cu bucurie cand venea sa cante la Bucuresti, o fiinta despre care credeam ca va lumina cu talentul ei lumea inca multi ani de acum incolo.
Nu stiu ce s-ar mai putea spune. Inima mea e acum langa fetita ei, mi-as dori sa stiu ca ii va fi cat de bine se poate, ca va creste ferita de rautatea acestei lumi care isi inghite artistii, care ia totul in sala de concert si nu le da nimic inapoi, o lume care priveste ca la circ drama celor care daruiesc clipe de frumusete.
Mi-as dori ca moartea Mihaelei sa nu fie exploatata mediatic, sa nu existe intrebari indecente, sa se plece cu rusine in fata vietii ei de exceptie toti aceia care ar indrazni sa o acuze ca a facut prea multe.
Nu stiu ce as mai putea spune mai mult, va las textul Adrianei, ca sa intelegeti de ce Mihaela trebuia ocrotita, ingrijita, crutata.....
:((
RăspundețiȘtergere