Despre iubire și despre limite

Îmi doresc demult să scriu despre cum înțeleg eu limitele. Am început de multe ori să scriu despre asta și de fiecare dată am șters, nu era ce trebuie. Pentru că aș fi vrut să scriu mai mult despre a fi părinte, a iubi și a te confrunta cu limitele, însă subiectul e mult, mult mai complex de atât.
În dimineața asta ceva însă s-a petrecut cu mine.
În primul rând că m-am trezit foarte devreme și un pic neliniștită, ceea ce la Bușteni nu mi se întâmplă niciodată. De la copii nu se auzea nimic, de jos se simțea deja  mirosul de cafea și radio-ul mergea (pe Muzical). Am coborât cu autentic entuziasm, hotărâtă să îmi încep ziua ca o nevastă model, lângă soțul meu, privind  împreună la munte, o dimineață în care copiii dorm e prea prețioasă ca să fie irosită, dar am avut „ghinionul” să mă uit pe geam înainte și să surprind acea lumină specială  filtrată printre nori, așa că am lăsat totul baltă, poate cu egoism....mi-am incălțat UGG-șii, mi-am pus haina cea groasă  și am luat aparatul.
Momentul de euforie a trecut foarte repede atunci când mi-am dat seama de faptul că nu sunt în stare să surprind efectul acela miraculos. Mă împiedicau firele de electricitate, faptul că-s  minionă și ar fi trebuit să fiu mai sus, cu expunerea și setările mă descurc binișor, dar mi-era atât de ciudă... Acesta e un mic exemplu pentru acele momente în care surprinzi limitele intrinseci ale unor situații, momentele în care ceea ce simți nu poate fi cu niciun chip materializat, și nu din vina sau din cauza ta, ci a factorilor exteriori.
Soluția? Încerci să nu pierzi sentimentul și să cauți în jur ce te poate ajuta să te exprimi; dacă atunci când te-ai uitat în sus nu a mers, uită-te în dreapta, stânga sau în jos. S-ar putea să descoperi frumoșii trandafirii înghețați (ah, ce jale pentru sufletul meu îndrăgostit de trandafiri), sau bruma grea care acoperă tot spațiul pe care îl cunoști, sau alte mici minuni care strigă după tine să le imortalizezi, să nu le lași să piară, să le păstrezi pline de căldura momentului magic pe care vrei să-l prelungești.

Ce am trăit în această dimineață e tare asemănător cu ceea ce  trăim ca adulți și, mai ales, ca părinți. Așteptările noastre de la viață sunt foarte mari, de la copiii noștri și mai și. Am fost programați să ne dorim  controlul asupra lor, poate din teamă, poate din dragoste? deși adevărata dragoste te eliberează, nu te constrânge.
În goana după performanță, care începe de la cele mai fragede vârste, odată cu încercările de a le programa masa și somnul , care continuă cu nota 10 pe linie și nu se termină nici cînd au 40 de ani, părinții pot uita de adevăratele mesaje pe care le transmite copilul.
Acestea sunt extrem de simple, e vorba despre permananta depășire a limitelor interioare.
Bebelușul se naște extrem de limitat, el nu cunoaște decât spațiul intim al interiorului mamei, un spațiu mic, dar plin de iubire. Pentru a nu se pierde emoțional, are nevoie să fie secondat în depășirea acestui spațiu. Să fie ținut în brațe, la sân și în inimă până când se desprinde de bunăvoie.
Limitele pe care vrem noi să le impunem ființei mici și perfecte de lângă noi sunt complet naive, dacă ne dăm seama că adevăratele granițe nu noi le depășim, ci puiul de om care se poate dezvolta plenar doar în deplină libertate a sentimentelor.
Nu este o problemă practică, nimeni nu o să lase copilul de un an, doi să pună mâna în foc, nu vreau să duc discuția în zona bunului simț trivial, aș vrea însă cu tărie să pledez pentru o schimbare de atitudine. Pentru dreptul copilului de a avea propriile limite și de a i le accepta, pentru a nu pune comoditatea noastră în calea dezvoltării în armonie cu propria personalitate a celor pe care îi , teorertic, iubim mai mult decât pe noi înșine.
În plus, cu durere trebuie să afirm, a pune limite artificiale copilului este o chestiune extrem de ipocrită. Vrem să fie cuminte și supus acasă, dar învingător, leader în societate? o atitudine profund duplicitară. Personalitatea oricărui om nu trebuie să se contrazică, ci trebuie să se împlinească pe căile specifice fiecărei existențe în parte, iar datoria noastră de părinți este de a asigura cadrul optim pentru aceasta.
Cel mai de preț dar pe care ți-l pot da părinții este libertatea interioară, curajul de a fi tu însuți, siguranța emoțională a depăsirii limitărilor inerente oricărei etape din existență. Iubirea înseamnă ocrotirea acestui spațiu fragil care este sufletul copiiilor noștri, înseamnă să nu ne impunem limitele noastre, ci să înțelegem că ei au mult mai  multe ca noi, și nu le putem decât fi alături, în descoperiri, frustrări, crize, bucurii..... cu multă, foarte multă dragoste.

Putem translata și la celelalte  aspecte ale existenței această axiomă după care  eu încerc să îmi trăiesc viața. Consecvența libertății. Infinitul trăirilor, nerenunțarea la sentiment orice-ar fi.
Dacă nu ai reușit „fotografia”  uitându-te în sus, mergi la dreapta, la stânga sau uită-te în jos. Ignoră dimineața geroasă , sau mai bine zis, savureaz-o și încearcă sa materializezi neliniștea cu care te-ai trezit. Plimbă-te puțin în jur, lasă-ți inima să descopere ce aveai de fapt de descoperit.
S-ar putea ca lumina de sub creste să fie un țel prea conformist, banal, chiar dacă ispititor.
S-ar putea ca sufletul tău să suspine  după delicatețe, după o frumusețe ascunsă, după subtilitate și armonie.

Dar mai ales, se poate să trăiești cu  imensă iubire chiar și cele mai neînsemnate momente ale vieții, acelea în care te uiți în jos, uitându-te de fapt adânc în tine, depășind toate limitele.