Un pic de liniste si un pic mai multa muzica

Ok, ne-am calmat, copila e mult mai bine, au plecat deja la Busteni dupa ok-ul medicului, urmez si eu dupa o serie de repetitii, am sperat ca le termin azi, dar n-a iesit si ultima repetitie la socoteala, asa ca am venit frumusel acasa, am facut o plimbare prin cartierul copilariei, si apoi pe bulevardul Aviatorilor, mi-am limpezit gandurile si m-am pus pe treaba, mi-am terminat un text pentru publicat, sper sa nu am multe corecturi de facut, urmeaza sa mai scriu un proiect si  e foarte liniste deodata, si treaba merge repede, si nu-mi dadeam seama de ce...pai pentru ca e liniste:) Si ma bucur de aceasta seara solitara, nu o sa apuc sa mi se faca dor, si incerc sa nu ma simt vinovata ca ma bucur de compania propriei mele persoane, fara sa simt nevoia sa vad pe nimeni.

Si tot in sensul asta, ascult de cateva ori pe zi o muzica pe care nu o cunosteam pana acum cateva zile, partea a doua din concertul in la major, pt cello si orchestra de Carl Phillip Emmanuel Bach.
Violoncelul este, se stie, instrumentul meu preferat, pentru care scriu aproape obsesiv inca de la 18 ani, de la solo la concert cu orchestra, o confirmare pentru preferinta mea vine si de aici.



O muzica ce porneste, ca un suav omagiu, de la o tema a tatalui, Johann Sebastian, dar pe care o duce in zone de un lirism atat de profund incat nu ma pot abtine sa nu lacrimez de cate ori  o aud. Muzica aceasta detine o putere magica, aceea de a deschide sufletele tiptil, de nu-ti dai seama ce te-a lovit si de ce banalitatea ce ne inconjoara capata accente grave si sensuri noi.