Transparențe. Azi albastre.

Ma gândesc uneori, fără sa vreau, ca doar gândurile nu cer permisiunea, la toate culorile care-mi ies în cale, de la umilul și derizoriul vitrinelor părăsite până la nuanțele vii sau stinse din sufletele oamenilor pe care îi cunosc.
Și nu sunt încă sigură dacă le văd cum le văd datorită ochelarilor mei interiori, cu diverse filtre, sau e o formă de a proiecta în formă de curcubeu un anume întuneric pe care nu pot să-l accept, încă, sau să-l înțeleg.
Dar dacă îmi dau  jos ochelarii,  culorile ies violent afară, și ce rămâne înăuntru devine  un adevăr care  crește,  și se transformă în ceva diafan, și transparent, și prea simplu ca să îl povestești, și prea trist ca să-l plângi, și prea adânc să-l poți râde.

Abia atunci când ți-ai dezbrăcat ochii de culori poți deveni sunet.