La 8 ani am fost la primul meu concert la Ateneu , iar prima lucrare auzita de mine "in direct" a fost suita din muzica la filmul Mihai Viteazu. In acel moment am stiut ca Tiberiu Olah nu va ramane doar o simpla amintire din copilarie, l-am legat indisolubil de conceptul de muzica, asa sincer si din toata inima cum numai la 8 ani o poti face.
10 ani mai tarziu l-am intalnit. M-a cucerit instant si mi-am dat seama ca el va fi pentru mine reperul , sistemul de referinta. Inca mai este. Tot ceea ce scriu sta sub semnul zambetului sau fin, abia perceptibil, dar totodata ingrozitor de ironic . Recunosc, la inceput mi-a fost frica de el. Mi se parea ca stau de vorba cu Bach, sau hai sa-i fac dreptate, cu Beethoven, pe care-l adora. De ceilalti "grei" din facultate nu mi-a fost nicio secunda frica. Doar de el, cel care ura sa i se spuna maestre. In consecinta, n-am spus la nimeni "maestre". Nu mi-a venit niciodata la indemana acest cuvant, iar Tibi Olah m-a eliberat de povara lui :) A trecut cam jumatate de an pana cand frica s-a risipit si au ramas doar respectul si dragostea .
Nu stiu cat am reusit sa invat de la el, in termeni stiintifici. Olah nu putea fi cuprins , iar spre final noua ne venea din ce in ce mai greu sa tinem pasul cu el. Eram prea tineri si prea necopti sa putem intelege omul Tiberiu Olah. Insa cu totii il iubeam si inca il mai iubim. Cred ca e mai important decat transformarea lui Do in Mi :) (desi ne mandrim ca stim cum se castiga diezii in sonata Waldstein)
Moartea lui m-a luat complet pe nepregatite. Sofia se nascuse abia de 3 saptamani si as fi avut nevoie de toate certitudinile posibile ca sa pot face fata provocarilor rolului de mama imbinat cu cerintele anului universitar terminal. M-am intristat degeaba ca n-am fost sunata de colegi - de fapt au vrut sa ma menajeze, nu stiau ca eu aflasem vestea de la televizor. Atunci mi-am dat seama ca viata mea se imparte in doua perioade delimitate in timp de doua evenimente-reper simultane:
Viata dinainte de copii - cu Olah si viata dupa copii - fara Olah .
Am fost norocoasa sa se intample asa, nu mi-am putut permite sa ratacesc in cautarea unui nou model (si nici n-ar fi fost posibil), ci luptandu-ma cu realitatea am adancit in mine influenta profesorului meu drag. Ma rog in fiecare seara doar sa o pot onora, in muzica si in viata.
10 ani mai tarziu l-am intalnit. M-a cucerit instant si mi-am dat seama ca el va fi pentru mine reperul , sistemul de referinta. Inca mai este. Tot ceea ce scriu sta sub semnul zambetului sau fin, abia perceptibil, dar totodata ingrozitor de ironic . Recunosc, la inceput mi-a fost frica de el. Mi se parea ca stau de vorba cu Bach, sau hai sa-i fac dreptate, cu Beethoven, pe care-l adora. De ceilalti "grei" din facultate nu mi-a fost nicio secunda frica. Doar de el, cel care ura sa i se spuna maestre. In consecinta, n-am spus la nimeni "maestre". Nu mi-a venit niciodata la indemana acest cuvant, iar Tibi Olah m-a eliberat de povara lui :) A trecut cam jumatate de an pana cand frica s-a risipit si au ramas doar respectul si dragostea .
Nu stiu cat am reusit sa invat de la el, in termeni stiintifici. Olah nu putea fi cuprins , iar spre final noua ne venea din ce in ce mai greu sa tinem pasul cu el. Eram prea tineri si prea necopti sa putem intelege omul Tiberiu Olah. Insa cu totii il iubeam si inca il mai iubim. Cred ca e mai important decat transformarea lui Do in Mi :) (desi ne mandrim ca stim cum se castiga diezii in sonata Waldstein)
Moartea lui m-a luat complet pe nepregatite. Sofia se nascuse abia de 3 saptamani si as fi avut nevoie de toate certitudinile posibile ca sa pot face fata provocarilor rolului de mama imbinat cu cerintele anului universitar terminal. M-am intristat degeaba ca n-am fost sunata de colegi - de fapt au vrut sa ma menajeze, nu stiau ca eu aflasem vestea de la televizor. Atunci mi-am dat seama ca viata mea se imparte in doua perioade delimitate in timp de doua evenimente-reper simultane:
Viata dinainte de copii - cu Olah si viata dupa copii - fara Olah .
Am fost norocoasa sa se intample asa, nu mi-am putut permite sa ratacesc in cautarea unui nou model (si nici n-ar fi fost posibil), ci luptandu-ma cu realitatea am adancit in mine influenta profesorului meu drag. Ma rog in fiecare seara doar sa o pot onora, in muzica si in viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu