Gânduri către o tânără compozitoare

Încep prin a spune că societatea noastră are o percepție cel puțin ciudată despre tinerețe.
Există două fețe ale acestei monede.
Una care spune că la 28 de ani trebui e să fii lansat pe orbită departe în spațiu, plin de succes și de bani, și cealaltă care te numește la 30 plus o tânără speranță a „...”, aici poate să fie orice, de la compoziția/interpretarea/fotografia/pictura română până la cele mai stranii denumiri corporatiste.

Dincolo de sintagmele clasice ale tinereții din suflet, ale copilului din  noi care trebuie să supraviețuiască șamd, trebuie să spun de la  început că scrisoarea mea se adresează celor pe care le consider cu adevărat tinere și la început de drum, anume perioada de liceu/studenție/studii post universitare, cam până în 26 de ani.

Am ajuns acum, la 33 de ani, destul de devreme, în poziția femeii care a străbătut multe aspecte ale vieții, cam tot  în afară de  afirmarea socială obișnuită, dar ce legătură poate fi cu adevărat între muzică și succes în ierarhia standard a acestei lumi, aia cu vechime în cartea de muncă?

Așadar, dragă tânără colegă, mi-ar fi plăcut ca la 20 de ani, de pildă, să fi știut multe dintre lucrurile pe care le știu astăzi, așa că le scriu aici, în spațiul meu personal, cu speranța că vor folosi și altora.

1.Muncește.  Dacă te-ai hotărât ferm să urmezi calea asta, a creatorului de sunet, nu te feri de muncă. Munca de la 17-25 de ani e cea mai frumoasă, cea mai puțin chinuitoare, cea mai eterică dintre toate lucrurile pe care le vei face în viața ta de femeie.
Scrie foarte mult contrapunct, mai ales, iubește-l pe Palestrina, nu te speria de regulile lui, pentru că respectarea lor te va elibera, fă-ți temele la armonie cu drag, indiferent de cât de plictisitor ți se pare sopranul sau basul, repetă nenorocitele alea de solfegii, studiază la pian sau la ce instrument vrei tu, citește multe partituri, nu chiuli de la ore, doar nu te păstra pentru ceva mai măreț, pentru că măreția vine de la sine. O ai sau nu o ai. Dar ea nu se va putea manifesta plenar fără ca tu să stăpânești cu adevărat toate măruntaiele muzicii care s-a scris demult, demult de tot. Și fără o bază solidă nu vei putea construi piramida la care visezi.
Ar fi ideal să poți face asta, Aurel Stroe putea :)



2. Rămâi sentimentală și curioasă. Eu tremuram de emoție de la ora 13:00, pentru că știam că pe la ora 16:00 apare Olah în facultate. Indiferent că urmează o analiză din Crumb, Beethoven, Debussy sau Niculescu, vei avea de învățat. Dacă nu ai acest entuziasm, mai bine fă altceva. Emotivitatea și curiozitatea sunt ingredientele esențiale pentru a păstra în tine lumina vie a creației.
Vorbe mari? Nicidecum. Vei avea o familie, vei naște copii, poate mai devreme, poate mai târziu,  poate niciodată, dar în orice caz viața te va solicita practic și poate meschin. Vei fi tentată să renunți de un milion de ori. În femeie vocația sacrificiului e prezentă, la fel e prezent și ghimpele vinovăției. De ele nu vei scăpa. Singurele care te pot ajuta să scrii în continuare sunt sentimentele și curiozitatea.

3. Nu te teme de suferință.  Ai mai văzut compozitor prea vesel și fericit? Cu atât mai mult femei creatoare. Presiunea e imensă, și interioară, și exterioară. Lumea ne vrea neproblematici, pe toți deopotrivă. Vei suferi mult. acum și mai târziu, și atunci când „nu-și iese”, și atunci când ai o mie de idei, dar trebuie să alăptezi copilul (măcar atunci poți gândi nestingherită), și atunci când ai un deadline și nicio idee, dar în schimb se ivesc multe altele care trebuiesc rezolvate. Te va părăsi iubitul, sau îl vei părăsi tu pe el, te vei certa cu părinții, cu prietenii, te vei simți singură și dezamăgită de un milion de ori și încă de un milion de ori te vei simți neînțeleasă și amară. Copiii vor face febră, sau nu vor dormi noaptea,  sau poate cei dragi vor avea probleme. Te vei simți vinovată oricum, pentru  toate acestea care compun simfonia vieții ca întreg. Acceptă că suferința te duce înainte, trasează circumvoluțiuni în suflet, naște idei și te deschide imens, spre lumi mereu noi. Da, vorbesc din experiență, cruntă și reală, nu e nimic teoretic aici.

4. Citește. Mergi la expoziții. Stai aproape de tot ce înseamnă știință și cultură. Singură, cu iubitul/soțul cu prietenii, copiii mai târziu. Inspirația nu e doar divină. Ba am o veste proastă : inspirația divină e ceva cam rar, dacă o aștepți, s-ar putea să te trezești că nu scrii nici doua portative în toată viața ta. Până la momentele acelea magice în care curge muzica pur și simplu e un drum lung, pavat cu multe surse exterioare care te pun în starea de reflexie, de adâncire a trăirilor, fie ele pozitive sau negative. Vestea bună e că până la urma ele devin sunete, și dacă respecți punctul 1, sunete cu sens.

5. Trăiește-și viața. Adică fii acolo. Nu o privi din exterior. Fii conectată cu tine însăți. Savurează fiecare moment.  Când ești cu prietenii, fii cu ei. Dacă vrei să te duci acasă sa scrii, du-te acasă să scrii. Dacă ai multe teme, fă-le totuși cu drag.  Libertatea din tinerețea extremă e un dar atât de scurt.  Ce n-aș da acum ca singura mea grijă să fie fragmentul neterminat de la orchestrație. Chiar dacă ți se pare copleșitor acum, nu uita că e doar un antrenament pentru ”the real thing”. Prezența sufletului în fiecare moment al existenței e un fel de a învinge moartea, adică o manieră de a crea. Iubește. Nu te feri de dragoste, iar aici nu mă refer cea care duce la formarea unui cuplu. Ci la sentiment în sine.  Fără să iubești nu poți pune nici măcar 3 note cu sens pe foaie. Întotdeauna există ceva și cineva de iubit. Și iubirea ne face atât de mult bine!  Și cu cât iubești mai mult, cu atât disponibilitatea spre afectivitate crește. dacă vei avea mai mult de un copil, vei înțelege cum totul se multiplică și se intensifică odată cu apariția unei noi  surse de dragoste.

6. Ai răbdare. Multă , multă răbdare. Bruckner a început să scrie capodoperele dupa 50 de ani. Wagner a avut succes mai târziu. Bach nu a fost cântat 100 de ani, era cunoscut doar de către compozitori. Răbdare în macrostructura vieții tale, dar și în macrostructura compozițiilor. Nu închide  ideile fără să fii sigură că le-ai epuizat, pe niciun plan. Nu te repezi. Intregrează în tine tot ce ai de spus, și abia apoi dă-i drumul în lume.
Ai multă, multă răbdare și cu cei din jur. Nu-ți uita prietenii, dar nu te supăra pe ei când nu te vor pricepe și nu știu ce să-ți spună. Cei din breaslă trec permanent prin aceleași  furci caudine ca tine. Cei cu meserii mai puțin artistice gândesc altfel. Ai nevoie de ei toți, pentru a te descurca în această lume. Și ei vor avea răbdare în cele din urmă, pentru că și ei au nevoie de tine, ca să poată merge înainte, să poată evada sau să fie înțeleși. Suntem parte din lume cu toții și singura cale de mediere e să avem răbdare unii cu alții, pentru că nu există ierarhii, ci doar momente în care prevalează ori pragmatismul, ori romantismul.

7. Poate cel mai important, nu te dezice de tine însăți. Viața te ia pe dinainte, te trage, te duce în direcții ciudate uneori. Nu o poți controla. Dacă vrei să creezi până la final, nu uita de tine, chiar dacă ai pauze în devenirea artistică, atunci când termini cu studiile.
Nu uita că vrei să scrii,  neapărat. Nu uita că iubești să compui, mai mult decât orice altceva pe lume, în afară de copiii tăi, care vor veni totuși mereu pe primul plan.
Nu uita că cel de lângă tine nu are dreptul să te oprească sau să te pună să alegi.
Pentru că e cel care te va vedea cum stai toată noaptea la lucru, și apoi toată ziua, e cel care va trebui să accepte că ești fericită singură în birou, găsind acordul potrivit, sau că ești obosită și tristă.
E cel care va trebui să înțeleagă că atunci când ai terminat de scris  vei fi epuizată, fizic și interior, că vei avea o cădere de energie. Care va trebui să te înțeleagă atunci cînd ești imposibilă, și plângi, și nu vrei să fii consolată, sau atunci când dimpotrivă, ai nevoie de energie și de familia ta.
Dar dacă vei trata toate aspectele vieții „dinainte” cu multă atenție, cu muncă, entuziasm, curiozitate, cultură, dragoste și răbdare, nu vei putea alege decât  partenerul care să înțeleagă faptul că a compune consumă. Și alegerea ta  este foarte importantă.
Pentru că doar așa vei putea rămâne onestă, dăruită, generoasă, bună.
Și doar așa vei putea oferi întregii lumi ceva minunat, miraculos, ceva  ce poate nici măcar ție nu-ți vine să crezi că posezi.

text și foto © Sabina Ulubeanu 2013

Despre doctorat si multe altele

Ce mai inseamna doctoratul in ziua de azi?
Cand dureaza cursurile 3 ani de zile, dezbati un subiect destul de ingust, si practic iti continui facultatea pana pe la 26-30 de ani?
Ei bine, vreau sa va conving acuma ca doctoratul poate fi mult mai mult decat atat.
Mai ales un doctorat in muzica.
Depinde totul numai de curajul cu care iti aperi convingerile si de cat de pasionat esti de ceea ce faci. Cam ca la orice, de altfel.
Nu vorbesc acuma de doctoratele care dezbat "spinoasa problema a miscarii corale din targu jiu", sau de cele care seamana cu niste monografii....si care au ca scop final obtinerea vreunui post de directoras in provincie.
Ci de acele doctorate care sunt facute doar pentru ca autorul, prin lucrarea respectiva, isi dezvaluie un crez, isi implineste un vis si isi sustine creatia.
In prezent, la noi la Universitate exista doua tipuri de doctorat, doctoratul profesional (bazat fie pe interpretare, fie pe compozitie, pe langa care mai exista si textul scris, un pic mai concis) si doctoratul stiintific, cel clasic. Pe vremea mea:)), nu exista aceasta departajare, eu fac asadar un doctorat stiintific, in muzicologie, pe care am sa-l completez cu lucrari proprii. Numai unul dintre referate are dreptul sa intre in teza, celelalte fiind cercetari adiacente.

Aproximativ acelasi gen de doctorat l-a sutinut Joi, 11 decembrie , prietena mea buna Ana Iulia Giurgiu (Bondue acuma, dar cand s-a inscris nu plecase inca la Paris si o chema ca la mama acasa)
In cazul ei , hibridul format din partea muzicologica si cea de creatie a fost unul extrem de fericit. Si nu numai atata.
Am putut observa cum toate preocuparile ei de cand o cunosc, de ani si ani de zile, s-au imbinat fericit in cele 300 de pagini pe care le-a scris. Plus compozitiile!
Teza ei a fost despre opera ca specatacol sincretic.
In fapt, a vrut sa demonstreze ca opera este genul muzical care a pastrat urmele sincretismului din leaganul istoriei artei, sincretism in stransa legatura cu miturile fundamentale ale omenirii.
(Ana, daca n-am inteles bine, bate-ma peste degete)

Ei bine, si cum sa nu ma emotionez cand in toata expunerea ei nu facea altceva decat sa-mi aminteasca de toate lungile ore petrecute discutand despre nemurirea sufletului (la propriu!! ), noi doua singure in pustietatea nemteasca a straniului Oldenburg, cum sa nu ma miste reascultarea unor fragmente de compozitie la care am suferit si eu odata cu ea (chiar daca aveam bb mic si nu prea mult timp sa o ascult la vaicareli:D), si cum sa nu ma apuce plansul cand la sfarsit ne-a multumit noua, colegilor ei de la Olah, si chiar lui Tibi, aflat acolo de unde probabil ne priveste viermuiala cu zambetul sau fin din coltul gurii...
Dupa care seara trziu am chiulit de-acasa si am fost la prima mea iesire noaptea de vreo.....6 ani incoace. Si a fost efectiv ca pe vremuri, chiar daca eu n-am baut decat ceai:), dar am ras ca si cum as fi tras 4 beri, si-am vorbit cate-n luna si-n stele, si m-am vazut cu oameni foarte,foarte dragi mie, cu care as vrea sa formez o generatie, as vrea sa nu mai fim asa de risipiti si tematori....as vrea sa ne miscam impreuna, nu separat, pentru ca avem o memoria unor personalitati pe care cei cu 3, 4 ani mai in urma noastra nu o mai au, cu noi s-a terminat ceva extrem de frumos din muzica romaneasca. Nu stiu ce va urma, nu fac judecati de valoare, profesorii actuali sunt extrem de buni pedagogi, si sunt si mari compozitori, dar...scoala aceea veche, serioasa, nu se mai face. Nu te mai pune nimeni sa scrii o inventiune tonala. Cum sa fii compozitor fara inventiune tonala? e o erezie, daca am sa predau vreodata n-am sa ma abat de la calea cea dreapta :)), m-a indoctrinat si sotul, evident, dar aici chiar nu-l contrazic. Cu mentiunea ca inventiunea trebuie scrisa cu mult inainte sa incepi Conservatorul...dar si in primul an se accepta! Ei bine, soliditatea scolii vechi nu prea se mai vede. Cred ca de aici si epigonismul de care sufera studentii actuali. Sigur ca si epigonismul e vechi de cand lumea, insa acuma , intr-o perioada in care fiecare compozitor are stilul sau, si nu mai exista un stil al epocii, epigonismul este mult mai deranjant decat pe vremea lui Mozart, cand insasi regulile de compozitie obligau la o anume uniformizare.
In fine....sa revenim.
Ana e prima din ultima serie "Olah" care isi finalizeaza doctoratul. Catalin (Cretu )nu m-a anuntat de sustinere, asa ca pe el ma mai prefac vreo 3 zile suparata. Nu a fost la Olah, dar e de-al nostru) Urmeaza sper Cristi (Lolea), iar eu , hat, peste vrun an, doi....(da, stiu eu am copii :D, si oricum sunt mai mica decat ei ;-) ) Cred ca-l termin odata cu Diana (Rotaru), care face si ea parte din aceeasi generatie, plus ca a fost si la Olah de vreo 2 ori, cand era inca eleva la liceu. Iar apoi a studiat cu Stefan Niculescu.
Si ma apuca teama, dupa aia ce urmeaza? suntem adulti cu acte in regula? Si oare conteaza pentru societatea actuala, ca suntem ultimii care, fosti discipoli ai marilor "mesteri", ne implinim un vis in contemporaneitate?
Oare memoria, amintirile, vor face ca muzica si studiile noastre sa nu faca de ras minunatiile invatate de la ei?

Care este de fapt, functia memoriei in compunerea timpului muzical?