29 aprilie 2014

Maria Chifu

Pe Maria o cunosc demult, din negura timpului, pe când eram eleve de liceu. Am reluat legătura de câțiva ani foarte frumoși, în care colaborăm minunat în toate proiectele de muzică contemporană.
Maria Chifu este fagotistă, profesoară la Conservator, membră a Seducant și Sonomania, ansambluri deja consacrate  pe muzica nouă și nu numai, Maria dansează în timp ce cântă la fagot, joacă și cantă vocal și în general apariția ei pe scenă captivează în orice situație.

 Astăzi am filmat în echipă la WASP un promo pentru primul festival de arte contemporane și tradiții românești în Olanda.

 Până să vă arătăm rezultatul,  așa am văzut-o eu pe Maria, cu puțin timp înainte să trecem la treabă.


19 aprilie 2014

Beethoven

19 aprilie 2014.
Plouă în continuare.
Domnul Einschenk a luat pianina, să o repare la Brașov.
A rămas in urma Beethoven.
Însoțit de Gheorghe ( la 3 ani)
Doar.




16 aprilie 2014

Supraviețuirea în banalitate

Bilanțurile adevărate explodează când vor ele, nu la date fixe din calendar.
Nu cu o zi înainte să treci la 35 plus, nu de Anul Nou, nu înainte de reuniunea de XY ani de la începutul  clasei 1.

Cred că izbucnesc înainte de orice progres real, care nu are de-a face cu recunoașterea socială sau realizările palpabile. Ci se leagă de acceptarea faptului că măreția e doar o himeră bună de anesteziat simțurile necenzurate, conștiința și cine știe, sufletul. Care ne abate de la înfruntarea problematicii adevărate: creșterea interioară care nu se vede nici în popularitatea mondială, nici în contul din bancă.

Trăim de mici cu așteptări exagerate, balansând între laude și critici, pentru că, nu-i așa, ne naștem cu proiecțiile celorlalți pentru un destin excepțional și de fapt irealizabil. Așa ajungem să ne închipuim că vom fi într-un anumit fel, ne dăm termene, credem că putem urma pașii unor rețete care ne vor aduce aproape de „scop”.

Nu ni se spune niciodată că sentimentul ratării e mai acut odată cu avansul „planificat”, ca suma nefericirilor rămâne aceeași sau că valoarea nu ne e dată decât de faptul că existăm. Că a mătura frunzele în parc e la fel de nobil cu a conduce multinaționala sau  că respirația prin artă e aceeași cu respirația prin matematică sau gătit. Că lupta pentru o bucată de pâine e la fel de grea ca luptele intelectuale autoimpuse. Că orice progres banalizează realizarea dinainte și că, practic, ajungem să trăim o înșiruire de planificate evenimente excepționale care s-au demonetizat odată cu încheierea lor.
Un carusel al așteptărilor și al tristeților, o imersie în tot ce avem mai nesemnificativ sau chiar urât în înfățișarea interioară și exterioară, în căutarea unei apariții ieșite din comun, atrăgătoare, strălucitoare dacă se poate. Și luatul foarte foarte în serios al propriei persoane, cu iluzia că visul social individual trebuie încarnat, cu dinadinsul.

Grea e apoi vindecarea, și rară.  Ce e simplu și minunat stă  neobservat și mort, bucuria e scurtă și precedată de manevre îndelungi, oglinda nu zice ce ar trebui să zică, iar aceste nefericiri apar doar în cazul în care ai norocul de-o clipă iluminată în care te-ai întors spre sine.
În care te-ai privit cu frică și te-ai regăsit biet suflet și trup obișnuit, imagine distorsionată a planului senzațional  de acum multă vreme, cu grave erori fie într-o zonă, fie în alta a persoanei, nevoit să te percepi, să te trăiești și să te înfrunți.
Abia din această suferință poate să înceapă, din nou, viața, mai întâi din petice de frumusețe, apoi din adevărata stimă de sine, redată cu multă cruzime de conștiența nevolniciei schemelor grandioase.
Nu, nu e vorba despre a capitula. Ci de a învăța să spargi dureros așteptările din pătrățica interioară pe care o locuiești. Să nu te mai iubești doar în funcție de factorii exteriori ai existenței tale. Aceștia nu au cum să fie sublimi în permanență, doar distanțarea de spectrul perfecțiunii ar putea atinge acea zonă.
Atunci abia știi că ai câștigat lozul cel mare, aflînd măcar puțin din adevărul nu prea măgulitor al succesului. Adevăratul învingător este cel care supraviețuiește propriei banalități, fără alte atribute. În jur va exista oricând ceva mai bun, mai frumos, mai împlinit și de neatins pentru tine. Indiferent că e aproapele sau ființa imaginară din visul tău de acum 20 de ani.









6 aprilie 2014

La grande bellezza

Se spune că pe adevărații oameni bogați ai planetei nu-i vedem. Nu-i știe nici google, nu îi știu nici ziarele de scandal. Locurile unde ei gustă luxul sunt ascunse vederii, nu apar în cronicile mondene și  pot sa aprecieze în taină tot ce e mai rafinat în plăcerile vieții.
Mă întreb însă, pentru noi, cei vizibili, chiar de interesanți sau nu pentru „public”,  care este frumusețea căutată, conștient sau nu:  plăcerea, luxul , cultura, morala, comoditatea burgheză? Cel mai probabil pentru fiecare este altceva, iar toate împreuna împlinesc eșecul major al umanității: căutarea unui sens în afara miraculoasei proprii ființe.

Pentru mine, La grande bellezza este un film despre curajul de a savura învelișul de marmură și albastru marin al ratării.
Atunci când viața te plasează în vârful lanțului trofic, zilele devin tot mai ușoare și sufletul tot mai greu, hranit cu exces caloric de autoiluzionare. Scriitorul unui unic roman controversat, mama a 4 copii crescuti de dădace și duși la școală cu șoferul, cardinalul gurmand, femeia grotescă redactor  de succes, nobilii închiriați, femeia care a iubit în taină un singur bărbat ce nu era soțul ei, topmodelul obez, stripteuza bolnavă terminal, două șosete albe ale unei anonime fetițe care spune adevărul necunoscuților, dramaturgul naiv, poetul mut și femeia bogata cu autoportrete apreciate pe facebook, neinteresante pentru un posibil amant, soțul credincios care își reface urgent „viața”, sfânta greu de privit simbol al unei dorite mântuiri, toți sunt caricaturi, omagiu hedonismului și fugii de sine, refugiați în ceea ce reprezintă pentru ei expresia frumuseții.
La Grande bellezza nu este un singur lucru. Nu e doar chipul proaspat- dragoste din tinerețe, aspirația de creator, orașul sublim în lumina dimineții, înotul primejdios sub ochii fetelor frumoase sau uitarea supremă în câteva pahare și muzică disco. Frumusețea nu ne aparține, e doar darul vieții pentru cei ce care, cu toata superficialitatea lor, pot găsi puterea să se desprindă de fantasmele irealizabile ale destinului și să își accepte mediocritatea.
Autoironia nu se oprește aici, ci este prezentă în toate aspectele construcției peliculei. Sorrentino joacă în opinia mea o mică festă privitorului.  Sau cel puțin așa doresc să cred :) Gluma bună este contrapunctul dintre muzică și film.
Imaginea e minunată, cadrele fac invidios orice fotograf estetist. Vechea cultură, ascunsă în palatul prințeselor sau vizibilă la o simplă plimbare pe stradă, e pusă în contrast ironic cu arta modernă, conceptualistă, în care până și autorul este complet descoperit atunci când trebuie să se explice.
 Dar muzica este în multe cazuri din cele mai noi, aparține uneori unor celebri compozitori contemporani. Practic, în afară de Bizet și Perotinus, să zicem si Poulenc, nimic nu e vechi.
Ce au contemporanii aceștia în comun? Un stil accesibil, neexperimental, de mare succes, un pretins estetism, o facilă și aparentă profunzime, dar în fond, muzici destul de simple, compozitori care nu au inovat, dar care și-au urmat cu aproape duioșie chemarea sufletului, și nu știm dacă au făcut-o pentru faimă sau din onestitate. Nu știm dacă au eșuat nefiind prea originali, sau au izbîndit fiind extrem de sinceri. La fel cum Jep Gambardella trăiește interior cu gândul la un nou roman și se complace în a repeta identic zi dupa zi și noapte după noapte. Poate ca omagiul postmodern adus lui Fellini prin acest film se regăsește și în extrem de bogata coloana sonoră, ce conține multe pastișe ale stilurilor romantic și medieval. Și care însoțesc scenele lirice, de introspecție sau de pură contemplație a decadenței.

Nu putem fi decât ceea ce suntem și a ne accepta micimea în fața impunătoarei construcții care este lumea este de asemenea ironic.  Ce e lumea altceva decât noi înșine? Și dacă suntem atât de mici și de ratați, cum de ce e în jur, compus din noi,  poate atinge sublimul?
Răspunsul nu e simplu și probabil că nu există decît mici momente în viață în care ne permitem să trăim la grande bellezza. Dacă am face-o continuu, s-ar numi exces și n-ar mai fi altceva decât un alt tip de conceptualism. De astă dată, fără generalizări, un conceptualism unic și eșuat pentru fiecare în parte. Cu un singur rezultat, după mult timp:  o mare de frumusețe la care să privim, cu milă de sine, înapoi.




Fara spoilere,  una  grande bellezza care nu se vede în film.






2 aprilie 2014

Ce inseamna Vortex la InnerSound :)

Sharing din pagina de Fb is most welcomed and thanked :)