Cum se compune?

Am primit intrebarea asta de doua ori in trei zile (multumesc de inspiratie , poate cine citeste afla un raspuns mai aproape de adevar...care adevar? :) ).
Prima data m-am eschivat, am spus ca nu se poate explica...ca e prea complicat, de fapt m-a luat putin prin surprindere intrebarea, ba chiar m-am simtit usor expusa, in sensul de expozitie, de expunere pe care nu simteam deloc nevoia sa o fac, m-am intimidat la propriu, taman eu! indrazneala in persoana, ca si cum as fi fost scoasa din cochilie fara sa-mi doresc si fara sa-mi amintesc ca exista o lume si afara. Si de ce? Tocmai pentru ca n-am mai compus demult, n-am mai trait creatia pe viu, si-atunci, cum sa ma apuc sa povestesc? Si ce sa spun? Sunt o fiinta (extrem de) mult prea :D vorbareata, dar de fapt esentialul nu-l spun cu una cu doua.
A doua oara n-am reusit sa scap asa de usor si-am inceput sa indrug verzi si uscate despre timp, si despre cum il construim in muzica, si despre memorie, si ca se porneste de la un sentiment... cu timpurile suprapuse, cu polifonia dintre prezent si trecut : bullshit.
Adica bineinteles ca e perfect adevarat, cu asta ma ocup de cativa ani incoace, ba as indrazni sa spun ca dintotdeauna m-a interesat doar asta, cum inving timpu asta nenorocit care-mi sta impotriva, sau de fapt, cum sa ajung sa-l iubesc tocmai pentru ca fuge , si pot sa-l intorc din drum numai daca fac muzica (sorry, in foto nu cred chiar atat de mult...cred ca de acolo si problemele pe care le am in a ma exprima vizual, desi iubesc fotografia din tot sufletul, insa voi fi mereu partinitoare in ceea ce priveste compozitia)
Dar oare voi reusi vreodata sa explic cum se compune?
Ceea ce simti atunci cand pui notele pe hartie? Si cum realizezi deblocajul? (thanks again pt aide memoire de data asta, despre deblocaj vroiam de vreo 2 luni sa scriu)
daca ar fi sa fac o paralela...seamana cu ce zice Ferko despre indragostirea de subiect atunci cand fotografiezi.
Numai ca la compozitie tine muuult, mult mai mult.
In primul rand ca e secunda de gratie pe care nu ti-o permiti oricum...oricand. Trebuie sa ai antenele foarte bine acordate pe frecventa Universului. Acum cativa ani am avut un blocaj imens, atunci m-am apucat de foto! Ei bine, da, fotografia m-a reapropiat de compozitie. Desi habar n-aveam despre ce e vorba, dar ma simteam creativa cu aparatul in mana. Intrasem intr-o stare de surescitare extrem de simpatica, am scris trei lucrari una dupa alta in anul acela, toate trei s-au cantat, la ultimul concert am si expus cele cateva poze mai bune. Unde vreau sa ajung...nu exista metode standard de deblocaj, in afara de binecunoscutele lucrat cat mai mult si sensibilizat cat mai mult.
Cum facem sensibilizarea?
In primul rand visand. Cat mai des, cat mai mult, cu ochii deschisi, fireste. Cu ochii deschisi la orice amanunt , creat povesti din fiecare obiect, citit, mers la concert, visand, visand, visand.
Cum lucram? nebuneste. fara pierdere de energie, tot timpul la temperatura de fierbere, si bineinteles, visand, de data asta lucid.

(observati cat de tare sunt la teorie :D )

Cum lucreaza un compozitor?
In primul rand, isi da sufletul pe foaie. Hiatusurile nu sunt permise.Imediat devine plicticos, previzibil, banal.
Un compozitor trebuie din cand in cand sa uite tot ce-a invatat. Compozitia este o permanenta redescoperire interioara. Nu conteaza ce tehnici stii sa aplici...ce instrumente folosesti, e acelasi lucru daca scrii pentru orchestra sau pentru un singur instrument, tot exista momente in care uiti totul si scrii doar din nebunie.
Dar totodata un compozitor e ca un chirurg, e taios, e aspru! Daca ideile nu-s ascutite, nu-s tari, totul e in zadar. Aici intervine stiinta.
Eu cand compun ma uit pe zeci de partituri, uneori simt nevoia de Schubert, de foarte mult Schubert....alteori vreau doar sa vad cum a orchestrat Ligeti o anumita masura din sectiunea a doua a nustiucarei lucrari, alta data ma intereseaza doar o toccata de Bach, si asta indiferent pentru ce scriu. Intotdeauna imi trag un pic din seva de la maestri: de ce? Urmeaza punctul 3.

Oboseala.
Ai nebunia, ai stiinta... dar obosesti. Pentru ca e greu. La inceput sa spunem ca imi fac o oarecare schema..aud in cap cam cat dureaza fiecare sectiune , incerc sa nu pierd nicio secunda sentimentul care m-a indemnat sa scriu muzica respectiva. Trebuie sa-l concretizez permanent in materie sonora, descopar ce anume se potriveste in conformitate cu sufletul meu din acel moment.
Cam ca la fotografie, cand alegi un anume tip de perspectiva pentru o poza, sau alegi sa maresti timpul de expunere, sau alegi sa inchizi diafragma, sa urci sau sa cobori punctul de statie, sa incadrezi mai neobisnuit sau mai clasic.  Ah, cat de usoare par toate astea pe langa a scrie muzica! Iertare fotografi din toata lumea :), stiu pe pielea mea ca e f greu sa te decizi, mai ales ca e vorba de fractiuni de secunda. La muzica dureaza nitel mai mult.
Ei bine, si cand seaca izvorul de inspiratie, recurg la partiturile mele dragi.
Uneori nici macar nu analizez. Cant pur si simplu la pian, imi face bine sa simt in degete rezolvarile lor, ale compozitorilor mei preferati, fara sa le gandesc. Se reduce totul din nou la senzorial, la visare, la indragostire.

Asta ar fi sa spunem partea frumoasa. Mai urmeaza insa.
Despre chin si durere v-am povestit? despre lacrimi? sute , mii de lacrimi? despre disperare, despre angoasa, despre spleen? Cand am fost in Germania, ma intrebau colegii ce urmeaza sa fac in dupa amiaza respectiva..le spuneam ca am de compus, la care mi se ura zambind "viel spass".
Cum adica??
Am fost extrem de revoltata, compozitia nu e o distractie, nu e o gluma, e o drama, e o lupta, e o rupere din tine catre tine si catre ceilalti.....e pus fiinta ta pe tava si dezvelirea celor mai vibrante corzi, care se pot rupe oricand, sunt vulnerabile in raport cu indiferenta....
Ca Mozart a scris extrem de usor....aiurea!! tehnic ii venea usor, dar inauntrul lui, stie cineva cum a fost? Sau Bach, care a scris ultimul coral plangand....
Daca se compune doar cu viel spass nu iese treaba. Si iata cum se iese si din blocaj, suferind, macar putin. Nu exista iubire profunda fara portia de durere. Iar compozitia e Iubire, cu I mare.


S-o mai zic si pe ultima?
Cum compun eu? Sincer?
Rugandu-ma la Dumnezeu sa nu ma lase balta, macar de data asta, macar acum sa ma mai tina asa, nebuna, disperata si fericita. La fiecare lucrare e cate un acum, bineinteles :)

Eh, si cum era sa povestesc toate astea in 3 minute? O ora am scris la randurile astea. Am venit pe jos de la biblioteca, pana acasa, m-a cam batut vantu pe bulevard, dar a fost frumos, am putut sa ma gandesc la o groaza de chestii pe care in autobuz nu le pot dezvolta, e prea multa lume, iar acasa ma sanctioneaza copiii daca ma simt cu gandurile aiurea.
Si oricum, e zadarnic, prevad ca v-am lamurit bustean.
O astept pe Diana R sa-mi spuna daca mutam confesiunea pe Contemporania sau o lasam aici, la blogu armonios, adica un eufemism pentru varza  :)