Mi-am propus să marchez data de 2 martie de câte ori voi putea, fără întrerupere sper pentru foarte mulți ani.
Cea de-a doua relatare a momentului decisiv din 2012 este poate cea mai încărcată, pentru că am atins pragul cifrelor din studiile medicale, acela care spune ca la doi ani de la splenectomie s-a observat un număr mic de persoane încă în remisie.
Cred în efectul Pygmalion, în puterea cuvântului scris și vorbit. Cumva, am modelat acest moment care să mă ducă spre acel mic procent care sfidează statisticile. Mă lupt în continuare să trăiesc astfel.
Dar ziua de 2 martie 2012 a fost una dintre puținele din viață în care am recunoscut că mi-a fost frică. Nu doar frică de momentul punctual, ci și frică de viitor, sentimentul că ai atins ultima reduta și dacă nici acum nu se rezolvă, drumul se închide definitiv. Mi-a fost frică și de moartea imediată, și de un viitor scurt și chinuitor.
În vârtejul în care am trăit de atunci, nu am apucat să mă gândesc bine la asta, poate și din cauză ca frica e cel mai pervers sentiment, ajută uneori și te demolează de cele mai multe ori, iar educația noastră tinde să ne minimalizeze fricile, încă din copilărie, și să le amplifice nejustificat în același timp. Cultura care pretinde copilului să fie curajos la doctor pentru dacă nu, vezi tu ce pățești acasă și mai vine și bau baul dacă nu adormi mai repede și te fură țiganul dacă te mai dai odata în leagan....și cum de te temi de mersul la școală sau la examen sau să încerci ceva nou? fricosule, lașule, nevalorosule în fond.
Așa că am blocat gândurile despre frică, m-am simțit mai întâi nedemnă de a simți așa ceva, apoi fericită că totul s-a terminat cu bine și cumva obligată să ma concentrez pe ceea ce pot face în noua mea viață, căci, nu, acum sănătoasă pot să mă reîntorc la toate datoriile lăsate pe hold în anii anteriori.
Se spune mai nou că memoria are puterea de a modifica amintirile dureroase. Este probabil un mecanism de supraviețuire, la fel ca uitarea, dar mai subtil.
Artistul face însă drumul invers, căci încastrează în creația sa sentimentele, ca într-o cutie cu lipici, de unde ele nu mai pot să fugă. Poate revizita trăirea respectivă de câte ori dorește și, dacă e talentat, o poate sădi și în sufletele celor din public.
Poate fi motivul pentru care unele opere de artă ne răscolesc, ne modifică dincolo de aprecierea intelectuală și estetică. Nu știm de ce la momentul respectiv, și ne întoarcem periodic la ele.
Nu mai cred demult în coincidență ca întâmplare, ci doar ca suprapunere logică de evenimente.
În timp ce scriam despre revizitarea sentimentelor mele, am aflat că regizorul Alain Resnais a trecut de câteva ore în spațiul unde ne place să credem că nu mai exista teamă. Autorul filmului meu preferat, despre puterea memoriei, despre angoase, despre amestecarea timpurilor și despre frica ce omoară iubirea, m-a inspirat să-i parafrazez titlul în textul de anul trecut: L'année dernière à Vienne. Coincidența e doar temporală, pentru că, odată influențat substanțial în problematica interioară de o creație, nu mai există drum de întors.
Și așa am ajuns, mai pe ocolite, la titlul postării de azi. Viața se măsoară nu neapărat în ani calendaristici, ci proporțiile se modifică constant în funcție de acele momente decisive care ne definesc.
Înainte și după prima compoziție, înainte și după Olah, înainte și dupa copii, înainte și după boală, înainte și după vindecare, înainte și după orice întâlnire fundamentală din viață....și, mai ales și cel mai greu, înainte și după orice clipă în care trăim conștienți de noi înșine.
Dar nu știu dacă există cu adevărat înainte și după frică. Nu pentru mine. Niciodată n-am înțeles de ce unii spun că aș avea curaj. Nu am. Sunt doar un om care crede în efectul Pygmalion și care suferă pentru fiecare clipă în care a dezamagit sau a exagerat cu încrederea în sine. Fiecare duce o cruce în spate, și cumva prefer să fie frica. E gestionabilă, se poate păcăli și se poate învăța din ea. E foarte posibil să înving statistica, dar nu și teama. O pot exorciza prin muzică , scris și imagini, pentru că nu pot încă să o uit.
Și mai pot doar să sper că va veni un moment în care, încălcând orice tratate medicale, bătrână și înconjurată de nepoți mai obraznici decât copiii, să spun cu liniște: sunt gata.
Se afișează postările cu eticheta AIHA. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta AIHA. Afișați toate postările
2 martie 2014
3 decembrie 2013
What's your excuse?
In urma cu ceva saptamani, a circulat pe net o fotografie a unei doamne de 32 de ani, cu 3 copii sub 4 ani si cu un abdomen perfect. Doamna e instructoare de fitness si s-a luptat ani de zile cu probleme de greutate, atacuri de panica si multe altele. Titlul era: What's your excuse?
Desigur ca a provocat un val de indignare, mai ales in randul mamelor ultraobosite de joburi si copii, care nu au 6 pack drept principal scop. In mod cert, a atins o coarda sensibila pentru multi, foarte multi dintre noi.
N-am fost (si nu sunt) de acord cu ea, cu modul asta de a „motiva” prin sentimente negative, am avut o perioada cu probleme de greutate, si chiar daca nu era vina mea ca eram bolnava, tot ma simteam jenata de cate ori ma uitam in oglinda sau. mai rau, de cate ori trebuia sa ies din casa. In plus, prioritatile mele sunt altele, in primul rand sanatatea si mai vedem.
Dar cumva, un pic m-a pus pe ganduri toata valva din jurul acelei fotografii. Pentru ca am vazut proband pe propriul organism ca da, se poate sa iti faci timp pentru un pic de miscare. Pentru a functiona mai bine cu toata fiinta.
Ce voi scrie mai jos e povestea mea, cam cum vad eu un motivational pentru mame obosite si toti cei care, dintr-un motiv sau altul, au pus persoana lor pe ultimul plan.
Niciodata n-am fost vreo mare sportiva, pot spune doar mi-a placut intotdeauna inotul si, in tineretea extrema, pana la prima sarcina, mi-am petrecut invariabil fiecare weekend pe munte. Eram in forma, cu rezistenta cardio-respiratorie, cu BMI la limita de jos a normalului si in general foarte energica. Fara insa a ma preocupa de abdomen cu patratele si altele de genul asta.
Tentative de a merge la sala” am avut cateva de-a lungul vietii, insa acolo ma dranjeaza foarte tare muzica si dupa 5, 6 saptamani clachez.
Apoi a venit boala si toate prioritatile mi s-au reorganizat, cumva 3 ani am trait numai cu gandul la clipa in care voi fi bine, nevermind in ce forma. Fara hemoglobina nu ai cum sa faci miscare, ca obosesti numai cand respiri, si oricum era interzis orice efort. Asa ca am ajuns o maxiplacinta fata de cum eram.
Dupa ce am fost bine, nu mi-am propus nimic maret. Si lucrurile s-au intamplat de la sine, dupa cum urmeaza:
In octombrie 2012 m-am suit pentru prima data pe bicicleta (am mers f putin in copilarie si evident ca am uitat, tin minte doar ca eram in panica de fiecare data)
Cel mai greu a fost sa-mi depasesc sentimentul de rusine, apoi sa imi reconstruiesc o rezistenta fizica.
La inceput ameteam dupa 10 minute. Ameteala in toata regula! nici macar oboseala. Era firesc veneam dupa o perioada crunta si nu avea niciun sens sa fortez.
Am reinceput in paralel mersul pe jos in pas sustinut. Dupa 30 de minute de mers veneam acasa ca dupa o excursie de 5 ore.
In cateva saptamani a venit zapada si am preluat controlul la lopata :). Prima data: 5 minute. Apoi, fara sa-mi dau seama, 10, 15, 20, 30....cat era nevoie. Am spart podul de gheata, am dovedit fiecare ninsoare puternica de Busteni. In Bucuresti mergeam in continuare pe jos cat incapea si mai puneam 10 minute de stretching si 10 minute pe un soi de banda care urca la deal, nu are alta pozitie si trebuie sa dai continuu din picioare, ca Fred Flinstone :)
A venit primvara si cu ea mult de lucru, asa ca vreo doua luni n-am facut decat mersul pe jos. cand s-a topit zapada la Busteni, m-am suit din nou pe bicicleta, ca sa observ ca ma pot plimba juma de ora si nu mai ametesc.
In vara, la mare: inot cu cuprinde si cat se poate cu doi nazdravani care vor sa se joace, nu sa te lase sa-ti faci portia.
Iulie si August au insemnat InnerSound 28 de ore din 24, dar fara bicicleta zilnic sau aproape zilnic as fi luat-o cu siguranta razna. Nici n-o faceam pentru exercitiu fizic, ci pentru capul care bubuia amarnic.
Asa m-am trezit la fix un an dupa prima urcare pe bicicleta ca merg pe primul meu traseu Mountain,(Busteni-Gura Diham), foarte usor pentru majoritatea celor pasionati, dar pe bicicleta, orice urcus se simte alfel decat pe jos, asa ca pentru mine a fost o foarte importanta realizare.
Apoi, am reluat mersul pe munte, ceea ce a fost covarsitor, spiritual, emotional si fizic.
Ca sa nu pierd ritmul, am inceput sa ma sui mai mult pe banda preistorica, pana intr-o zi in care am decis ca vreau sa alerg afara.
Am intrebat mai intai cam ce-ar trebui sa fac, iar suportul a fost extraordinar! Am primit telefoane de sfaturi si incurajari, am schimbat mailuri, am avut discutii one to one , ce mai, grozav.
Nu e mult de atunci, dar s-au mai adaugat si niste Pilates plus alte exercitii in ecuatie, menite sa echilibreze tipul de efort la alergare, astfel ca abia daca imi ramane o zi pauza in „antrenament ” :) Glumesc, de obicei sunt 2, pentru ca, repet, nu are sens sa fortam.
Acum doua zile am alergat primii mei km la deal si trail, trebuie sa spun ca da, e mult mai greu, insa sentimentul ca alergi prin padure (sau pe langa padure) e fantastic, si concentrarea pe ce e de facut la momentul acela, conexiunea cu propria respiratie, atentia la fiecare pas sunt exercitii mentale nemaipomenite.
Sunt departe de a fi intr-o forma de sportiva, si nici nu e asta scopul meu,
Ci e de a fi si de ramane sanatoasa si neanchilozata.
Cum impac familia cu sportul? Marea problema pt multi? E simplu, pentru ca la munte o fac cand copiii se joaca si la Bucuresti cand sunt ei la scoala sau cand o duc pe Sofia la tenis.
Uneori am timp doar 20 de minute. Bune si alea.
In zilele de pauza incerc sa merg mai mult pe jos.
Orice, ca sa contracarez profesia statica.
Eu n-am cum sa pun fotografii motivationale deocamdata, si nici nu-s genul.
Nici n-o sa va intreb ce scuza aveti, pentru mi se pare complet neproductiv si nefolositor.
E doar povestea devenirii mele, ca o ”tema in stare nascanda” de Beethoven.
Si am sa va mai spun doar ca, pe langa cremele de la Dior, (sunt o snoaba, imi asum :D) cel mai mult imi doresc de la dear Santa incaltarile astea :)
Desigur ca a provocat un val de indignare, mai ales in randul mamelor ultraobosite de joburi si copii, care nu au 6 pack drept principal scop. In mod cert, a atins o coarda sensibila pentru multi, foarte multi dintre noi.
N-am fost (si nu sunt) de acord cu ea, cu modul asta de a „motiva” prin sentimente negative, am avut o perioada cu probleme de greutate, si chiar daca nu era vina mea ca eram bolnava, tot ma simteam jenata de cate ori ma uitam in oglinda sau. mai rau, de cate ori trebuia sa ies din casa. In plus, prioritatile mele sunt altele, in primul rand sanatatea si mai vedem.
Dar cumva, un pic m-a pus pe ganduri toata valva din jurul acelei fotografii. Pentru ca am vazut proband pe propriul organism ca da, se poate sa iti faci timp pentru un pic de miscare. Pentru a functiona mai bine cu toata fiinta.
Ce voi scrie mai jos e povestea mea, cam cum vad eu un motivational pentru mame obosite si toti cei care, dintr-un motiv sau altul, au pus persoana lor pe ultimul plan.
Niciodata n-am fost vreo mare sportiva, pot spune doar mi-a placut intotdeauna inotul si, in tineretea extrema, pana la prima sarcina, mi-am petrecut invariabil fiecare weekend pe munte. Eram in forma, cu rezistenta cardio-respiratorie, cu BMI la limita de jos a normalului si in general foarte energica. Fara insa a ma preocupa de abdomen cu patratele si altele de genul asta.
Tentative de a merge la sala” am avut cateva de-a lungul vietii, insa acolo ma dranjeaza foarte tare muzica si dupa 5, 6 saptamani clachez.
Apoi a venit boala si toate prioritatile mi s-au reorganizat, cumva 3 ani am trait numai cu gandul la clipa in care voi fi bine, nevermind in ce forma. Fara hemoglobina nu ai cum sa faci miscare, ca obosesti numai cand respiri, si oricum era interzis orice efort. Asa ca am ajuns o maxiplacinta fata de cum eram.
Dupa ce am fost bine, nu mi-am propus nimic maret. Si lucrurile s-au intamplat de la sine, dupa cum urmeaza:
In octombrie 2012 m-am suit pentru prima data pe bicicleta (am mers f putin in copilarie si evident ca am uitat, tin minte doar ca eram in panica de fiecare data)
Cel mai greu a fost sa-mi depasesc sentimentul de rusine, apoi sa imi reconstruiesc o rezistenta fizica.
La inceput ameteam dupa 10 minute. Ameteala in toata regula! nici macar oboseala. Era firesc veneam dupa o perioada crunta si nu avea niciun sens sa fortez.
Am reinceput in paralel mersul pe jos in pas sustinut. Dupa 30 de minute de mers veneam acasa ca dupa o excursie de 5 ore.
In cateva saptamani a venit zapada si am preluat controlul la lopata :). Prima data: 5 minute. Apoi, fara sa-mi dau seama, 10, 15, 20, 30....cat era nevoie. Am spart podul de gheata, am dovedit fiecare ninsoare puternica de Busteni. In Bucuresti mergeam in continuare pe jos cat incapea si mai puneam 10 minute de stretching si 10 minute pe un soi de banda care urca la deal, nu are alta pozitie si trebuie sa dai continuu din picioare, ca Fred Flinstone :)
A venit primvara si cu ea mult de lucru, asa ca vreo doua luni n-am facut decat mersul pe jos. cand s-a topit zapada la Busteni, m-am suit din nou pe bicicleta, ca sa observ ca ma pot plimba juma de ora si nu mai ametesc.
In vara, la mare: inot cu cuprinde si cat se poate cu doi nazdravani care vor sa se joace, nu sa te lase sa-ti faci portia.
Iulie si August au insemnat InnerSound 28 de ore din 24, dar fara bicicleta zilnic sau aproape zilnic as fi luat-o cu siguranta razna. Nici n-o faceam pentru exercitiu fizic, ci pentru capul care bubuia amarnic.
Asa m-am trezit la fix un an dupa prima urcare pe bicicleta ca merg pe primul meu traseu Mountain,(Busteni-Gura Diham), foarte usor pentru majoritatea celor pasionati, dar pe bicicleta, orice urcus se simte alfel decat pe jos, asa ca pentru mine a fost o foarte importanta realizare.
Apoi, am reluat mersul pe munte, ceea ce a fost covarsitor, spiritual, emotional si fizic.
Ca sa nu pierd ritmul, am inceput sa ma sui mai mult pe banda preistorica, pana intr-o zi in care am decis ca vreau sa alerg afara.
Am intrebat mai intai cam ce-ar trebui sa fac, iar suportul a fost extraordinar! Am primit telefoane de sfaturi si incurajari, am schimbat mailuri, am avut discutii one to one , ce mai, grozav.
Nu e mult de atunci, dar s-au mai adaugat si niste Pilates plus alte exercitii in ecuatie, menite sa echilibreze tipul de efort la alergare, astfel ca abia daca imi ramane o zi pauza in „antrenament ” :) Glumesc, de obicei sunt 2, pentru ca, repet, nu are sens sa fortam.
Acum doua zile am alergat primii mei km la deal si trail, trebuie sa spun ca da, e mult mai greu, insa sentimentul ca alergi prin padure (sau pe langa padure) e fantastic, si concentrarea pe ce e de facut la momentul acela, conexiunea cu propria respiratie, atentia la fiecare pas sunt exercitii mentale nemaipomenite.
Sunt departe de a fi intr-o forma de sportiva, si nici nu e asta scopul meu,
Ci e de a fi si de ramane sanatoasa si neanchilozata.
Cum impac familia cu sportul? Marea problema pt multi? E simplu, pentru ca la munte o fac cand copiii se joaca si la Bucuresti cand sunt ei la scoala sau cand o duc pe Sofia la tenis.
Uneori am timp doar 20 de minute. Bune si alea.
In zilele de pauza incerc sa merg mai mult pe jos.
Orice, ca sa contracarez profesia statica.
Eu n-am cum sa pun fotografii motivationale deocamdata, si nici nu-s genul.
Nici n-o sa va intreb ce scuza aveti, pentru mi se pare complet neproductiv si nefolositor.
E doar povestea devenirii mele, ca o ”tema in stare nascanda” de Beethoven.
Si am sa va mai spun doar ca, pe langa cremele de la Dior, (sunt o snoaba, imi asum :D) cel mai mult imi doresc de la dear Santa incaltarile astea :)
1 iulie 2013
vantul perfect
cand tii bine cafeaua, telefonul, aparatul foto, sticla cu apa, nu mai spun de ganduri, care se risipesc rapid, mai avantate ca toate pasarile si ca albul valurilor si mai puternice ca niciodata.
pentru ca e un an de cand sanatatea nu se ascunde in sticluta cu medrol si pot sa stau nepasatoare langa apa si nisip , privind la cazemata si la cer si starnind mirarea tuturor trecatorilor care vad niste tenisi rosii prea curati sa apartina vreunei ciudate, dar vor sa se asigure ca sunt ok, se linistesc la aparatul foto si habar nu au ca exact in acelasi loc, acum trei ani, credeam ca vad pentru ultima data marea.
pentru ca e un an de cand sanatatea nu se ascunde in sticluta cu medrol si pot sa stau nepasatoare langa apa si nisip , privind la cazemata si la cer si starnind mirarea tuturor trecatorilor care vad niste tenisi rosii prea curati sa apartina vreunei ciudate, dar vor sa se asigure ca sunt ok, se linistesc la aparatul foto si habar nu au ca exact in acelasi loc, acum trei ani, credeam ca vad pentru ultima data marea.
2 martie 2013
L'année dernière à Vienne
Ziua de 2 martie 2012 a inceput pe semi intuneric, de seara, dupa traditia evreiasca, cu cel mai minunat apus de soare, vazut de la etajul 21 al celui mai mare spital din Europa. Noaptea a fost lunga, desigur ca n-am putut dormi.
La ora 2, singura „cearta” cu o asistenta venita din Rusia. Anestezistul imi daduse liber la apa pana cu 3 ore inainte de splenectomie. Ea insa era tare suparata ca indraznesc sa o contrazic. Whatever, am intalnit eu personal medical mult mai rau ca dumneata, imi spuneam in fata jumatatii de pahar .
La ora 5, o singura inghititura de apa pentru ultimele 12 miligrame de Medrol din viata mea.
Am incercat sa mai dorm un pic, cred ca am si reusit circa 20 de minute, dar apoi, cu detasare, m-am ridicat si am hotarat ca am sa infrunt cu mult curaj ziua asta.
Totul a mers ca la carte, pana in momentul in care a trebuit sa imi scot inelul evolutiv si verigheta. Abia atunci am avut o strangere de inima cumplita. Niste lacrimi timide. Un gand teribil spre Bucuresti. L-am alungat repede.
Ceea ce a urmat pret de vreo 5 ore a fost o sinistra si un pic umilitoare conformare.
Experienta celor doua nasteri prin cezariana nu ma pregatise pentru asa ceva, atunci eram treaza, cu iluzia controlului asupra a ceea ce se intampla, cu alte emotii, pozitive, fermecatoare, benefice.
Acum m-am gasit in postura ingrata a unui numar care trebuie rezolvat, desi cu blandete si deferenta.
In aceste momente, de proceduri medicale (da, chiar si la aspiratiile de maduva pe viu), imi iau o mina glumeata si relaxata. Nu-mi place „ sa fiu o pacienta dificila”, n-am fitze, nu ma plang, ma prefac indrazneata si plina de curaj. Joc un teatru nemaipomenit, imi inghit frica si o ascund bine sub un zambet, cand doare ingrozitor zic un „hmmm, asta s-a simtit un pic”, sau in cel mai infiorator caz, un „au” camuflat sub un scuturat de cap sagalnic.
(in timp ce scriu asta ninge foarte marunt in stanga biroului meu negru de la Busteni, iar in spatele meu straluceste soarele printre nori. Da, da, exact ca mine la punctia de maduva)
Dar cu toate astea, inainte de injectia care trebuia sa ma adoarma, desi am zambit tuturor, m-am simtit dezgolita de tot ce inseamna fiinta mea interioara, m-am simtit mai mult ca oricand supusa fizicului, pe care oricum il uram, considerandu-ma in acele momente absolut hidoasa, m-am gandit la tot ce sunt eu de fapt, si la cum aceasta boala si medicatia ei au ascuns toate minunile din mine, si pe mine.
(cand scriu asta nu mai e soare, doar ninge violent si des. Coincidente? ori nu exista, ori totul e coincidenta)
Da, stiu, e poate ciudat sa te gandesti asa profund la spirit inaintea unei operatii majore, sau poate ca asa trebuie? Nu-mi dau seama si sper sa nu mai aflu prea curand. Granita dintre viata si moarte e atat de fina. Si nu doar la incetarea batailor inimii ma refer aici. Privind in urma, aceste ganduri imi spun ca eu traiam interior, in ciuda maladiei abrutizante si deformatoare.
M-a trezit o voce blanda care-mi spunea ca totul e perfect si a mers bine. Dar in loc sa fiu fericita, eram , poate de la anestezie, foarte, foarte trista si cu sentimentul umilintei extrem de accentuat.
Au trecut cateva ore bune pana cand am ajuns inapoi la etajul 21, unde ma astepta prietena mea Adriana, cu cea mai normala atitudine posibila, ceea ce a fost exceptional. I-am povestit eu un pic ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, am dat telefon acasa in primul rand, apoi niste Sms la alte prietene rugandu-le sa nu vina sa ma vada, cum planificasera, pentru ca nu aveam desigur chef sa vad pe nimeni, am fost, ca dupa toate spitalizarile mele, foarte nesuferita cu surioara mea, dar era deja obisnuita de la nasterea Sofiei cu „Sabina post op”, presupun ca nu si-a facut probleme.
In rest, am un usor blank in ceea ce priveste acea zi. Dupa vizitele medicilor, foarte haiosi ca de obicei, nu prea stiu ce s-a intamplat in ultimele ore ale dupa-amiezii devenita de fapt seara. presupun ca am dormit si am vorbit la telefon. Si atunci credeam ca n-am sa uit nicio secunda....
In orice caz, noptile in AKH nu sunt odihnitoare, mereu intra cineva sa verifice ceva, ba se mai schimba o perfuzie, se mai face o injectie, cineva mai apasa un buton, asa ca dimineata urmatoare m-a gasit obosita rau, dar mult, mult mai optimista.
Dupa ce-am scapat de toate acele am zburdat efectiv, da, splenectomia e muuult mai putin dureroasa ca o cezariana, mi s-a parut parfum de roze recuperarea. Dovada, aici, in ce a scris Adriana, main subject: photoShooting at AKH :)
Cert e ca din acel moment, razand amandoua in hohote pe holurile spitalului (acoperite de arta moderna teribil de proasta), cheful de viata nu m-a mai parasit.
Am mai avut momente de cumpana, mai traiesc unele innegurari pasagere, dar sunt firesti, sunt ale Sabinei ”dintotdeauna”, in fond, suntem oameni, si cu cat mai sensibili, cu cat mai empatici, cu atat mai supusi trairilor diverse. Si asta e un semn de sanatate interioara.
Saptamana urmatoare am petrecut-o la prietena mea, careia n-am sa am niciodata suficiente cuvinte si gesturi sa ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine. Sper doar ca stie si ca nu va ezita niciodata sa se deschida in fata mea, asa cum m-am deschis eu in fata ei. Sper, Adriana, ca stii ca sunt aici pentru tine , nu din recunostinta, nu din datorie, ci din prietenie si dragoste.
Da, a trecut un an. Un an in care am reinvatat sa iubesc si, mai important, sa ma iubesc, am reinvatat sa traiesc, sa ma bucur, sa am incredere in mine si in viata. Un an in care profesional si personal mi-a mers bine, in care grijile s-au indreptat preponderent inspre familie, prieteni, cariera, si nu inspre propria persoana.
Un an in care am lasat in urma peste 10 kilograme, figura modificata de cortizon, paloarea si oboseala continua.
Un an in care am reusit sa-mi apreciez frumusetea interioara si exterioara, in care aproape tot ce-am pus pe hartie s-a concretizat, in care am muncit mult, cu bucurie si cu putere.
Anul trecut la Viena eram in intuneric si incertitudine, anul acesta, al doilea sanatos, il incep conectata cu cele mai adanci trairi, dar si cu nonsalanta, cu siguranta, cu speranta ca voi invinge statisticile, cu certitudinea ca doar cu sinceritate cruda fata de mine insami voi putea fi aici pentru multi, multi, foarte multi ani.
Aveam nevoie de acest catharsis. Imi amintesc tot ce ar trebui sa uit. Dar e necesar, pentru a nu uita tot ce trebuie sa-mi amintesc. Pentru ca am trait si traiesc intens citatul acela, pe care un prieten drag mi l-a aratat mai demult intr-o revista,
„ poti suprinde viata, dar nu o poti controla”
La ora 2, singura „cearta” cu o asistenta venita din Rusia. Anestezistul imi daduse liber la apa pana cu 3 ore inainte de splenectomie. Ea insa era tare suparata ca indraznesc sa o contrazic. Whatever, am intalnit eu personal medical mult mai rau ca dumneata, imi spuneam in fata jumatatii de pahar .
La ora 5, o singura inghititura de apa pentru ultimele 12 miligrame de Medrol din viata mea.
Am incercat sa mai dorm un pic, cred ca am si reusit circa 20 de minute, dar apoi, cu detasare, m-am ridicat si am hotarat ca am sa infrunt cu mult curaj ziua asta.
Totul a mers ca la carte, pana in momentul in care a trebuit sa imi scot inelul evolutiv si verigheta. Abia atunci am avut o strangere de inima cumplita. Niste lacrimi timide. Un gand teribil spre Bucuresti. L-am alungat repede.
Ceea ce a urmat pret de vreo 5 ore a fost o sinistra si un pic umilitoare conformare.
Experienta celor doua nasteri prin cezariana nu ma pregatise pentru asa ceva, atunci eram treaza, cu iluzia controlului asupra a ceea ce se intampla, cu alte emotii, pozitive, fermecatoare, benefice.
Acum m-am gasit in postura ingrata a unui numar care trebuie rezolvat, desi cu blandete si deferenta.
In aceste momente, de proceduri medicale (da, chiar si la aspiratiile de maduva pe viu), imi iau o mina glumeata si relaxata. Nu-mi place „ sa fiu o pacienta dificila”, n-am fitze, nu ma plang, ma prefac indrazneata si plina de curaj. Joc un teatru nemaipomenit, imi inghit frica si o ascund bine sub un zambet, cand doare ingrozitor zic un „hmmm, asta s-a simtit un pic”, sau in cel mai infiorator caz, un „au” camuflat sub un scuturat de cap sagalnic.
(in timp ce scriu asta ninge foarte marunt in stanga biroului meu negru de la Busteni, iar in spatele meu straluceste soarele printre nori. Da, da, exact ca mine la punctia de maduva)
Dar cu toate astea, inainte de injectia care trebuia sa ma adoarma, desi am zambit tuturor, m-am simtit dezgolita de tot ce inseamna fiinta mea interioara, m-am simtit mai mult ca oricand supusa fizicului, pe care oricum il uram, considerandu-ma in acele momente absolut hidoasa, m-am gandit la tot ce sunt eu de fapt, si la cum aceasta boala si medicatia ei au ascuns toate minunile din mine, si pe mine.
(cand scriu asta nu mai e soare, doar ninge violent si des. Coincidente? ori nu exista, ori totul e coincidenta)
Da, stiu, e poate ciudat sa te gandesti asa profund la spirit inaintea unei operatii majore, sau poate ca asa trebuie? Nu-mi dau seama si sper sa nu mai aflu prea curand. Granita dintre viata si moarte e atat de fina. Si nu doar la incetarea batailor inimii ma refer aici. Privind in urma, aceste ganduri imi spun ca eu traiam interior, in ciuda maladiei abrutizante si deformatoare.
M-a trezit o voce blanda care-mi spunea ca totul e perfect si a mers bine. Dar in loc sa fiu fericita, eram , poate de la anestezie, foarte, foarte trista si cu sentimentul umilintei extrem de accentuat.
Au trecut cateva ore bune pana cand am ajuns inapoi la etajul 21, unde ma astepta prietena mea Adriana, cu cea mai normala atitudine posibila, ceea ce a fost exceptional. I-am povestit eu un pic ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, am dat telefon acasa in primul rand, apoi niste Sms la alte prietene rugandu-le sa nu vina sa ma vada, cum planificasera, pentru ca nu aveam desigur chef sa vad pe nimeni, am fost, ca dupa toate spitalizarile mele, foarte nesuferita cu surioara mea, dar era deja obisnuita de la nasterea Sofiei cu „Sabina post op”, presupun ca nu si-a facut probleme.
In rest, am un usor blank in ceea ce priveste acea zi. Dupa vizitele medicilor, foarte haiosi ca de obicei, nu prea stiu ce s-a intamplat in ultimele ore ale dupa-amiezii devenita de fapt seara. presupun ca am dormit si am vorbit la telefon. Si atunci credeam ca n-am sa uit nicio secunda....
In orice caz, noptile in AKH nu sunt odihnitoare, mereu intra cineva sa verifice ceva, ba se mai schimba o perfuzie, se mai face o injectie, cineva mai apasa un buton, asa ca dimineata urmatoare m-a gasit obosita rau, dar mult, mult mai optimista.
Dupa ce-am scapat de toate acele am zburdat efectiv, da, splenectomia e muuult mai putin dureroasa ca o cezariana, mi s-a parut parfum de roze recuperarea. Dovada, aici, in ce a scris Adriana, main subject: photoShooting at AKH :)
Cert e ca din acel moment, razand amandoua in hohote pe holurile spitalului (acoperite de arta moderna teribil de proasta), cheful de viata nu m-a mai parasit.
Am mai avut momente de cumpana, mai traiesc unele innegurari pasagere, dar sunt firesti, sunt ale Sabinei ”dintotdeauna”, in fond, suntem oameni, si cu cat mai sensibili, cu cat mai empatici, cu atat mai supusi trairilor diverse. Si asta e un semn de sanatate interioara.
Saptamana urmatoare am petrecut-o la prietena mea, careia n-am sa am niciodata suficiente cuvinte si gesturi sa ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine. Sper doar ca stie si ca nu va ezita niciodata sa se deschida in fata mea, asa cum m-am deschis eu in fata ei. Sper, Adriana, ca stii ca sunt aici pentru tine , nu din recunostinta, nu din datorie, ci din prietenie si dragoste.
Da, a trecut un an. Un an in care am reinvatat sa iubesc si, mai important, sa ma iubesc, am reinvatat sa traiesc, sa ma bucur, sa am incredere in mine si in viata. Un an in care profesional si personal mi-a mers bine, in care grijile s-au indreptat preponderent inspre familie, prieteni, cariera, si nu inspre propria persoana.
Un an in care am lasat in urma peste 10 kilograme, figura modificata de cortizon, paloarea si oboseala continua.
Un an in care am reusit sa-mi apreciez frumusetea interioara si exterioara, in care aproape tot ce-am pus pe hartie s-a concretizat, in care am muncit mult, cu bucurie si cu putere.
Anul trecut la Viena eram in intuneric si incertitudine, anul acesta, al doilea sanatos, il incep conectata cu cele mai adanci trairi, dar si cu nonsalanta, cu siguranta, cu speranta ca voi invinge statisticile, cu certitudinea ca doar cu sinceritate cruda fata de mine insami voi putea fi aici pentru multi, multi, foarte multi ani.
Aveam nevoie de acest catharsis. Imi amintesc tot ce ar trebui sa uit. Dar e necesar, pentru a nu uita tot ce trebuie sa-mi amintesc. Pentru ca am trait si traiesc intens citatul acela, pe care un prieten drag mi l-a aratat mai demult intr-o revista,
„ poti suprinde viata, dar nu o poti controla”
13 decembrie 2012
Despre libertate si alti demoni
Problema libertății mă preocupă de foarte multă vreme. A libertății sufletești în primul rând, mai ales în contextul acesta al vieții agitate, plină de responsabilități, griji, poveri care atârnă greu și care pot ucide orice senzație de plutire și frumusețe.
Ce ne ține prizonieri? Ce ne împiedică să ne uităm la noi înșine și, mai grav, ce ne împiedică să ne acceptăm atunci când ne vedem așa cum suntem? Și cât de bună e această libertate?
Am avut momentele mele de revoltă frenetică de multe ori de-a lungul vieții. Contradicțiile „casă- societate” au început cu vârsta copilăriei, trecând bineînțeles prin adolescență, moment al vieții mele în care m-am simțit mereu cu un pas înainte, nu am fost o neînțeleasă, n-am avut probleme cu școala, nici cu găsirea drumului profesional, așadar, total ciudat pentru o adolescentă, dar în schimb senzația de libertate interioară, de a putea face tot ce imi propun era înspăimântătoare. De ce ? Pentru că în acele vremuri, mijloc de ani 90', puțini tineri își luau propriile decizii în legatură cu viața lor, iar asta mă făcea să mă simt complet outsider și pe teren mișcător în raport cu ceilalți, și foarte sigură și suverană în raport cu mine, susținută fiind de părinții mei.
Rămân aici pentru acest moment al scrierii mele, deoarece ajung la o parte a problematicii care mă preocupă. La creșterea copiilor în spiritul libertății. O libertate foarte bine înțeleasă. Acea libertate care îti vorbeste matur, care-ți spune că atunci când ți-ai făcut treaba, ești capabil de a-ți urma idealurile. „Treaba” are, desigur, strânsă legătură cu idealurile.
Cum sădim însa această idee de ideal in copii? Și, mai ales, e sănătos să facem asta?
Oare nu e mai întelept să nu le încurajăm o prea profundă visare? Scopuri prea înalte? Care macină, consumă, uneori distrug echilibrul interior, nu te lasă liniștit, te avântă, te înflăcărează, te trec prin toate tonalitățile trăirilor și te împiedică să petreci o viață calmă și lipsită de problematici?
Trebuie să recunosc, îi invidiez pe aceia care reușesc să învingă demonul libertății. Nu o spun cu ironie, ci cu profund regret, pentru ca libertatea aduce cu sine înălțimi luminoase și pastelate dar și hăuri severe și aspre.
În momentul în care îți acorzi luxul simțirilor intense, te supui totodată la arderi rapide, din ambele capete ale lumânării, cum zic francezii. Și nu toată lumea e dispusă să îți accepte asta. Din exterior, pare egocentrism, indiferent cât de mult dai acestui exterior, conștient și inconștient. Libertatea interioară sperie, incomodează, provoacă panică, uneori zeflemea, de multe ori iritare.
Dar dacă toți am fi mai conectați cu propria ființă, oare nu ar fi mai ușor?
Începe de la naștere, de la primele momente la sânul mamei, de la dăruirea totală pe care bebelușul o percepe ca fiind naturală, că i se cuvine, continuă cu atenta ghidare prin copilăria mică, cu folosirea parcimonioasă a negațiilor și interdicțiilor, cu anularea categorisirilor, cu înlăturarea patternurilor care umilesc și reduc copilul la o o materie numai bună de modelat într-un pătrățel facil.
Desigur, e nevoie de mult efort pentru asta. Uneori, a deveni părinte e un trigger năucitor pentru a scoate la iveală toate rănile adunate de-a lungul vremurilor. Mi s-a întîmplat și mie, eu, paradoxal, am suferit de prea multă libertate, e specifică celor ce se ocupă cu artele, mă doream mai organizată, mai adunată, mai burgheză. N-am reușit niciodată, am realizat doar o profundă depresie postnatală, trenul maternității m-a izbit frontal la 23 de ani, noroc că tot libertatea m-a salvat, și asta doar pentru că am fost lăsată să îmi manifest curajul întotdeauna, m-am uitat la mine însămi și mi-am dat seama că a mă schimba după cerințele cărților de puericultură din vremea aceea era adevărata eroare, mai bine zis, adevărata oroare.
Libertatea gândurilor și a sentimentelor nu ține de material, de ce mașină conduci, de ce telefon butonezi și din ce vilă pe malul Mediteranei conduci afacerile mondiale. Dimpotrivă, de cele mai multe ori te stăpânesc ele pe tine, asta, dacă nu ai fost crescut în puternică conexiune cu natura ta intimă. Cred cu convingere că bunătatea, îngăduința, deschiderea, iubirea unor părinți, sunt singurele căi pentru a crește un copil ce va rămâne luminos și curios indiferent ce drum va alege ca adult. Așa, va face face față la orice, tuturor problemelor care se ivesc inerent de-a lungul unei vieți, pentru că o problemă încetează să devină o problemă în momentul în care acționezi în deplină armonie cu conștiința, trăirile și, scriu un cuvânt mare și nepermis dacă n-ar fi doar un text pe blog, sufletul.
Alteori însă, viața îți oferă atenționări, mai mici sau mai mari. Cu cât privesc în urmă, deși resping cu putere teoriile psiho-pupu, cum le numesc eu, știind prea multe deja dpdv științific, cu atât îmi dau seama că boala m-a atacat într-un moment în care eram în totală dizarmonie cu mine însămi, în care jucam un rol care nu era și nu va fi niciodată al meu, în care am depus niște eforturi supraomenești nedându-mi timp și fiind constrânsă de dead-line-uri absurde, care nu aveau nicio legătură cu dezvoltarea mea firească. Nu numai eu, ci toți ai casei am procedat așa, iar totul s-a răsfrânt cel mai dramatic asupra mea, cea care nu trăise despărțită de interiorul ei niciodată până în acel teribil și lung 2009. Am avut oare nevoie de acești trei ani de dramă ca să mă înțeleg și să redevin cea care am fost dintotdeauna? nu voi afla niciodată, înclin să cred că da, încă nu am procesat tot ce s-a întâmplat acolo, nu am reușit să mă conving să mă deschid în fața vreunui specialist, ce scriu aici e vârful icebergului..., aș prefera prietenii, dar pentru ei ar fi o povară cam grea de dus, jena mea proverbială mă împiedică să spun tot, convinsă fiind că mai bine scriu o muzică despre asta, e un loc unde mă simt într-adevăr foarte, foarte liberă, ușoară, puternică, un loc unde nu mi-e teamă de intensitatea năucitoare a simțirii, de aceea pot spune, pentru unii, atât de multe aici, pentru că de fapt e atât de puțin din ceea ce sunt.
În orice caz, încep și încerc să las în urmă ce am trăit atunci, să mă raportez la acele evenimente ocazional, doar pentru a nu uita nebunia constrângerilor și a nu pica din nou în aceeași capcană. Îmi place enorm senzația de acum, ador aceste momente în care nu mi-e teama de mine, poate a fost prețul maturizării?
Aș mai vrea să spun că arta ajută la definirea libertății. Consumator sau producător :), nu trebuie să ne ferim de ea, dimpotrivă. Nu e totul, dar e un suport excepțional, e poate singura manifestare umană inefabilă și solidă în același timp. Arta nu e doar sentiment, e multă gândire, e pragmatism, e mult cerebral și mult control acolo. Asta în cazul în care vă era teamă de implicațiile ei asupra capacității copiilor de a „reuși în viață” după canoanele societății.
Mi-e foarte bine acum. Mă bucur cu măsură, nu intru în euforie, euforia nu inseamnă libertate decât pe termen extrem de scurt. Copiii sunt pe primul plan, firește, dar nu asta nu e nicio constrângere, e o fericire, cine nu o înțelege are o problema gravă.
Ar trebui să nu ne temem așa mult de libertate. În fond, problema vine de la cei ce trăiesc meschin, greu, în compromis cu ei înșiși , sau mai grav, în deplină necunoștință de cauză în ceea ce-i privește.
Ar trebui să ne putem privi în oglindă. Și apoi, dincolo de oglindă, să ne placă ce vedem și să reușim să transmitem și altora acest lucru. Cu mult curaj, frontal. Pentru că libertatea e unica formă a frumuseții care nu pălește odată cu timpul.
Ce ne ține prizonieri? Ce ne împiedică să ne uităm la noi înșine și, mai grav, ce ne împiedică să ne acceptăm atunci când ne vedem așa cum suntem? Și cât de bună e această libertate?
Am avut momentele mele de revoltă frenetică de multe ori de-a lungul vieții. Contradicțiile „casă- societate” au început cu vârsta copilăriei, trecând bineînțeles prin adolescență, moment al vieții mele în care m-am simțit mereu cu un pas înainte, nu am fost o neînțeleasă, n-am avut probleme cu școala, nici cu găsirea drumului profesional, așadar, total ciudat pentru o adolescentă, dar în schimb senzația de libertate interioară, de a putea face tot ce imi propun era înspăimântătoare. De ce ? Pentru că în acele vremuri, mijloc de ani 90', puțini tineri își luau propriile decizii în legatură cu viața lor, iar asta mă făcea să mă simt complet outsider și pe teren mișcător în raport cu ceilalți, și foarte sigură și suverană în raport cu mine, susținută fiind de părinții mei.
Rămân aici pentru acest moment al scrierii mele, deoarece ajung la o parte a problematicii care mă preocupă. La creșterea copiilor în spiritul libertății. O libertate foarte bine înțeleasă. Acea libertate care îti vorbeste matur, care-ți spune că atunci când ți-ai făcut treaba, ești capabil de a-ți urma idealurile. „Treaba” are, desigur, strânsă legătură cu idealurile.
Cum sădim însa această idee de ideal in copii? Și, mai ales, e sănătos să facem asta?
Oare nu e mai întelept să nu le încurajăm o prea profundă visare? Scopuri prea înalte? Care macină, consumă, uneori distrug echilibrul interior, nu te lasă liniștit, te avântă, te înflăcărează, te trec prin toate tonalitățile trăirilor și te împiedică să petreci o viață calmă și lipsită de problematici?
Trebuie să recunosc, îi invidiez pe aceia care reușesc să învingă demonul libertății. Nu o spun cu ironie, ci cu profund regret, pentru ca libertatea aduce cu sine înălțimi luminoase și pastelate dar și hăuri severe și aspre.
În momentul în care îți acorzi luxul simțirilor intense, te supui totodată la arderi rapide, din ambele capete ale lumânării, cum zic francezii. Și nu toată lumea e dispusă să îți accepte asta. Din exterior, pare egocentrism, indiferent cât de mult dai acestui exterior, conștient și inconștient. Libertatea interioară sperie, incomodează, provoacă panică, uneori zeflemea, de multe ori iritare.
Dar dacă toți am fi mai conectați cu propria ființă, oare nu ar fi mai ușor?
Începe de la naștere, de la primele momente la sânul mamei, de la dăruirea totală pe care bebelușul o percepe ca fiind naturală, că i se cuvine, continuă cu atenta ghidare prin copilăria mică, cu folosirea parcimonioasă a negațiilor și interdicțiilor, cu anularea categorisirilor, cu înlăturarea patternurilor care umilesc și reduc copilul la o o materie numai bună de modelat într-un pătrățel facil.
Desigur, e nevoie de mult efort pentru asta. Uneori, a deveni părinte e un trigger năucitor pentru a scoate la iveală toate rănile adunate de-a lungul vremurilor. Mi s-a întîmplat și mie, eu, paradoxal, am suferit de prea multă libertate, e specifică celor ce se ocupă cu artele, mă doream mai organizată, mai adunată, mai burgheză. N-am reușit niciodată, am realizat doar o profundă depresie postnatală, trenul maternității m-a izbit frontal la 23 de ani, noroc că tot libertatea m-a salvat, și asta doar pentru că am fost lăsată să îmi manifest curajul întotdeauna, m-am uitat la mine însămi și mi-am dat seama că a mă schimba după cerințele cărților de puericultură din vremea aceea era adevărata eroare, mai bine zis, adevărata oroare.
Libertatea gândurilor și a sentimentelor nu ține de material, de ce mașină conduci, de ce telefon butonezi și din ce vilă pe malul Mediteranei conduci afacerile mondiale. Dimpotrivă, de cele mai multe ori te stăpânesc ele pe tine, asta, dacă nu ai fost crescut în puternică conexiune cu natura ta intimă. Cred cu convingere că bunătatea, îngăduința, deschiderea, iubirea unor părinți, sunt singurele căi pentru a crește un copil ce va rămâne luminos și curios indiferent ce drum va alege ca adult. Așa, va face face față la orice, tuturor problemelor care se ivesc inerent de-a lungul unei vieți, pentru că o problemă încetează să devină o problemă în momentul în care acționezi în deplină armonie cu conștiința, trăirile și, scriu un cuvânt mare și nepermis dacă n-ar fi doar un text pe blog, sufletul.
Alteori însă, viața îți oferă atenționări, mai mici sau mai mari. Cu cât privesc în urmă, deși resping cu putere teoriile psiho-pupu, cum le numesc eu, știind prea multe deja dpdv științific, cu atât îmi dau seama că boala m-a atacat într-un moment în care eram în totală dizarmonie cu mine însămi, în care jucam un rol care nu era și nu va fi niciodată al meu, în care am depus niște eforturi supraomenești nedându-mi timp și fiind constrânsă de dead-line-uri absurde, care nu aveau nicio legătură cu dezvoltarea mea firească. Nu numai eu, ci toți ai casei am procedat așa, iar totul s-a răsfrânt cel mai dramatic asupra mea, cea care nu trăise despărțită de interiorul ei niciodată până în acel teribil și lung 2009. Am avut oare nevoie de acești trei ani de dramă ca să mă înțeleg și să redevin cea care am fost dintotdeauna? nu voi afla niciodată, înclin să cred că da, încă nu am procesat tot ce s-a întâmplat acolo, nu am reușit să mă conving să mă deschid în fața vreunui specialist, ce scriu aici e vârful icebergului..., aș prefera prietenii, dar pentru ei ar fi o povară cam grea de dus, jena mea proverbială mă împiedică să spun tot, convinsă fiind că mai bine scriu o muzică despre asta, e un loc unde mă simt într-adevăr foarte, foarte liberă, ușoară, puternică, un loc unde nu mi-e teamă de intensitatea năucitoare a simțirii, de aceea pot spune, pentru unii, atât de multe aici, pentru că de fapt e atât de puțin din ceea ce sunt.
În orice caz, încep și încerc să las în urmă ce am trăit atunci, să mă raportez la acele evenimente ocazional, doar pentru a nu uita nebunia constrângerilor și a nu pica din nou în aceeași capcană. Îmi place enorm senzația de acum, ador aceste momente în care nu mi-e teama de mine, poate a fost prețul maturizării?
Aș mai vrea să spun că arta ajută la definirea libertății. Consumator sau producător :), nu trebuie să ne ferim de ea, dimpotrivă. Nu e totul, dar e un suport excepțional, e poate singura manifestare umană inefabilă și solidă în același timp. Arta nu e doar sentiment, e multă gândire, e pragmatism, e mult cerebral și mult control acolo. Asta în cazul în care vă era teamă de implicațiile ei asupra capacității copiilor de a „reuși în viață” după canoanele societății.
Mi-e foarte bine acum. Mă bucur cu măsură, nu intru în euforie, euforia nu inseamnă libertate decât pe termen extrem de scurt. Copiii sunt pe primul plan, firește, dar nu asta nu e nicio constrângere, e o fericire, cine nu o înțelege are o problema gravă.
Ar trebui să nu ne temem așa mult de libertate. În fond, problema vine de la cei ce trăiesc meschin, greu, în compromis cu ei înșiși , sau mai grav, în deplină necunoștință de cauză în ceea ce-i privește.
Ar trebui să ne putem privi în oglindă. Și apoi, dincolo de oglindă, să ne placă ce vedem și să reușim să transmitem și altora acest lucru. Cu mult curaj, frontal. Pentru că libertatea e unica formă a frumuseții care nu pălește odată cu timpul.
Photo: Cornel Brad
12 martie 2012
Haendel , Harnoncourt si o profunda fericire
Am avut intentia de a scrie o cronica profesionista concertului din seara de 11 martie 2012. Insa acum prefer sa nu dau indicii exacte despre locul actiunii si toate personajele, mobile si imobile implicate, pentru ca ceea ce s-a intamplat acum mai putin de 24 de ore transcende toate aceste detalii.
Istoria acestui concert se intinde pe o perioada de mai bine de 15 ani. Eram inca eleva de liceu cand am inceput sa iau lectii de compozitie. La inceput a fost contrapunctul, aceasta e geneza devenirii mele, transformarii din "eu voi face muzica" in "eu voi fi compozitoare". Dupa ce am studiat cat de cat contrapunct palestrinian pe specii, o indeletnicire un pic desueta, dar fermecatoare si mai ales formatoare de suflet muzical (melodia este expresia inimii, desigur), am ajuns la etapa in care trebuia sa scriu un preludiu a la Bach. Dar pentru acel preludiu, trebuia sa invat modulatie diatonica, ceea ce nu era in programa de la liceu, desigur. Asa ca am pus mana pe discul cu Mattheus Passion , dirijat de Nikolaus Harnoncourt si cu Concentus Musicus si am ascultat coralul. In cele n plus 1 armonizari ale sale. Stiam lucrarea, dar ascultatul constient mi-a deschis niste porti pe care nu le banuiam a exista in interiorul meu. O curiozitate aproape exagerata pentru a afla de ce aici e acordul x si acolo e acordul y, o curiozitate care nu m-a parasit nici in ziua de azi, sunt inca foarte, foarte legata de muzica lui Bach si de traditie, mai ales sentimental, pentru ca limbajul meu componistic e propriu si actual as spune.
Etapa urmatoare a fost aceea de a lua partitura si de a invata , cantand coralul la pian, cum moduleaza Bach dintr-o tonalitate intr-alta. Da, nu am invatat armonia facand teme sordide din manuale, ci direct de la sursa. Cu profesorul langa mine, cel care mai tarziu avea sa devina capo di tutti capi in existenta mea de "mafioata pana la ultima saisprezecime", daca imi este permis.
Peste cateva saptamani aveam deja primul meu preludiu , am trecut la inventiuni, le-am scris cu mare placere si fantezie, dupa care drumul meu tonal s-a incheiat cu doua piese in forma de lied si o tema cu variatiuni. Pentru mine a fost o etapa senzationala, pe care o simteam pe deplin tranzitorie, stiam ca nu e bine sa dureze prea mult, insa cu atat mai incitant este sa incerci sa te exprimi intr-un limbaj muzical care a dat deja sute de capodopere. Mie mi-a dat incredere ca dupa aceea voi putea compune exact cum vreau eu, ca imi voi gasi calea fiind sigura pe mine, fara prea multe bajbaieli (va spun un secret: nu exista compozitie fara sa simti ca bajbai. O anumita nesiguranta este inerenta evolutiei, trecerii de la o etapa la alta in viata interioara muzicala a creatorului)
Dar coralul din MP a ramas special pentru mine. De fiecare data cand il aud, imi amintesc de acele clipe de entuziasm copilaresc si de placerea imensa de a descoperi cum a pasit Bach dintr-o tonalitate in alta. Si totul se leaga de interpretarea lui Nikolaus Harnoncourt .
Calatoriile mele vieneze au ratat de fiecare data aparitia acestui gigant dirijor pe scena care l-a consacrat. Venea cu programe mirifice, iar eu eram deja plecata sau ajungeam peste 2, 3 zile. Cand am venit la operatie stiam ca va avea concertul cu Haendel, dar nu am crezut ca voi fi la 9 zile dupa in stare sa merg sa il ascult. Si totusi, minunea s-a indeplinit, iar vineri eram fericita posesoare a doua bilete, unul pentru mine si unul pentru invitata mea Adriana.
Programul, superb, concerte sacre de Haendel, pt cor, diversi solisti si orchestra.
De cum au pasit pe scena, protagonistii au fost intampinati cu foarte multa dragoste, sunt iubiti si respectati in Viena. Dirijorul a primit cele mai multe aplauze si imediat a inceput sa explice cate ceva despre lucrarea ce urma. Cu relaxare si cu mult umor. Apoi au cantat si amandoua am intepenit. De emotie, de interes, de placere. In partea a doua au interpretat o lucrare mai lunga, Dixit Dominus Domino meo. Cu cinci solisti, cor si orchestra. Explicatia lui Harnoncourt a inceput cu o intrebare foarte adanca: cunoasteti vreun mare compozitor care sa nu aiba umor? Raspunsul, evident, este ca marii compozitori au foarte mult umor. Asa este, e adevarul, chiar daca umorul lor consta uneori in idei muzicale pe care numai specialistii pe pot intelege. Pentru a clarifica de ce o lucrare tragica contine mult umor, iau si eu exemplul lui Ferko, e foarte accesibil: ganditi-va la filmele lui Chaplin, care sunt expresia pura a dualitatii umor nebunesc- tristete iremediabila. Asa ca si noi am auzit cum Haendel a ironizat functionarii de la Vatican care lucreaza dupa litera legii si nu dupa spiritul ei, dar am simtit din plin maretia citaului biblic ce spune in romaneste " Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec". Partea mediana a compozitiei m-a dus cu gandul imediat la un fragment din Credo, Missa in si de Bach. Armonii stranii, inedite, de care orice compozitor contemporan ar fi mandru. Intrasera deja intr-o zona a tonalitatii foarte putin explorata in acei ani, ochii mi s-au umplut instanatenu de lacrimi, dar nu de melancolie, nici de fericire, poate de uimire, poate ca uitasem in vartejul gaurii negre in care ma invart de atata vreme...cat de frumoasa si cat de completa este muzica.
Insa in mod clar, meritul este al interpretilor, pentru ca eu la concerte am mai fost des in ultima vreme. Am mai simtit soliditatea eventimentului artistic, complexitatea si maretia sa. Dar acum, ceea ce daruia Harnoncourt, cantand cu fiecare partida corala in parte, ca si cum ar fi omul cu o suta de de brate si de voci, si stand in acleasi timp aproape nemiscat, venea din alte sfere, nepamantene. Si cu toate acestea, atat de accesibile. Felul sau de a re-construi muzica are de-a face cu aducerea in etern a unui trecut ce contine in mod neasteptat toate sentimentele prezentului. Este un act de creatie si inalta cercetare academica, dar in acelasi timp este un act de iubire in forma sa cea mai pura, dezinteresata si nebuneasca. Harnoncourt se adreseaza inaltului intelectual si totodata pasionatului meloman, tragandu-i cu o senzationala forta dupa el intr-o aventura spirituala si sufleteasca din care iesi mai fericit, mai intelept, mai profund, mai frumos si mai bun....
Cum e omul Nikolaus Harnoncourt? (Atata cat l-am cunoscut in 10 minute in culise.) Fermecator. Glumet. Cu o sotie superba, un par alb ca in povesti si o dulceata infinita. Empatic, prevenitor, cu o vorba buna pentru fiecare, bun cunoscator al Romaniei.. Am auzit despre Enescu ca era asa. Exceptand faptul ca era un si mai bun cunoscator al Romaniei :)
Cum e omul Nikolaus Harnoncourt? (Atata cat l-am cunoscut in 10 minute in culise.) Fermecator. Glumet. Cu o sotie superba, un par alb ca in povesti si o dulceata infinita. Empatic, prevenitor, cu o vorba buna pentru fiecare, bun cunoscator al Romaniei.. Am auzit despre Enescu ca era asa. Exceptand faptul ca era un si mai bun cunoscator al Romaniei :)
Si mi-as fi dorit ca seara trecuta sa nu se termine niciodata.
(Fara cuvinte. Poza istorica:) )
24 februarie 2012
nocturne
Acum cateva zile ii povesteam Marei ca visez tot felu de dubiosenii, printre ele si ca sunt atat de racita incat la operatie nici macar masca cu oxigen nu mai face fata, si alte scenarii asemanatoare.
Ei bine, ma aflu la 3 zile distanta de plecare si sunt atat de racita incat nici masca de oxigen n-ar face fata :)
Nu dorm de doua nopti din cauza durerilor atroce in gat, tusesc, parca incepe si-o ureche sa se resimta. N-am mai avut o viroza atat de puternica de 2 ani jumate.
Sunt pe antibiotic si alte paleative naturale si mai putin naturale, desigur, dar nu vreau sa ma gandesc la zborul de marti. Problema de fond desigur ca s-a acutizat, cum se intampla la cea mai mica viroza, sper sa reusesc sa-mi tarasc trollerul pana la taxi .
Si eu care ma bucurasem ca din iunie nu am mai racit.....
Ei bine, ma aflu la 3 zile distanta de plecare si sunt atat de racita incat nici masca de oxigen n-ar face fata :)
Nu dorm de doua nopti din cauza durerilor atroce in gat, tusesc, parca incepe si-o ureche sa se resimta. N-am mai avut o viroza atat de puternica de 2 ani jumate.
Sunt pe antibiotic si alte paleative naturale si mai putin naturale, desigur, dar nu vreau sa ma gandesc la zborul de marti. Problema de fond desigur ca s-a acutizat, cum se intampla la cea mai mica viroza, sper sa reusesc sa-mi tarasc trollerul pana la taxi .
Si eu care ma bucurasem ca din iunie nu am mai racit.....
11 februarie 2012
filmul meu
Azi, scriindu-i Loredanei , am reusit sa identific cu precizie cum ma simt.
Ei bine, sunt ca Sergiu Nicolaescu. In filmul asta eu scriu scenariul, eu regizez, eu montez, eu joc rolul principal.
Cand tot ce-as vrea, daca tot trebuie sa merg la lupta, e sa joc o figuratie anonima si sa las pe altii sa se ocupe de treburile importante.
Pe langa toate astea, doctoratul a fost o joaca de copii inocenti.
Ei bine, sunt ca Sergiu Nicolaescu. In filmul asta eu scriu scenariul, eu regizez, eu montez, eu joc rolul principal.
Cand tot ce-as vrea, daca tot trebuie sa merg la lupta, e sa joc o figuratie anonima si sa las pe altii sa se ocupe de treburile importante.
Pe langa toate astea, doctoratul a fost o joaca de copii inocenti.
4 februarie 2012
Pana joi
Nu sunt superstitioasa, dar exista unele coincidente care ma amuza mai tare decat altele.
Toate evenimentele importante din viata mea sau intamplat in jurul zilei de joi, putin inainte sau putin dupa.
M-am nascut intr-o vineri dis de dimineata. Pana joi in pantecul mamei.
Interviul pentru bursa in Germania a fost intr-o joi. Incepusem lectiile de germana luni. De-atunci ne-a ramas in familie expresia „sa inveti germana pana joi”. (interviul a fost in lb romana, evident)
M-am casatorit vineri de dimineata( pe 26 aprilie 2002, deci facem 10 ani in curand) Pana joi burlaca deci :)
Primul copil l-am avut miercuri seara. La evrei ziua incepe de seara. Deci de joi mamica.
Pe al doilea inutil de spus ca l-am nascut joi in timpul zilei.
Tot intr-o joi am primit si vestea care mi-a cam intors viata pe dos, diagnosticul de AIHA.
Si tot pana intr-o joi va fi ultima zi completa cu prea stimata mea splina, pt ca joi 1 martie ma internez pt operatia de pe 2 martie.
Singurele evenimente care nu tin cont de coincidentele astea sunt cele profesionale, si mi s-au intamplat in felurite zile ale saptamanii.
Voi aveti vreo supersitie/coincidenta la care tineti?
M-am nascut intr-o vineri dis de dimineata. Pana joi in pantecul mamei.
Interviul pentru bursa in Germania a fost intr-o joi. Incepusem lectiile de germana luni. De-atunci ne-a ramas in familie expresia „sa inveti germana pana joi”. (interviul a fost in lb romana, evident)
M-am casatorit vineri de dimineata( pe 26 aprilie 2002, deci facem 10 ani in curand) Pana joi burlaca deci :)
Primul copil l-am avut miercuri seara. La evrei ziua incepe de seara. Deci de joi mamica.
Pe al doilea inutil de spus ca l-am nascut joi in timpul zilei.
Tot intr-o joi am primit si vestea care mi-a cam intors viata pe dos, diagnosticul de AIHA.
Si tot pana intr-o joi va fi ultima zi completa cu prea stimata mea splina, pt ca joi 1 martie ma internez pt operatia de pe 2 martie.
Singurele evenimente care nu tin cont de coincidentele astea sunt cele profesionale, si mi s-au intamplat in felurite zile ale saptamanii.
Voi aveti vreo supersitie/coincidenta la care tineti?
8 ianuarie 2012
Mommy wars
Fiind eu ocupata cu doctoratul si fiind eu cu sanatatea in pioneze, n-am apucat sa observ razbelurile de pe blogurile de mamici.
De aceea am fost tare uimita (ca sa fiu draguta) atunci cand dand un raspuns despre ceva am fost acuzata ca incep razboiul. Am facut ceva sapaturi si am aflat ce si cum, m-am cam ingrozit, am trecut mai departe.
Acuma , sa va spun de ce cred eu ca sunt percepute aceste discutii ca razboaie. Tot ce zic e din experienta personala dupa 9 ani si ceva in care am crescut 2 copii plus convietuit cu unu pe care l-am gasit destul de maricel, avea 15 ani. 3 copii in total.
In societatea moderna principalul factor dupa care se fac regulile de convietuire este FRICA.
Frica de viitor.
De exemplu, eu eram mega depresiva ca Sofia nu dormea singura , nu crestea cat credeam eu. Ce era sa ma fac atunci cand ma intorc la facultate? In mod normal ar fi trebuit sa inghet anul, numai ca familia nu m-a lasat. Nu stiu daca a fost bine sau rau, anul l-am incheiat cu 10 pe linie si o super licenta, dar am fost stresata tot acest timp. Dar poate tocmai ocupatia suplimentara m-a salvat din depresia diagnosticata care m-a tinut cel putin 4 luni.
Care e cea mai importanta lectie pe care am invatat-o in tot acest timp?
A fost ca nu putem controla toate aspectele. Ca nu putem sa ne invartim strict in jurul copilului, ca trebuie introdus copilul in viata ta. Chiar citind cu voce tare cursul de stilistica sau studiind la pian cu el in scaunul de masina pus pe fotoliu langa tine, sau transcriind la orchestratie in timp ce alaptezi.
Sau adormind cu copilul pe piept in timp ce inveti pentru examene.
Adica, toate iluziile mele despre alaptat 20 de minute, pus in pat si vazut de treburi s-au spulberat cand ea vroia sa suga 2 ore si sa doarma la mine-n brate.
ca sa imi fac si facultatea si sa ingrijesc si copilul, care sa nu planga noaptea pentru ca ala mare avea scoala a doua zi si avea de invatat si el ziua ca era in clasa a 9a, trebuia sa le bag in acelasi cos si sa fac liniste.
Sa aplic Ferber samd iesea din discutie. In primul rand nici nu stiam ce-i aia. Iar sa inchid usa si sa las sa urle o ora nu aveam cum, baiatul trebuia sa invete, sa isi faca teme, nu sa asculte plansul unui sugaci, vb Marei :) Si pe bune ca nici AP nu stiam ce, am aflat de AP cand avea copilul nr 2 cateva luni., deci la ANI distanta.
Pentru familia noastra si mai ales pt mine, o femeie tanara de 23 de ani, (pt unii un copil, da eu zica ca nu, se exagereaza cu copilaria in era noastra :D) sa imi fac treaba incluzand copilul in ea a fost singura solutie. Asa, am putut observa ca dureaza tot atata timp si se cheltuie tot atata energie sa il inveti ceva pe bebelus cat timp ar trece si cata energie ai folosi pt alte scopuri pt ca intre timp sa invete singur acel lucru.
Treaba asta am citit-o si intr-o carte, niste ani mai tarziu, si anume in cartea Poti sa nu fii o mama perfecta. Haioasa carte.
(Aici se cuvine o paranteza. Copiii mei au cel mai dedicat tata cu putinta, pot spune ca baia Sofiei a facut-o 80% el, a plimbat-o cand a putut, a dormit cu ea pe piept cand eu eram epuizata, a gatit si a intins rufe, a venit de la job direct acasa fara niciun detour, eventual doar la piata, samd samd. Si mi se pare normal. Nu consider ca am avut „ajutor” la copil, consider ca e tatal copilului si e f f normal sa faca toate astea. Daca o mama se lupta singura cu viata casnica si tatal copilului nu se implica, atunci e f nasol. Dar nu e doar de datoria mamei sa asigure bunul mers al familiei. Divizunea muncii e un concept ok, dar nu intr-atata incat sa nu intervii cand vezi ca celalalt e depasit, f obosit samd)
Revenind, opinia mea e ca teama duce la nevoia de control.
Si aici vin cu a doua poveste. Cea a lui Ghe, unde am zis ca mai rau ca la Sofia nu poate fi, ca oricat de mult ar sta treaz si ar vrea sa suga, eu am sa ii fiu un an de zile la dispozitie si mai vedem dupa aia.
Mi-am intrerupt doctoratul si am stat frumusel acasa. Am hotarat ca iau fiecare zi cum vine, fara angoasa. Pot sa spun ca a fost o diferenta de la cer la pamant.Am fost cam obosita, dar nu ca la Sofia. Oboseala era ca aveam doi copii de ingrijit, daca l-as fi avut strict pe el cred ca nici nu simteam ca s-a nascut dpdv stress si griji.
Goghe e copilul care atunci cand ii e somn, pune capul si doarme. Cand ii e foame cere de mancare. Cand ii sete imi cere apa. Practic, are un control uimitor asupra nevoilor lui. In plus, e mult mai intelegator si calin decat sora lui. Se adapteaza cu usurinta schimbarilor. Goghe e copilul crescut fara pic de inversunare din partea mea, copilul la care am plans noptile de drag, nu de FRICA.
Nu e vorba ca pe Sofia n-o iubeam cu aceeasi intensitate. E vorba ca la el am fost libera si increzatoare, iar la Sofia macinata de prejudecati si temeri ca nu fac asa cum scrie in carte si de aia nu doarme ca alti copii si nu mananca ca alti copii . Incepeam sa tremur inainte de orice masa, fructe, legume cereale, ce-o fi fost acolo. Plangeam cand vedeam ca vine seara si eu am de lucru si ea nu vrea sa doarma. Pentru ca nu puteam sa controlez cat mananca, cat doarme... Abia cand am lasat-o mai moale cu pretentiile de perfectiune a fost mai bine.
Ei si acuma sa va spun cum vad eu parinteala. Poate foloseste cuiva, poate se potriveste cuiva. Nu e cu titlu de lege, e ceea ce am facut eu.
Eu cred ca nevoia de control si perfectiune se manifesta si prin metoda Ferber si prin excesul de bio si saritul in sus la cel mai mic plans. Sa va spun ce cred despre saritul in sus:
Niciodata nu mi-am lasat copiii sa planga neconsolati, dar de cand nu i-am mai simtit bebelusi (la mine s-a intamplat cam pe la 2 ani ai Sofiei si pe la 2 ani si jumatate la Ghe) nu am mai incercat sa ii fac sa inceteze si gata dandu-le obiectul dorit, ci mai degraba i-am tinut in brate sa-si manifeste frustarea si sa trecem peste.
Sar in sus la motive emotionale insa. Mi se pare mai grav ca plange ca Alba ca Zapada n-are casa (Ghe e ala) decat daca plange ca nu are masinuta din vitrina sau abtipildurile. Pentru ca plansul dupa obiecte trebuie consumat cu ei alaturi, si dupa investigat ce sta in spatele lacrimilor. Uneori e doar obiectul, case closed. Alteori e ceva ce s-a intamplat la gradinita sau la scoala sau poate chiar afli ca Alba ca Zapada n-are casa si poate ca ii e frica de lipsa casei. Plansul nu e de ignorat.
La fel si obraznicia. Obraznicia ascunde chestii. De fapt, e buna, copilul are incredere sa-ti serveasca una mai nepoliticos asa, dar de ce a simtit nevoia? Eu mereu incerc sa investighez ce se intampla de fapt. Nu inseamna ca nu sanctionez imediat derapajele verbale, pentru ca le semnalez si nu le tolerez. Dar asta nu ma impedica sa nu-mi pun probleme mai adanci.
Poate ca mie imi vine foarte greu sa ii aud nemultumiti si certareti din cauza ca stiu ca nu fac destule pentru ei. Eu sunt de vina, nu ei. De exemplu, in timp ce scriu acest post, Ghe plange afara, ceva legat de sanie, iar eu nu pot sa ma duc sa il ajut pentru ca am o zi f f rea. E soare si frumos si eu nu ma simt in stare sa ies din casa.
De doi ani de zile eu sunt umbra mamei care ar trebui sa fiu.( pfiuu, nu mai plange :D)
Si atunci, cand vad femei sanatoase, in putere, capabile sa isi ingrijeasca copiii, si le vad macinate de frica si repezindu-se una la alta pe bloguri si certandu-se care metoda e mai buna pt cresterea copiiilor imi vine sa le iau si sa le tin un seminar despre bucuria de a fi sanatos si de a putea sa le rezolvi plansul cu sania si cu cearcanele de nesomn si cu bautul apei sau cu mancat doar quinoa cu hrisca si a le cumpara cei mai bio ciorapi si scutece refolosibile.
sa fie clar, Nu minimalizez problemele nimanui, pentru fiecare e importanta persoana proprie si e normal si e BINE si SANATOS sa fie asa.
Dar toate, fara exceptie, alaptatoare, nealaptatoare, working Mom, SAHM , va ingrijiti (acum) copiii mult mai bine ca mine. Aveti bunastarea lor in prim plan. Bucurati-va ca va solicita si le puteti raspunde, bucurati-va ca va puteti darui si ca nu va e teama ca daca citit o poveste in plus a doua zi tre sa zaceti in pat.
Sunt invidioasa carevasazica. Nu ma jenez sa o recunosc, pentru ca e o invidie pozitiva. Asta implica ca ma ambtionez sa redevin sanatoasa, desigur :)
Da numai ca viata e mai smechera de-atata. Eu am facut cum am simtit, am mers dupa ritmul copilului samd, si iata ca acuma nu mai fac fata sa ii secondez. Fizic.
Ma confrunt cu ceva la care nu am rezolvare. Ii vad cum cresc ca buruienile si ma doare ingrozitor. De ce? de FRICA. pentru ca boala m-a facut sa inteleg ce inseamna de fapt lipsa de control. Nu ce stiam eu dinainte ca inseamna „let go” , haha, ce glumita pare acuma. De parca nu era destul, am avut o depresie groaznica in aprilie, in care nu mai vedeam sensul, scopul, nu vroiam sa-mi vad copiii, nu vb cu sotul, nu raspundeam la telefon, la mail. Apoi, dupa ce a trecut, a ramas „doar” ca ma trezesc de dimineata si nu stiu ce zi o sa urmeze. Asta e adevarata lipsa de control, nu ca a mancat desert nonbio la gradi.
De aia predic eliberarea de controlul deplin. Lasatul mai moale. Ganditul uneori „om vedea cum ne descurcam”.
Nu ma refer aici la organizarea intima a fiecarei familii, sper ca e clar. Aia si-o stie fiecare. Ma refer la controlul total asupra copilului, care se manifesta si la biomanii si la metoda Ferber. Iar revin la „poti sa nu fi o mama perfecta”. Acolo scrie ca rutina e buna, dar uneori efectiv nu poti sa o aplici, si atunci e bine sa let go si va reveni de la sine. Nu e vina mamei. Imi pare rau ca a fost luat drept critica, nu era cazul.
Asa ca, nu va mai certati. Eu am si alaptat, am si dormit cu ei, dar asta pentru ca asa mi-a fost mai bine si uite ca nu i-a ferit de necazuri ulterioare. Uneori ma gandesc ca e singurul lucru bun pe care l-am facut pentru ei si ma felicit, e probabil singura perioada fericita din copilaria lor, acuma eu sunt o sursa de frustrare. Ei nu ma au cum ar merita sa ma aiba. Dar trebuie sa let go si sa ma impac cu asta, deocamdata, si sa sper la mai bine.
Dar ai vostri va au acolo, ingrijorate daca nu au dormit cat trebuie, daca nu au baut apa, daca au mancat ciocolata in vizita. Fiti recunoscatoare pentru asta. Multumiti pentru problemele mici. Din ele e condimentata viata. Le puteti rezolva. Si eu ma ingrijorez pt toate astea si pentru foarte multe altele si nu le pot rezolva. Nu pot pretinde nimanui sa ma inlocuiasca. Pe voi nu trebuie sa va inlocuiasca nimeni.
Aveti fericirea de a fi mame intregi pentru copiii vostri, nu o irositi cu mommy wars.
De aceea am fost tare uimita (ca sa fiu draguta) atunci cand dand un raspuns despre ceva am fost acuzata ca incep razboiul. Am facut ceva sapaturi si am aflat ce si cum, m-am cam ingrozit, am trecut mai departe.
Acuma , sa va spun de ce cred eu ca sunt percepute aceste discutii ca razboaie. Tot ce zic e din experienta personala dupa 9 ani si ceva in care am crescut 2 copii plus convietuit cu unu pe care l-am gasit destul de maricel, avea 15 ani. 3 copii in total.
In societatea moderna principalul factor dupa care se fac regulile de convietuire este FRICA.
Frica de viitor.
De exemplu, eu eram mega depresiva ca Sofia nu dormea singura , nu crestea cat credeam eu. Ce era sa ma fac atunci cand ma intorc la facultate? In mod normal ar fi trebuit sa inghet anul, numai ca familia nu m-a lasat. Nu stiu daca a fost bine sau rau, anul l-am incheiat cu 10 pe linie si o super licenta, dar am fost stresata tot acest timp. Dar poate tocmai ocupatia suplimentara m-a salvat din depresia diagnosticata care m-a tinut cel putin 4 luni.
Care e cea mai importanta lectie pe care am invatat-o in tot acest timp?
A fost ca nu putem controla toate aspectele. Ca nu putem sa ne invartim strict in jurul copilului, ca trebuie introdus copilul in viata ta. Chiar citind cu voce tare cursul de stilistica sau studiind la pian cu el in scaunul de masina pus pe fotoliu langa tine, sau transcriind la orchestratie in timp ce alaptezi.
Sau adormind cu copilul pe piept in timp ce inveti pentru examene.
Adica, toate iluziile mele despre alaptat 20 de minute, pus in pat si vazut de treburi s-au spulberat cand ea vroia sa suga 2 ore si sa doarma la mine-n brate.
ca sa imi fac si facultatea si sa ingrijesc si copilul, care sa nu planga noaptea pentru ca ala mare avea scoala a doua zi si avea de invatat si el ziua ca era in clasa a 9a, trebuia sa le bag in acelasi cos si sa fac liniste.
Sa aplic Ferber samd iesea din discutie. In primul rand nici nu stiam ce-i aia. Iar sa inchid usa si sa las sa urle o ora nu aveam cum, baiatul trebuia sa invete, sa isi faca teme, nu sa asculte plansul unui sugaci, vb Marei :) Si pe bune ca nici AP nu stiam ce, am aflat de AP cand avea copilul nr 2 cateva luni., deci la ANI distanta.
Pentru familia noastra si mai ales pt mine, o femeie tanara de 23 de ani, (pt unii un copil, da eu zica ca nu, se exagereaza cu copilaria in era noastra :D) sa imi fac treaba incluzand copilul in ea a fost singura solutie. Asa, am putut observa ca dureaza tot atata timp si se cheltuie tot atata energie sa il inveti ceva pe bebelus cat timp ar trece si cata energie ai folosi pt alte scopuri pt ca intre timp sa invete singur acel lucru.
Treaba asta am citit-o si intr-o carte, niste ani mai tarziu, si anume in cartea Poti sa nu fii o mama perfecta. Haioasa carte.
(Aici se cuvine o paranteza. Copiii mei au cel mai dedicat tata cu putinta, pot spune ca baia Sofiei a facut-o 80% el, a plimbat-o cand a putut, a dormit cu ea pe piept cand eu eram epuizata, a gatit si a intins rufe, a venit de la job direct acasa fara niciun detour, eventual doar la piata, samd samd. Si mi se pare normal. Nu consider ca am avut „ajutor” la copil, consider ca e tatal copilului si e f f normal sa faca toate astea. Daca o mama se lupta singura cu viata casnica si tatal copilului nu se implica, atunci e f nasol. Dar nu e doar de datoria mamei sa asigure bunul mers al familiei. Divizunea muncii e un concept ok, dar nu intr-atata incat sa nu intervii cand vezi ca celalalt e depasit, f obosit samd)
Revenind, opinia mea e ca teama duce la nevoia de control.
Si aici vin cu a doua poveste. Cea a lui Ghe, unde am zis ca mai rau ca la Sofia nu poate fi, ca oricat de mult ar sta treaz si ar vrea sa suga, eu am sa ii fiu un an de zile la dispozitie si mai vedem dupa aia.
Mi-am intrerupt doctoratul si am stat frumusel acasa. Am hotarat ca iau fiecare zi cum vine, fara angoasa. Pot sa spun ca a fost o diferenta de la cer la pamant.Am fost cam obosita, dar nu ca la Sofia. Oboseala era ca aveam doi copii de ingrijit, daca l-as fi avut strict pe el cred ca nici nu simteam ca s-a nascut dpdv stress si griji.
Goghe e copilul care atunci cand ii e somn, pune capul si doarme. Cand ii e foame cere de mancare. Cand ii sete imi cere apa. Practic, are un control uimitor asupra nevoilor lui. In plus, e mult mai intelegator si calin decat sora lui. Se adapteaza cu usurinta schimbarilor. Goghe e copilul crescut fara pic de inversunare din partea mea, copilul la care am plans noptile de drag, nu de FRICA.
Nu e vorba ca pe Sofia n-o iubeam cu aceeasi intensitate. E vorba ca la el am fost libera si increzatoare, iar la Sofia macinata de prejudecati si temeri ca nu fac asa cum scrie in carte si de aia nu doarme ca alti copii si nu mananca ca alti copii . Incepeam sa tremur inainte de orice masa, fructe, legume cereale, ce-o fi fost acolo. Plangeam cand vedeam ca vine seara si eu am de lucru si ea nu vrea sa doarma. Pentru ca nu puteam sa controlez cat mananca, cat doarme... Abia cand am lasat-o mai moale cu pretentiile de perfectiune a fost mai bine.
Ei si acuma sa va spun cum vad eu parinteala. Poate foloseste cuiva, poate se potriveste cuiva. Nu e cu titlu de lege, e ceea ce am facut eu.
Eu cred ca nevoia de control si perfectiune se manifesta si prin metoda Ferber si prin excesul de bio si saritul in sus la cel mai mic plans. Sa va spun ce cred despre saritul in sus:
Niciodata nu mi-am lasat copiii sa planga neconsolati, dar de cand nu i-am mai simtit bebelusi (la mine s-a intamplat cam pe la 2 ani ai Sofiei si pe la 2 ani si jumatate la Ghe) nu am mai incercat sa ii fac sa inceteze si gata dandu-le obiectul dorit, ci mai degraba i-am tinut in brate sa-si manifeste frustarea si sa trecem peste.
Sar in sus la motive emotionale insa. Mi se pare mai grav ca plange ca Alba ca Zapada n-are casa (Ghe e ala) decat daca plange ca nu are masinuta din vitrina sau abtipildurile. Pentru ca plansul dupa obiecte trebuie consumat cu ei alaturi, si dupa investigat ce sta in spatele lacrimilor. Uneori e doar obiectul, case closed. Alteori e ceva ce s-a intamplat la gradinita sau la scoala sau poate chiar afli ca Alba ca Zapada n-are casa si poate ca ii e frica de lipsa casei. Plansul nu e de ignorat.
La fel si obraznicia. Obraznicia ascunde chestii. De fapt, e buna, copilul are incredere sa-ti serveasca una mai nepoliticos asa, dar de ce a simtit nevoia? Eu mereu incerc sa investighez ce se intampla de fapt. Nu inseamna ca nu sanctionez imediat derapajele verbale, pentru ca le semnalez si nu le tolerez. Dar asta nu ma impedica sa nu-mi pun probleme mai adanci.
Poate ca mie imi vine foarte greu sa ii aud nemultumiti si certareti din cauza ca stiu ca nu fac destule pentru ei. Eu sunt de vina, nu ei. De exemplu, in timp ce scriu acest post, Ghe plange afara, ceva legat de sanie, iar eu nu pot sa ma duc sa il ajut pentru ca am o zi f f rea. E soare si frumos si eu nu ma simt in stare sa ies din casa.
De doi ani de zile eu sunt umbra mamei care ar trebui sa fiu.( pfiuu, nu mai plange :D)
Si atunci, cand vad femei sanatoase, in putere, capabile sa isi ingrijeasca copiii, si le vad macinate de frica si repezindu-se una la alta pe bloguri si certandu-se care metoda e mai buna pt cresterea copiiilor imi vine sa le iau si sa le tin un seminar despre bucuria de a fi sanatos si de a putea sa le rezolvi plansul cu sania si cu cearcanele de nesomn si cu bautul apei sau cu mancat doar quinoa cu hrisca si a le cumpara cei mai bio ciorapi si scutece refolosibile.
sa fie clar, Nu minimalizez problemele nimanui, pentru fiecare e importanta persoana proprie si e normal si e BINE si SANATOS sa fie asa.
Dar toate, fara exceptie, alaptatoare, nealaptatoare, working Mom, SAHM , va ingrijiti (acum) copiii mult mai bine ca mine. Aveti bunastarea lor in prim plan. Bucurati-va ca va solicita si le puteti raspunde, bucurati-va ca va puteti darui si ca nu va e teama ca daca citit o poveste in plus a doua zi tre sa zaceti in pat.
Sunt invidioasa carevasazica. Nu ma jenez sa o recunosc, pentru ca e o invidie pozitiva. Asta implica ca ma ambtionez sa redevin sanatoasa, desigur :)
Da numai ca viata e mai smechera de-atata. Eu am facut cum am simtit, am mers dupa ritmul copilului samd, si iata ca acuma nu mai fac fata sa ii secondez. Fizic.
Ma confrunt cu ceva la care nu am rezolvare. Ii vad cum cresc ca buruienile si ma doare ingrozitor. De ce? de FRICA. pentru ca boala m-a facut sa inteleg ce inseamna de fapt lipsa de control. Nu ce stiam eu dinainte ca inseamna „let go” , haha, ce glumita pare acuma. De parca nu era destul, am avut o depresie groaznica in aprilie, in care nu mai vedeam sensul, scopul, nu vroiam sa-mi vad copiii, nu vb cu sotul, nu raspundeam la telefon, la mail. Apoi, dupa ce a trecut, a ramas „doar” ca ma trezesc de dimineata si nu stiu ce zi o sa urmeze. Asta e adevarata lipsa de control, nu ca a mancat desert nonbio la gradi.
De aia predic eliberarea de controlul deplin. Lasatul mai moale. Ganditul uneori „om vedea cum ne descurcam”.
Nu ma refer aici la organizarea intima a fiecarei familii, sper ca e clar. Aia si-o stie fiecare. Ma refer la controlul total asupra copilului, care se manifesta si la biomanii si la metoda Ferber. Iar revin la „poti sa nu fi o mama perfecta”. Acolo scrie ca rutina e buna, dar uneori efectiv nu poti sa o aplici, si atunci e bine sa let go si va reveni de la sine. Nu e vina mamei. Imi pare rau ca a fost luat drept critica, nu era cazul.
Asa ca, nu va mai certati. Eu am si alaptat, am si dormit cu ei, dar asta pentru ca asa mi-a fost mai bine si uite ca nu i-a ferit de necazuri ulterioare. Uneori ma gandesc ca e singurul lucru bun pe care l-am facut pentru ei si ma felicit, e probabil singura perioada fericita din copilaria lor, acuma eu sunt o sursa de frustrare. Ei nu ma au cum ar merita sa ma aiba. Dar trebuie sa let go si sa ma impac cu asta, deocamdata, si sa sper la mai bine.
Dar ai vostri va au acolo, ingrijorate daca nu au dormit cat trebuie, daca nu au baut apa, daca au mancat ciocolata in vizita. Fiti recunoscatoare pentru asta. Multumiti pentru problemele mici. Din ele e condimentata viata. Le puteti rezolva. Si eu ma ingrijorez pt toate astea si pentru foarte multe altele si nu le pot rezolva. Nu pot pretinde nimanui sa ma inlocuiasca. Pe voi nu trebuie sa va inlocuiasca nimeni.
Aveti fericirea de a fi mame intregi pentru copiii vostri, nu o irositi cu mommy wars.
22 decembrie 2011
Ce inseamna pentru mine doctoratul
Desigur, e un titlu onorant, pentru care am muncit, la care am aspirat dintotdeauna, in sensul ca am urmarit sa imi dezvolt ideile pe care le-am avut inca de la inceputul studiilor. iar ele s-au cristalizat, apoi s-au nuantat si s-au rafinat de-a lungul vremii.
Insa mai mult decat atat, e o victorie morala in lupta cu viata. De aceea pentru mine finalul a fost extrem de emotionant. Cata vreme am intrat in „sustinere mode” am fost rock solid, impecabila. Dar la momentul multumirilor, toate momentele incredibil de grele prin care am trecut, combinate cu solemnitatea momentului, m-au coplesit.
Sigur ca e placut sa ma alint un pic, sa ma scald in supa suficientei de sine :) , dar am fost extrem de mandra de mine si de ceea ce am realizat. Nu profesional, asta era de la sine inteles si nu am avut dubii (majore :D), dar pe plan uman.
Asta imi da multa incredere in viitor.
Sigur ca e placut sa ma alint un pic, sa ma scald in supa suficientei de sine :) , dar am fost extrem de mandra de mine si de ceea ce am realizat. Nu profesional, asta era de la sine inteles si nu am avut dubii (majore :D), dar pe plan uman.
Asta imi da multa incredere in viitor.
Cata vreme ai facut niste punctii de maduva, niste chimioterapii, peste 750 de zile de cortizoane , ai mai crescut copiii, ai compus, ai fotografiat, cu expunere publica, si ai terminat un doctorat summa cum laudae, nimic nu te poate dobori.
26 noiembrie 2011
Scrisoare deschisă
În josul textului voi face niste updates.
Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.
Se împlinesc astăzi, 26 noiembrie 2011, doi ani de la momentul care mi-a schimbat definitiv cursul vieții. Nu, nu sărbatoresc și nici nu-mi place să-mi hranesc mintea cu propria-mi nefericire, de altfel, nefericită în acest moment nu mă simt. Nici nu aș fi scris despre asta în mod special. Dar am un motiv întemeiat pe care îți veți afla dacă parcurgeți acest text.
Boala m-a izbit tocmai în momentul în care planurile mele de viitor erau foarte bine așezate. Împlinisem 30 de ani, renovasem apartamentul, fetița intrase la școală, băiețelul avea doi ani și dependența lui de mine se estompa, aveam post la o Universitate, scriam pe două bloguri, unul personal, altul muzical, urma să fac școala de șoferi și să îmi scriu teza de doctorat. După ce aveam să fi terminat cu toate astea, mi-aș fi văzut liniștită de familie, compoziție și fotografie. Eram, în orice, caz, un om foarte împlinit pentru vârsta asta, care nu mai sperie pe nimeni și nu mai e considerată un prag al maturității. Cele mai importante aspecte erau rezolvate și urma o viață plină, obositoare, dar frumoasă.
În loc de asta, pe 26 noiembrie 2009, la sfatul dr. Mirjam Bercovici și trimisă de ea, am urcat cu eforturi supraomenești 6 etaje la Fundeni, pentru că liftul e „doar pentru urgențe”, ca să aflu de ce sunt galbenă și nu pot nici sa respir fără să obosesc, pentru că hemoglobina mi-a scăzut la 5, că am tensiune 15 și pulsul 140, că puteam să mor în orice clipă și ca sunt suspectă de leucemie.
Nu aveam buletinul la mine, exact în acea zi contractele la telefonia mobilă expirau, așa că foloseam o cartelă de pe care sunam pe fixul de acasă, abia mergeam și eram SINGURĂ în ditamai spitalul. Nu mai înțelegeam ce se petrece în jurul meu, țin minte doar că am fost condusă la altă secție, unde m-a primit o asistentă care mi-a cerut datele de identificare și m-a înțepat încă de un milion de ori. Apoi a venit doctorița care a început să planifice niște evenimente îngrozitoare: vorbea despre transfuzii și despre cum nu mi se găsește sânge că am grupa rară, puncție de măduvă, internare, leucemie, limfom, lupus, anemie, iar nu mai înțelegeam nimic și vroiam acasă.
Ca să nu mai lungim povestea, într-un final am primit și diagnosticul, anemie hemolitică autoimună, au urmat spitalizarea, transfuziile și de atunci o luptă continuă cu boala și mai ales o luptă continuă cu singurul tratament care mă ține în viață, adica medicamentele pe bază de cortizon. Am făcut și un fel de chimioterapie cu Rituximab, la Viena desigur, unde merg foarte des, pentru că în România nu e încă aprobat de asigurări pentru boala mea, urmează să fac și o splenectomie, sperăm să rezolve parte din problemă, știut fiind faptul că anemiile hemolitice răspund mult mai prost la splenectomii decât trombocitopeniile (iar cele din urma acționează mult mai perfid, pe nesimțite, fiind extrem de periculoase)
Într timp, m-am prefăcut că totul e în ordine. Am compus, am fotografiat, mi-am crescut copiii, mi-am scris doctoratul, am avut concerte, expoziții, am planificat la ideea prietenei mele compozitoare un festival. Exact ce aș fi făcut și fără boală. Nu vreți să știți însă cât mă costă, interior și exterior, aceasta mimare a normalității. Și totuși, am o viață. Mai mult sau mai puțin bună, eu încă trăiesc și încă fac planuri. Nu știu cât va dura. Nu știu când primesc următoarea lovitură, nu știu când vine următoarea recădere. Dar am avut, mulțumesc lui Dumnezeu, măcar 30 de ani în care am putut să mă construiesc pe mine însămi, în așa fel încât să pot oarecum merge mai departe.
Iar aici ajungem la punctul cel mai important al scrisorii mele. Sunt mamă, soție, artistă. Și sunt bătăioasă și încăpățânată. Și hipersensibilă. Așa că atunci când am văzut pentru prima dată pe bloguri cazul lui Bibi, mi-a făcut foarte rău. Tudor Daniel, zis Bibi, are anemie aplastică în forma ei cea mai rară, DBA. Sunt numai 600 de cazuri în toată lumea. Asta înseamnă ca e pe cortizon ca mine, că face transfuzii ca mine, dar că măduva lui NU produce celulele roșii, ca la mine. Și asta de când s-a nascut!!!
Și mi-am dat seama că la așa ceva nu mă pot gândi. E înfiorător, dar nu am energie să fac ceva în plus. Trebuie să mă fac sănătoasă. Treceam și printr-o depresie atunci, medicamentoasă, nu cred că mă poate cineva condamna pentru indiferență. Pentru că nu indiferență a fost, ci dimpotrivă, o mult prea intensă empatie.
Recitiți primele paragrafe ale scrisorii mele, iar apoi gândiți-vă că în locul femeii de 30 de ani e un bebeluș. Amplificați corespunzător frica, starea de rău fizic, pericolul, durerea, disperarea, necunoscutul. Apoi dublați rezultatul cu trăirile părinților acestui copilaș. Nu cred că e ceva ce puteți mai mult de o secundă imagina. Nu cred că se poate înțelege dacă nu ai fost acolo. Nici măcar eu nu pot să înțeleg pe deplin, pentru că eu am trăit cei 30 de ani (sună deodată mult, așa-i?), pe când Bibi are abia un an și cinci luni. Și doar o operație lungă și grea, un transplant de măduvă în Israel, îl poate ajuta să vă scrie peste 30 de ani o scrisoare asemănătoare. Iar pentru operație îi trebuie încă 140.000 euro.
M-am decis așadar să fac ceva. Să nu las să treacă pe lângă mine această avalanșă de stări. Pentru Bibi există o acțiune foarte frumoasă, a Bogdanei Dobre. M-am gândit să donez și eu ceva, dar ce? Ce ar aș putea da astfel încât să nu fiu judecată că o fac în interes propriu? Mi-am dat seama apoi că nu contează cum judecă unul sau altul. Drept pentru care am să donez din fotografiile mele, făcute după ce am fost diagnosticată. Voi reveni cu amănuntele pragmatice, vreau acum doar să spun că sunt fotografii grele, făcute cu patos, pentru ca măcar sufletul să îmi devină mai ușor. Și vreau să valorific consumul intens al realizării lor. M-au ajutat pe mine să îmi mențin speranța. E momentul să o dau mai departe.
Dacă nu doriți să cumpărați ceva, ci doar să îl ajutați pe Bibi să crească mare, puteți dona direct în conturile lui: LEI: RO24 BTRL 0140 1201 N396 55XX Banca Transilvania Titular cont: Filip Bogdan-Liviu CNP 1660903133678
Pe pagina lui găsiți conturile în euro și Paypal.
http://viatacudba.blogspot.com/
Am să vă rog să difuzați scrisoarea mea, să o dați mai departe. E mărturia unui om care a cunoscut infernul și care face o vizită acolo periodic. Nu mă jenez de această expunere publică. Nu am nimic de ascuns, e o poveste de viață ca atâtea altele. Mai ales că eu sunt dintre cei norocoși. Norocoasă să fi trăit 30 de ani sănătoși, să fi putut compune muzică, să fi putut fotografia, să am un soț și copii extraordinari, să fi pășit în viața adevărată de foarte tânără. Iar toate trăirile extreme mi-au dat consistență și mi-au întărit creația.
Și dacă un miligram din greutatea ce o poartă în suflet părinții lui Bibi s-ar putea evapora prin mărturia mea, atunci ea nu e zadarnică. Aș putea să închei cu sloganurile, perfect adevărate de altfel, Nu fiți indiferenți. Nu știți ce fericiți sunteți că aveți sănătate și variațiuni pe aceeași temă. În loc de asta, eu vă reamintesc altceva: viața, deși ne-o facem frumoasă și trebuie să o trăim cu bucurie, e foarte grea pentru toată lumea, fără excepție. Și te lovește atunci când nu te aștepți. Nimeni nu e scutit de probleme mai devreme sau mai târziu. Dar la Bibi este MULT prea devreme. Și e MULT prea grea.
Haideți să îl ajutăm să se facă bine. Și să se confrunte apoi doar cu normalitatea vieții.
Update 1. S-a rezervat fotografia nr 4, cu fetita pe rosu, pret 300 RON.
Update 2. S-au dat toate fotografiile. 50 Euro, 75 Euro, 100 USD, 150 EURO.
7 iulie 2011
Dezbatere
Pentru cine e mai complicat?
Pentru persoana bolnava sau pentru cei din jurul ei?
Cateodata ma bucur ca sunt eu impricinata, ma gandesc ca exista legea compensatiei, asa ca cei apropiatati vor fi astfel scutiti de necazuri de genul asta. Si chiar pot sa spun ca in anul scolar 2010-2011 pot sa numar pe degetele de la o mana episoadele de mica imbolnavire ale ambilor copii. Ceea ce ma bucura imens, si daca e sa aleg, aleg cu ochii inchisi sa fie asa.
Pe de alta parte, pentru mine e mai "simplu".
Am diploma de la medic si gata. fac ce pot, cum nu pot, trebuie sa ma opresc. Sotul nu are aceeasi diploma, asa ca el nu se opreste.
Oare cine duce greul?
Pentru persoana bolnava sau pentru cei din jurul ei?
Cateodata ma bucur ca sunt eu impricinata, ma gandesc ca exista legea compensatiei, asa ca cei apropiatati vor fi astfel scutiti de necazuri de genul asta. Si chiar pot sa spun ca in anul scolar 2010-2011 pot sa numar pe degetele de la o mana episoadele de mica imbolnavire ale ambilor copii. Ceea ce ma bucura imens, si daca e sa aleg, aleg cu ochii inchisi sa fie asa.
Pe de alta parte, pentru mine e mai "simplu".
Am diploma de la medic si gata. fac ce pot, cum nu pot, trebuie sa ma opresc. Sotul nu are aceeasi diploma, asa ca el nu se opreste.
Oare cine duce greul?
28 iunie 2011
ne dam huta
si mai avem 6 luni de stat cu splina. asa a zis nenea doctoru de la AKH cand a vazut in ce hal se joaca hemoglobina mea. Mi-a luat si proba de transfuzie, jmekeru.
14 iunie 2011
Vremea trece si fara noi?
Via Bogdana, am ajuns pe blogul Tomatei care intreaba care-s lectiile importante pe care le-am invatat in viata asta si povesteste despre experienta dureroasa a pierderii unui parinte drag.
Asta m-a facut sa ma gandesc cum as putea impartasi ce traiesc de un si jumatate.
Bogdana spune ca cea mai importanta lectie a fost maternitatea. Pana la 30 de ani, a fost si la mine.
Dar dupa aceea a venit boala. Episoadele in care am simtit moartea langa mine. N-am mai spus-o asa direct pana acuma, dar e o senzatie pe care nu o poti uita. Nici nu mai stiu daca mi-a fost frica atunci, dar acuma imi este. Si au fost destule. Lumea ma intreaba: dar ce simti cand ti-e rau? e cumplit de descris. Nu ma doare nimic, de cele mai multe ori. Pana si simptomele anemiei sunt ok (oboseala, gafaiala, greutatea la mers etc). Cel mai oribil cred e in faza cea mai adanca. Atunci e sentimentul absorbtiei. Ca o imensa gaura neagra care trage, trage, ustura si nu se mai opreste. Si nu stii unde te duce.
Din noiembrie 2009, au urmat luni de zile de incertitudini in care totusi ma inselam cu speranta. Apoi, cand toate investigatiile s-au incheiat, a ramas diagnosticul implacabil.
Au urmat alte luni de zile de citit studii peste studii, pe care le abandonam cand ajungeam la partea cu statisticile. Apoi unele mai optimiste, care sustineau ca nu boala omoara (atunci cand e sub supraveghere), ci medicatia.
Ce aduce asta cu sine?
In primul rand groaza ca imi las copiii singuri si pe sot sa creasca inca odata copii orfani.
Apoi, chiar supravietuind, sunt cam leguma. Nu pot sa fac curat in casa, f rar ceva de mancare, daca iau fata de la scoala odata la 3 saptamani e sarbatoare nationala. Caldura imi face rau, frigul imi face rau, o simpla raceala ma pune la orizontala. Medicamentele m-au transformat in omul acordeon, dpdv silueta. Cand umflata, cand mai subtire.
Cand vin copiii sa se alinte, sa ma joc cu ei, rezist maximum 15 minute. Mai mult ma termina si trebuie sa ii alung intr-un fel sau altul.
Poate ca sunt egoista, poate ca o mama cu adevarat buna ar sta cu ei pana la ultima suflare. Un punct in plus pe lista cu vinovatia, destul de bogata prin simplul fapt ca sunt , la propriu, o problema in viata familiei.
Ma gandesc apoi ca e mai bine asa decat sa nu fiu deloc.Dar daca nu as fi deloc, nu ar trebui ceilalti sa se chinuie pentru mine. Ar fi o persoana in minus de ingrijit.
Ce mai inseamna suferinta fizica? Inseamna renuntarea la zecile de proiecte frumoase, la taberele de fotografie, la comenzi de compozitii, si mai nou, cat pe-aci sa ma coste doctoratul.
Nici acum nu sunt sigura ca il reusesc. E dureros sa ai "a brilliant mind" si un trup neputincios.
Firesc, a urmat depresia, 90% medicamentoasa. La medicament nu pot renunta, asa ca o sa tot vina in valuri. Important e sa fiu lasata sa stau intr-un colt pana trece.
Apoi ma gandesc cum as putea gasi partea buna.
Ar fi cate ceva. Nu sunt in stare sa muncesc = mai multa contemplare. mai mult gand, mai multa aplecare asupra sufletelor celor din jur.
mai mult timp pt observatie, citit.
Incerc sa iau calatoriile medicale ca excursii culturale. Merg la concerte, la muzee (aici cate 2 ore maximum, mai mult nu pot)
Am intalnit oameni extraordinari, am avut succese profesionale, expozitia si concertul de la Viena din martie e unul dintre ele, sper sa urmeze si altele.
Sigur, nu e la schimb, e un pret cam nedrept.
cat despre"viata trece si fara noi", da, sunt de acord.
Dar daca Tomata spunea ca e groaznic pentru parinti, cred ca e la fel de groaznic pentru doi copii mici.
Copii care-mi spun:
"daca te mai duci la spital, eu nu mai am mama"....
Ce am invatat de aici?
am invatat ca nu trebuie sa amanam ceea ce ne place si ne defineste, sa avem curaj sa traim clipa, oricat de cliseistic suna asta.
Sa nu uitam sa le spunem celor dragi ca ii iubim mult. Sa nu uitam sa facem ceea ce vrem uneori, ce e mai bine pentru noi. Ca sa nu refulam resemnarea si resentimentele.
As mai avea de invatat sa sufar fara sa fac valuri. Asta inca nu-mi iese. Nu imi traiesc boala cu demnitate. Nu inca. Pana si faptul ca ma plang in spatiu public e jalnic . E urat. E exchibitionism , e aruncare a problemei in ograda tuturor.
Si desi imi e foarte rusine, nu pot sa nu spun.
Pentru ca mi-e ciuda si mi-e frica.
Probabil ca mai am inca de invatat....
Asta m-a facut sa ma gandesc cum as putea impartasi ce traiesc de un si jumatate.
Bogdana spune ca cea mai importanta lectie a fost maternitatea. Pana la 30 de ani, a fost si la mine.
Dar dupa aceea a venit boala. Episoadele in care am simtit moartea langa mine. N-am mai spus-o asa direct pana acuma, dar e o senzatie pe care nu o poti uita. Nici nu mai stiu daca mi-a fost frica atunci, dar acuma imi este. Si au fost destule. Lumea ma intreaba: dar ce simti cand ti-e rau? e cumplit de descris. Nu ma doare nimic, de cele mai multe ori. Pana si simptomele anemiei sunt ok (oboseala, gafaiala, greutatea la mers etc). Cel mai oribil cred e in faza cea mai adanca. Atunci e sentimentul absorbtiei. Ca o imensa gaura neagra care trage, trage, ustura si nu se mai opreste. Si nu stii unde te duce.
Din noiembrie 2009, au urmat luni de zile de incertitudini in care totusi ma inselam cu speranta. Apoi, cand toate investigatiile s-au incheiat, a ramas diagnosticul implacabil.
Au urmat alte luni de zile de citit studii peste studii, pe care le abandonam cand ajungeam la partea cu statisticile. Apoi unele mai optimiste, care sustineau ca nu boala omoara (atunci cand e sub supraveghere), ci medicatia.
Ce aduce asta cu sine?
In primul rand groaza ca imi las copiii singuri si pe sot sa creasca inca odata copii orfani.
Apoi, chiar supravietuind, sunt cam leguma. Nu pot sa fac curat in casa, f rar ceva de mancare, daca iau fata de la scoala odata la 3 saptamani e sarbatoare nationala. Caldura imi face rau, frigul imi face rau, o simpla raceala ma pune la orizontala. Medicamentele m-au transformat in omul acordeon, dpdv silueta. Cand umflata, cand mai subtire.
Cand vin copiii sa se alinte, sa ma joc cu ei, rezist maximum 15 minute. Mai mult ma termina si trebuie sa ii alung intr-un fel sau altul.
Poate ca sunt egoista, poate ca o mama cu adevarat buna ar sta cu ei pana la ultima suflare. Un punct in plus pe lista cu vinovatia, destul de bogata prin simplul fapt ca sunt , la propriu, o problema in viata familiei.
Ma gandesc apoi ca e mai bine asa decat sa nu fiu deloc.Dar daca nu as fi deloc, nu ar trebui ceilalti sa se chinuie pentru mine. Ar fi o persoana in minus de ingrijit.
Ce mai inseamna suferinta fizica? Inseamna renuntarea la zecile de proiecte frumoase, la taberele de fotografie, la comenzi de compozitii, si mai nou, cat pe-aci sa ma coste doctoratul.
Nici acum nu sunt sigura ca il reusesc. E dureros sa ai "a brilliant mind" si un trup neputincios.
Firesc, a urmat depresia, 90% medicamentoasa. La medicament nu pot renunta, asa ca o sa tot vina in valuri. Important e sa fiu lasata sa stau intr-un colt pana trece.
Apoi ma gandesc cum as putea gasi partea buna.
Ar fi cate ceva. Nu sunt in stare sa muncesc = mai multa contemplare. mai mult gand, mai multa aplecare asupra sufletelor celor din jur.
mai mult timp pt observatie, citit.
Incerc sa iau calatoriile medicale ca excursii culturale. Merg la concerte, la muzee (aici cate 2 ore maximum, mai mult nu pot)
Am intalnit oameni extraordinari, am avut succese profesionale, expozitia si concertul de la Viena din martie e unul dintre ele, sper sa urmeze si altele.
Sigur, nu e la schimb, e un pret cam nedrept.
cat despre"viata trece si fara noi", da, sunt de acord.
Dar daca Tomata spunea ca e groaznic pentru parinti, cred ca e la fel de groaznic pentru doi copii mici.
Copii care-mi spun:
"daca te mai duci la spital, eu nu mai am mama"....
Ce am invatat de aici?
am invatat ca nu trebuie sa amanam ceea ce ne place si ne defineste, sa avem curaj sa traim clipa, oricat de cliseistic suna asta.
Sa nu uitam sa le spunem celor dragi ca ii iubim mult. Sa nu uitam sa facem ceea ce vrem uneori, ce e mai bine pentru noi. Ca sa nu refulam resemnarea si resentimentele.
As mai avea de invatat sa sufar fara sa fac valuri. Asta inca nu-mi iese. Nu imi traiesc boala cu demnitate. Nu inca. Pana si faptul ca ma plang in spatiu public e jalnic . E urat. E exchibitionism , e aruncare a problemei in ograda tuturor.
Si desi imi e foarte rusine, nu pot sa nu spun.
Pentru ca mi-e ciuda si mi-e frica.
Probabil ca mai am inca de invatat....
23 martie 2011
8 august 2010
24 de ore
Atat trebuie sa mai rezist.
Nu credeam ca voi sti ce inseamna haosul si frica, pana ieri.
Nu-mi mai e nici rusine de acest exchibitionism, am nevoie e de multe incurajari, nu ma sunati, ca nu sunt in stare sa vorbesc. Imi amintesc de ce a scris Mara de momentele acelea de dupa operatie, eu nu-s in stare sa ma descriu, dar pe-acolo a fost si mai dureaza.
Stiu doar ca o singura persoana din lumea asta trebuia sa fie langa mine zilele astea.
Si nu e sotul meu, el face infinit prea multe deja.
Nu credeam ca voi sti ce inseamna haosul si frica, pana ieri.
Nu-mi mai e nici rusine de acest exchibitionism, am nevoie e de multe incurajari, nu ma sunati, ca nu sunt in stare sa vorbesc. Imi amintesc de ce a scris Mara de momentele acelea de dupa operatie, eu nu-s in stare sa ma descriu, dar pe-acolo a fost si mai dureaza.
Stiu doar ca o singura persoana din lumea asta trebuia sa fie langa mine zilele astea.
Si nu e sotul meu, el face infinit prea multe deja.
1 august 2010
1 august
noapte torida, plina de bazaieli.
catei care latra isteric, pacienti care vorbesc la telefon pe balcon, injectiile de dimineata si sunetul sirenelor .
tv-ul sta deschis aproape nonstop, la telefon n-am chef sa vorbesc .
Doamna in varsta avea un soi de atac de panica, dar acum nu mai am putere sa o linistesc. vorbeste in cele mai nepotrivite momente. iar eu stau sumbra cu nasul in laptop. E finuta, dar extrem de speriata. Bine ca nu are nimic malign.
fata de langa mine, suntem de-o varsta, se resimte dupa cura si dexa. non hodgkin.
Doamna de vis- a- vis a facut o excursie pana la dragonul rosu. f tare. se simte f bine, asta e incurajator.
ma simt descompusa si cumva umilita de aceasta experienta spitaliceasca. Nu mai spun ca mainile mele arata ca la toxicomani inraiti.
catei care latra isteric, pacienti care vorbesc la telefon pe balcon, injectiile de dimineata si sunetul sirenelor .
tv-ul sta deschis aproape nonstop, la telefon n-am chef sa vorbesc .
Doamna in varsta avea un soi de atac de panica, dar acum nu mai am putere sa o linistesc. vorbeste in cele mai nepotrivite momente. iar eu stau sumbra cu nasul in laptop. E finuta, dar extrem de speriata. Bine ca nu are nimic malign.
fata de langa mine, suntem de-o varsta, se resimte dupa cura si dexa. non hodgkin.
Doamna de vis- a- vis a facut o excursie pana la dragonul rosu. f tare. se simte f bine, asta e incurajator.
ma simt descompusa si cumva umilita de aceasta experienta spitaliceasca. Nu mai spun ca mainile mele arata ca la toxicomani inraiti.
9 martie 2010
show must go on
E recadere ca la carte, au reusit sa-mi faca si punctia , dexa pe vena, toata distractia.
Macar ma lasa acasa intre injectii. Daca raspund la dexa, nu fac transfuzie cu "sange ales".
Atata aristocratie ma cam deruteaza. Nu mai bine eram sanatoasa si la sapa?
:)
Macar ma lasa acasa intre injectii. Daca raspund la dexa, nu fac transfuzie cu "sange ales".
Atata aristocratie ma cam deruteaza. Nu mai bine eram sanatoasa si la sapa?
:)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)