je reviens toujours

ma asteapta lucruri tare frumoase acasa.
e un intreg poem si la Bucuresti, chiar si in scara blocului.
sa plutim, zic.

Ich liebe Österreich

As fi vrut sa scriu un post lung si documentat, despre cum vad eu arta, cultura, viata asta mai boema vieneza, dar de fapt imi dau seama ca nu stiu nimic, ca abia incep sa o descopar, sa intru putin in adancime si sa observ ca cercul asta are cam multe laturi:)

Am inceput sa simt Viena altfel, iar barometrul meu a fost unul suprinzator.
Mi-am dat seama ca iubesc acest oras pentru ca am inceput sa reusesc sa fac fotografii in Viena.
Pana acum le simteam turistice, sau documentare, sau usor estetice in sensul de un anume lirism pe care l-as putea fotografia oriunde, pentru ca e un lirism personal.

Dar tura asta mi-am luat doar aparatul pe film. Si ceva s-a schimbat. Am inceput sa vad altfel acest oras. Chiar daca am pozat mai mult oameni, prietenii mei, sau poate tot lirisme ulubeniene, dar am intrat mai direct si mai puternic in seva inca misterioasa a capitalei imperiului.

Chiar si fotografiile cu telefonul sunt, multe dintre ele, in situatii in care am scos si aparatul pe film.
De exemplu acea seara senzationala de la concertul lui Arcadi Volodos, cand in Ressel Park a aparut un camp imens de lalele albe, in contrapunct cu luna si acompaniind masina lui Scooby -Doo, pe rosu.
Era si normal sa apara , (doar acolo erau), dupa ce am ascultat cel mai sublim si intim recital de pian posibil. Cu un program atat de fin ca parca nici nu exista. Volodos vine din alta lume. Lumea aceea in care muzica e un izvor limpede care trece prin niste spatii calculate de cel mai inteligent inginer. Simtire, ratiune si lejeritate. Control si libertate. Iubire si subordonare fata de partitura, cu maxim respect pentru amprenta personala. Un ideal, o inspiratie, o bucurie.
Lalele albe si o masina rosie. Si luna.
Rosu alb, si eu care iubesc Austria;

poate si pentru ca e tara care mi-a redat sanatatea, vitalitatea, frumusetea, curajul, deschiderea.

Partir c'est mourir un peu

Fiecare plecare e o fărâmă ruptă din suflet, dar și o îmbogațire în același timp.
Ambivalența trăirilor ne conduce prin viață, totul e să alegem ce savurăm, bucuria și tristețea pot conviețui minunat câtă vreme păstram coerența, continuitatea sentimentelor.

Komponistin nach Wien.

Si acum despre mine

Nu prea imi mai tin la curent cititorii cu ce fac profesional, poate FB e de vina.
Mai pun cate un eveniment pe situl propriu, dar rar se intra acolo.
Asadar, un mic preview la ce urmeaza la inceputul acestei veri:

Pe 18 Mai, ora 21:00, la Casa Löwendal, Cadenza Lirica pentru vioara solo in interpretarea Ralucai Stratulat, cu ocazia evenimentului mai larg „Noaptea Muzeelor”.
De asta data se va canta fara proiectie video, in spatiul elegant al casei de langa parcul Ioanid, in mijlocul unui recital ce contine Olivier Messiaen si Francis Poulenc, ambele pentru vioara si pian (la pian, Adriana Toacsen-Ponta)

© Miri Bratu 2012. In fotografie: Raluca interpretand Cadenza Lirica in decembrie 2012

Peste exact o saptamana, 25 mai 2013, dar la ora 22:00, se canta IncerCantata pentru soprana si 7 instrumente: flaut, clarinet, fagot, percutie, pian, viola, violoncel si chitara.

La Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti,Studioul de Opera si Multimedia.

La care se lucreaza intens pe toate planurile. Pentru ca o scriu dupa versurile prietenului fotograf Cornel Brad, lucrez impreuna cu artistul vizual Mihai Cucu la o proiectie si lucrez mult in general :)

 © Sabina Ulubeanu 2013

Tot cautam un prilej de a pune poza asta pe blog, dar nu-l gaseam. Iata :) Cornel, undeva prin decembrie parca, cu Pentaxu pe film.

© Sabina Ulubeanu 2012.

Concertul face parte din Saptamana Internationala a Muzicii Noi, festival ajuns deja la editia 23. Intregul program aici: Program SIMN 2013

Ultimul eveniment al inceputului de vara va avea loc pe 8 iunie, la Dublin. Invitatii irlandezi de la InnerSound au reusit sa organizeze doua zile de colaborare artistica romano-irlandeze, sub titulatura Theatre of Sound.

Pentru ei am scris passacaglia de lacrimi si roua :), clavecin, flaut, fagot.

Va fi si o zi de workshops inainte, unde ne vom prezenta lucrarile si viziunea asupra muzicii in general.

Pentru Dublin am filmat ieri un promo, eu va las doar cateva imagini.

Toate © Sabina Ulubeanu 2013

 Catalin Cretu, compozitor si artist multimedia.

Acestea fiind zise si aratate, va doresc auditie placuta si o miercuri minunata. Eu am de compuuuuus !

Poveste cu Oaie

Aceste zile la poalele muntelui sunt pline de contradicții. Se simte forfota civilizației, dar natura reușește în cele din urmă să preia controlul asupra auzului meu.
Dacă ne gândim că ziua începe din seara precedentă, putem spune că începe cu sunetele oilor de vis-a- vis, toata noaptea aproape se aud „beeee” și ”meeeee”., Cu acompaniament sau interludii de lătrături, puternice, dar nu neapărat agresive, așa cum se aud vara când vine ursul :)
 Dimineața până la prânz sunt păsările. Sunt în plină compoziție unde voi folosi Uccelli, așa că mă inspiră.  Unele sunt melismatice, altele repetitive. Când în cor, când în dialog.
Deschid geamul și mirosul de primvară invadează totul. Mai invadează și niște muște mari și negre, dar ce-ar fi viața fără câte o muscă sâcâitoare care să te mobilizeze.
Suverane peste fire, niște lacrimi de zăpadă se scurg de pe văi. Ca să nu uităm de marea simfonie și de tragismul ființei în general.

Mi-a atras atenția, și nu doar mie, ci tuturor copiiilor și adulților mai inclinați spre contemplare, un miel mic alb, cu mama lui, care, exact ca puii de om, caută confortul sânului  în orice situație cât de cât stresantă. Nu e niciodată refuzat, oricât public ar fi în zonă:)

De obicei, Oaia și mieii ei se duc puțin mai departe, în curtea de lângă ‚casa lor”, și știindu-i atât de mici am sperat și sper în continuare că vor mai avea un pic de răgaz împreună în acesta existență lumească.

De ieri de dimineață a început carnagiul, pe tăcute, probabil că au ciobanii o tehnică specială. De la geam nu se vede decât cum sunt luați în brațe și duși undeva în spate, majoritatea nebănuind nimic, dar eu cred că da, pentru că se jucau și se împingeau mai abitir ca niciodată, devenind din ce din ce mai greu de prins.

În tot acest timp, Oaia a plecat obișnuit pe drumul ei spre curtea vecină. Mielul cel mic a urmat-o. Oaia a sărit cu dexteritate peste bradul prăbușit la datorie în această iarnă, la viscolul cel mare. Mielul a încercat ambițios să îi urmeze exemplul, dar nu reușit nicicum. Era prea mic.
Oaia s-a întors, răbdătoare și calmă. A căutat din priviri altă cale, a găsit-o. Și-a ghidat mielul ocolind trunchiul căzut. A durat mai mult, dar scopul era să fie împreună.

Lecția de la Oaie? Trebuie s-o detaliez? bine, dar doar de dragul de a scrie o voi face.
E lecția despre înțelegerea limitelor celuilalt. De a găsi calea de a îl ajuta așa cum are el nevoie la momentul respectiv. Să nu uităm că mielul a încercat să își imite mama, dar nu era pregătit. Oaia a scăzut nivelul fizic și a crescut nivelul spiritual. A luat-o pe calea cea lungă, dar singura potrivită pentru copilul ei.
Oaia empatică și înțeleaptă.
Oaia care nu forțează, ci ghidează.
Mama Oaie.

Limbo. Weichet nur, betrübte Schatten

În limbaj de compozitoare, limbo este acea stare dintr-o compoziție terminată și una care stă să înceapă.
 Acel moment când te hăituiesc alte soluții pentru ce ai terminat și se reped spre tine cam furioase sunetele noi, potrivite pentru alte sentimente.
 Trăim vremuri foarte grăbite, în care deadline-urile se învălmășesc din toate direcțiile.
 Dar oare înainte nu era așa? Bach nu ar fi avut ce pune pe masă dacă nu ar fi livrat canatata săptămânală. Și în același timp să-și țină orele la școală și să își învețe soția și copiii muzică.
 Poate că unele dintre soluțiile sale geniale au venit și din lipsa răgazului de a zăbovi asupra partiturii, iar munca susținută i-a creat mecanismele prin care s-a înălțat deasupra tuturor procedeelor vizibile în operele sale de foarte mari dimensiuni. (asta pe lângă faptul că era pur și simplu un geniu :D)
Dar nu cred că stătea să-și teoretizeze stările de limbo, scria zilnic în blogul său cu portative.

( Ceea ce am să fac și eu imediat, doar să usuc părul prințesei :P)

 Între timp, eu cea de ieri,  în diverse rame,  care mai de care mai restrictive, între muzici care duc spre o libertate sufletească imensă, uneori greu de suportat și susținut.

 Și o Cantata de Bach, de alungat iarna, de celebrat dragostea.

Scheletul din dulap

Fiecare criza poate fi benefica atunci cand reusesti sa afli lucruri pe care le credeai uitate sau depasite.
Zilele astea calde si blande ascund multe furtuni, dar si rezolvarea lor.
In fond, odata adus la suprafata, scheletul cel infricosator devine un fel de prieten care te atentioneaza discret ca situatia e cam albastra, dar ca in tine e si solutia.

LE.
Cum s-a cam lasat tacerea pe aici in ultima vreme, recunosc, am scris postul asta in 311, intre Armeneasca si Foisor.
Nu am avut cum sa aprofundez, a iesit doar partea romantica la iveala.
Fotografiez pe drum, in drum, dupa drum, de fapt dupa , inainte, in timp ce compun.
Scheletele organizarii ies cuminti din dulap si ma privesc fix in ochi.
Am sa verbalizez ce-mi spun: vechea problema cu a te simti valoros in functie de ce livrezi, de cum performezi, de ce produci.
Pentru prima data m-am convins ca nu e vorba despre orgoliu. Ci de ceva mult mai important.
De acceptare a propriei imperfectiuni. Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti: as traduce prin ingaduie-te si pe tine, nu trebuie sa fii de nota 10 ca sa ai dreptul la existenta, la iubire, la orice.
Poate simpla observare a coincidentelor (sursa tuturor emotiilor) ar trebui sa ne faca fericiti.

Trei zile, trei oglindiri

Ziua 1. Polifonii latente, și apoi evidente, înauntru în muzică, alături de Mihai, la etajul patru al UNMB, pe terasa așa de generoasă fotografic. Un termopan care reflectă mai multe lumi. Un pic de noroc și soare. Eu ascunsă printre sunete.

Ziua 2. Vernisajul cu minirecital. O oglindă rotundă prea tentantă. O cămașă albă nouă cu guler negru de piele care mă încadrează foarte cast. Eu, puțin frivolă, pentru că am voie.

Ziua 3. Reculegerea. Pregătirea pentru sunetele noi. Reflexia în ecranul Mac-ului. Ajutor de la Instagram să arate cât mai a Polaroid. Eu într-o  cafea amară, tare și plină de har. Tristețea se risipește și rămâne din ea doar detașarea; necesară.

Mi-e bine în oglindă.

Revelații de mamă în România

Spun de ceva timp că nu sunt bine.
Lumea nu pare să observe, sau să ma ia în serios, de obicei sunt luată drept poezie. Nu-i nimic, înseamnă ca sunt autentică, nu pot să scriu altfel decât un pic sublimat.
Am simțit cum cad din ce în mai jos, până când azi am atins punctul minim. O, nu, nu mă amăgesc, știu că pentru mine minimele înseamnă cu totul altceva decât pentru oamenii fără griji legate strâns de supraviețuire. Dar am atins un minim al meu cea sănătoasă, cea care și-a pus trei ani în paranteză pentru că a avut de luptat cu ceva mai concret decât concretul.
M-am trezit savurând starea de bine și  asta a durat aproximativ jumătate de an, după care s-a închis paranteza. Și când s-a inchis, m-am trezit aruncată în mine cea din 2009 . Înca nu știu dacă e bine sau rău, e bine că mă pot gândi la persoana mea și altfel decât în număr de globule roșii supraviețuitoare, e rău pentru că n-am să știu niciodată dacă starea de îndoială nu cumva a prevestit, sau a anunțat boala.
Practic, paranteza celor trei ani funcționează ca o greutate care curbeaza spațiu-timpul meu interior, iar frământările devin Universul în expansiune, și problematicile asemenea.

De ce această introducere lungă. Pentru că astăzi am atins punctul de jos când m-am confruntat cu lumea exterioară cea reală, cea care funcționează după niște reguli atât de ciudate și meschine, încât toata ziua am avut acea senzație din copilărie:  treceam pe lânga alimentară și totul mi se părea artificial în sensul de oficial, mâncarea din magazin îmi apărea ca prototip al faptului că alimentara trebuie să apară plină, fără ca vreun om normal să poată inghiți ceva de acolo. La 5, 6 ani deprinsesem esența comunismului, foarte acut. Forma fără fond.
În ceea ce privește relațiile interumane, teoria formelor fără fond e cu dus și întors. Politețea trebuie să existe în orice context, emoțional sau oficial. În mod ideal, este nevoie și de gentilețe. De empatie minimă, de aplecare către nevoia celuilalt. De ieșire din pătrățica proprie.
Societatea noastră nu e în general pregătită pentru asta. Cea românească poate mai mult decât restul.
Astăzi am fost privită ca cea mai incompetentă, inconștientă și absurdă mamă din două motive: că nu mi-am dus copilul la grădiniță de pe patul de spital, și că am un copil care nu vrea să răspundă la comandă la întrebările unor necunoscute. (copilul are 5 ani și 7 luni, se trezise noaptea de câteva ori până a aterziat la noi în pat, s-a trezit la ora 6 și a spus toată ziua că nu vrea să se joace cu niște doamne, că vrea la copii. Eu eram chiar relaxată, crezând că evaluarea asta e o minusculă formalitate, ceea ce i-am și comunicat în câteva rânduri, pe limba lui).

Ei bine, nu. Un copil care a avut  curajul de a întreba, pe un ton politicos, de ce trebuie să stea într-un loc care îl face să se simta inconfortabil, care a spus sincer că întrebările sunt plicitisitoare, care a refuzat să se lase studiat cu lupa, cu reacția normală a omului nealterat de oficialisme, un copil care a simțit absurdul ideii de a fi etichetat la această vârstă, un copil care a avut gentilețea de a ne face în cele din urmă pe plac, cu tot disconfortul lui crescând, așadar, un astfel de copil a fost inițial etichetat dependent de mama, anxios, nepregătit emoțional pentru viața de școlar la grupa de 6 ani.  Faptul că i-am luat apărarea, că m-am declarat de acord cu el, că am spus public, (în limbajul meu cald, erudit și binevoitor pe care prietenii mi-l cunosc foarte bine), că îi înțeleg și împărtășesc revolta a fost etichetat și mai crunt, am fost trimiși , politicos, e adevărat, și fără harțag, amândoi la terapie, eu sunt o mamă slabă de înger care nu pune limite, iar copilului, indiferent de traumele prin care a trecut ani de zile, indiferent de greutatea parentezei mele asupra vieții sale, i s-a prezis un viitor școlar sumbru doar pentru că a spus ce simte.
În cele din urmă, cognitivul a prevalat și am obținut hârtia pentru care ne dusesem acolo, în fond, la a treia întrebare despre cum îl cheamă, a răspuns revoltat că începe cu litera G, a făcut scăderi și adunări, și câte și mai câte care pe vremea mea abia de se învățau la 7 ani.
Dar nu a putut fi iertat pentru păcatul de a fi onest și în deplină comuniune cu ceea ce simte.

Nu sunt de acord cu agresivitatea, cu mitocănia, cu „așa îmi vine”. La Gheorghe, simțirea nu se manifestă așa. E suficient de înțelept încât să lupte  altfel pentru ce îi aparține, pentru integritatea ființei lui, cel mai prețios dar pe care ni-l dorim cu toții de la viață, pentru care , atunci când îl pierdem, cu adevărat facem coadă la terapie.
Dar acolo, în sala în care creștea enervarea și frustrarea, lucrurile acestea nu contează. Acolo am fost o mamă umilită din multe puncte de vedere, și doamnele acelea nu intenționau așa ceva, și credeau sincer că îmi fac un bine spunându-mi că NU contează prin ce am trecut împreună, important e ca Gheorghe să nu strice ora viitoarei învățătoare. Să fie docil și supus, să nu aiba dorințe, întrebări, sentimente clare. M-am simțit în culpă că i-am încurajat toate astea. Că l-am lăsat să spună mereu ce simte înainte de orice. Că nu l-am învățat până la 5 ani și 7 luni că viața e o înșiruire de ascultări, că nu știe să execute la comandă, pentru că executatul nici nu intră în viziunea mea asupra vieții. Pentru că știu că doar puține sunt cazurile în care trebuie să te lași pe mâna altora, și acelea implică viața și moartea, nu răspunsuri despre cum seamană cățelul cu pisica.

Un minim emoțional l-am atins atunci, în acele 45 de minute lungi și incărcate de vina de a mă fi îmbolnavit tocmai când copilul meu avea mai multă nevoie de mine.  Am iesit de acolo, am dat câteva telefoane, și dupa 100 de metri m-am oprit și am plâns. Am plâns pentru că am crezut că am eșuat. Am crezut că, pe lângă vina teribilă de a îl părăsi cu lunile în excursiile mele prin spitale, am și vina de a fi EU în contact cu mine însămi, vina de a acționa dupa cum simt, de la  alăptatul la cerere, la  îl a ține în brațe nonstop, până la integritatea ființei mele de femeie ȘI compozitoare, care stă noaptea să compună,  care are nevoie să își  asculte prietenii, să savureze ieșirile ca între fete  chiar și de fapt, mai ales cu fiica ce îi pare, cu mîndrie spun, soră, vina de a îl duce în weekend la Bușteni cu bicicleta (în loc de cursuri de dezvoltare a inteligenței), vina de a îl crește independent și cu voință.

Am plâns scurt și intens, în brațele copilului meu, care m-a consolat, m-a mângâiat  și mi-a spus că sunt cea mai bună mamă din lume.  Da. acel copil „timid, anxios și dependent” care și-a păstrat sângele rece și mi-a zis că mai bine mergem să mâncăm o prajitură, hai să căutam un taxi.
Copilul meu m-a dat, a mia oară, o lecție importantă. Lecția încrederii în sine, și, târziu, după minimul kafkian administrativ al acestei zile, despre care nu mai povestesc, pentru ca e exterior, și nu sentimental,  o lecție de încredere în mine.
Încredere că avem voie să nu fim perfecți. Că avem voie să fim slabi, triști, angoasați, să plângem și să râdem și să ne luam în serios și să nu ne luăm în serios. Încredere că autenticul primează. Încredere că l-am crescut bine, cu atașament sigur. Că nimeni nu are dreptul să-l judece după câteva minute. Nimeni nu are dreptul să îi pună etichetă. Că un copil supărat care are puterea de a se opri câteva secunde și de a înțelege la un nivel foarte profund că ni s-a întâmplat amîndorura o nedreptate, nu poate fi catalogat ca necooperant.
Iar nedreptatea nu a fost atât faptică, cât dureroasă prin lipsa de gentilețe.
Lipsa de aplecare continuă spre celălalt. De gând către magnificul sincerității unui copil de 5 ani și 7 luni care nu vrea să spună în momentul ăla că soarele topește zăpada.
Am atins un minim emoțional pentru că m-am temut pentru copilul meu. A anulat temerile, angoasele componistice, reevaluările personale. Nu sunt fericită cu asta. Trebuia să am mai multă încredere în amândoi. Acum am.

:::::::

Mi-a luat 2 ore să scriu . Între timp l-am adormit pe Gheorghe, care mai intrebat odată de ce trebuia să-i spună doamnei că dispare zăpada cînd vine soarele,  am mai plâns odată, apoi m-am repliat și am scotocit dupa Campania Copii fără Etichete.
Etichetele sunt mai subtile decât s-ar crede. Etichetele încep cu judecarea aproapelui, încep cu pervertirea onestității, încep cu formele fără fond. Culmea, tocmai pericolul etichetei mi-a fost invocat în această dimineață. Cât de puternic e înrădăcinată mentalitatea, cutremurător.
Copiii învață prin puterea exemplului. Mie mi-a fost teamă că am fost un exemplu prost.
De când m-a luat în brațe ca să pot plînge, știu că sunt un exemplu bun. Fără etichetă. Fără categorie. Doar încredere.

le temps est mort

biroul meu e negru. și destul de aerisit.

mă holbez la foile cu portative goale.
îmi iau bicicleta și dau niște ture de cartier, mai șovăielnice, mai hotărâte, după stare.

mă întorc și mai beau o cafea. pun și frișcă, bătută de mine. mă simt la Viena.
încep să simt ceva pentru câteva minute,
apoi mă holbez la foile goale cu portative.
aș mai lua odata bicicleta.

copiii se joacă cale de cîteva străzi, mulți, toți din vecini.
în jocul lor e ceva foarte pur și nedefinit, cu toate micile drame și chiuituri permanente.

se face semiîntuneric.
nu mă îndur să aprind lumina, pot să vad foile goale cu portative și așa.
apoi e noapte adâncă, cu nori. aprind lumina.
mă holbez la foi și ele se umplu treptat cu ceva. cu altceva.

(.........................)

clătește, repetă.
mă duc să-mi iau bicicleta.