ce spun....

 

cele doua jumatati?

PS Cica invatatoarea a atentionat-o ca n-a facut destul de mare castelu.

si altul care revenit dupa o pauza lunga

Interviu cu Vlad Zografi

Cel care mi-a realizat libretul pentru opera de camera David.
Rusine mie ca n-am scris decat juma de opera, a fost dizertatia mea de master. Libretul e naucitor de frumos, iar Vlad e naucitor in general, absoarbe totul in jurul sau :).

citat semnificativ din interviu:


Eu nu am vreun talent ieşit din comun. Singura însuşire poate mai marcată decât la alţi oameni e că îmi pot închipui foarte pregnant şi viu lucrurile. Dar asta nu e o însuşire "intelectuală" sau "artistică", e ceva pur fiziologic. Să-ţi dau un exemplu. Eu, de pildă, nu suport castraveţii cruzi, mirosul şi vederea lor mă fac să vomit. Dar obţin acelaşi efect şi dacă mă gândesc intens la ei, dacă mi-i imaginez. (Asta îmi creează de multe ori probleme.) Am o reactivitate anormal de mare la lucrurile pe care mi le imaginez. Ceea ce e un dezavantaj în cazul castraveţilor poate fi un avantaj în cazul teatrului. Mi-l închipui foarte viu. De asta cred că nici nu e corect să spun că scriu teatru. Eu mă supun direct imaginilor şi cuvintelor dictate tiranic de imaginaţia mea. Ei, sigur, mai e şi un mic diavol critic la mijloc. Mai e şi cineva care vrea să ajungă într-un loc anume. Dar cred că am în primul rând capacitatea de a stăpâni cu închipuirea ce se întâmplă în scenă. Când m-am apucat din nou să scriu teatru, a fost ca şi cum, după ce eşti ţintuit şapte ani în căruciorul cu rotile, înveţi din nou să mergi. Nu rămăsese intactă decât reacţia la castraveţi.

la minutu 4.58 se deschid cerurile

e o vreme superba, pe munte-i ceata colorata prin soare , iar eu nu-s buna de nimic.
asa patesc mereu inainte "de". Unde DE = compus.
si Horowitz a facut odata 10 ani de pauza.

blue and pink

all together:)
Sper sa fie ok,
Raluca:)

Leapsa de poze merge mai departe la oricine vrea s-o preia.

Stie cineva o bona ?

a ramas sor'mea fara.

goana mare

Am luat trenul de ora 15, l-au tinut juma de ora in gara la Busteni, am ajuns in Bucuresti, am mers pe jos pana la radio, am stat la concert, venit acasa , la oo.25 am mers la somn (dupa ce am rezolvat o chestiune care ardea rau de tot, adica precautii sa nu rasufle informatii din lucrarea despre timp inainte de publicare), noroc ca am avut de discutat doar cu huhurezi ca mine :), acum scriu asta inainte sa ma bag intr-un taxi si sa predau la facultate, dupa care ma gandeam sa prind trenul de 15.30 care opreste in Sinaia, de acolo maxi taxi pana acasa, ba nu, poate iau si un taxi adevarat dupa ce cobor din asta, ca mi-e lene sa urc tot dealu pe intuneric.
Si copiii ma vor lua de buna cand ajung, evident.
Sa nu uit sa le cumpar cadouri.

V-am pupat!

Mergem sau nu la concert?

Printre melomani si muzicieni exista un razboi surd in ceea ce priveste prezenta in sala de concert. Unii dintre cei mai informati si experimentati dintre ei considera ca a sta acasa si a asculta pe disc o interpretare valoroasa e mult mai interesant decat a merge si a asculta pe viu aceeasi lucrare, cantata imperfect.
Am sa-i contrazic, aducand cateva argumente in sprijinul trairii efective , a comunicarii directe cu interpretii.
Nu sunt nici eu de parere ca orice concert merita experimentat, exista cateva nume care , odata mentionate pe afis, imi taie din start elanul. Si publicul ii sanctioneaza , salile raman din ce in ce mai goale cand se urca pe scena acei instrumentisti/dirijori/cantareti.
Insa exista si artisti care nu se ridica permanent la inaltimea lui Sviatoslav Richter sau a lui Herbert von Karajan, insa ceea ce au de comunicat e valabil, frumos, interesant. Si merita cu prisosinta sa fie admirati si receptati.
Care sunt unele dintre pericolele elitismului autoritar pe care incerc sa il combat?

1. Fixismul, inchistarea. Una e sa consideri o anume interpretare ca fiind cea care iti corespunde, care te face sa intelegi muzica respectiva, alta e sa anulezi cu vehementa orice alta idee pe care o poate avea un alt artist. Sau sa nu recunosti ca o anumita conceptie, desi nu-ti este pe plac, reprezinta , prin unitatea si logica ei, o referinta demna de mentionat.

2. Delasarea. Da , exact. Pentru ca cine mai are timp acasa sa asculte 80 de minute , linistit, neintrerupt, cateva cvartete de Mozart? Trebuie sa fii ori un pustnic, ori foarte egoist in relatia cu familia pe care si-asa nu o vezi decat 3 ore pe zi.... Si-atunci...pui cvartetul...il mai inchizi, il mai intrerupi...sau, si mai grav (sau cel mai grav), faci altceva intre timp. Imaginea globala despre muzica respectiva e astfel ingrozitor modificata, ciuntita, mutilata.

3. Uitarea. Pentru ca un meloman captiv in cele 2, 3 inregistrari de referinta pe care le ruleaza, uita uneori ca muzica e un mecanism viu, cu valente infinite, tinde sa revina obsesiv la fragmentele ascultate anterior pana cand acestea se deformeaza , transformandu-se in ideatica pura, ceea ce nu mai este demult muzica. Muzica este in primul rand simtire. O simtire geniala, de acord, dar totusi simtire, sentiment.

Ce se intampla in sala de concert?
In primul rand ca scena e un fel de templu, iar spectatorul asista la nasterea unui miracol. Ca sa intelegeti acest miracol, am sa explic pe scurt cum se naste o compozitie muzicala.

Creatorul scrie sub imperiul sentimentului, al trairii. Acea clipa de gratie este permanent rememorata in timpul traducerii ei pe portativ. E un proces anevoios, chinuitor, la sfarsitul caruia compozitorul spera ca a pus pe note cat mai mult din ceea ce a receptionat de mai Sus. Sa redai totul e aproape imposibil. Sunt convinsa ca si unicii compozitori care n-au sters nicio nota, adica Bach si Mozart, ne-au aratat doar varful icebergului.
Ei bine, dupa aceasta infrigurata transcriere urmeaza traducerea compozitiei de catre interpret. Acesta recreeaza , prin studiu intens, ideile si bataile de inima ale creatorului. Iar in momentul in care se afla in fata publicului, adauga partiturii acea nota de contemporaneitate atat de necesara intelegerii ei. Pentru ca diferenta intre o interpretare de acum 50 de ani si una actuala nu este doar de tempo, conceptie, subliniere a tehnicilor compozitionale folosite. Ci reprezinta suma evenimentelor din jurul nostru, transfigurarea dramelor, bucuriilor comune in redarea unui muzici de Beethoven, Debussy, Bach, Monteverdi, Palestrina, Bartok, Webern, Ligeti, Enescu....
Bineinteles ca ne referim la interpretari de la bune in sus. Si care aduc aceasta nota de contemporaneitate respectand stilul autorului. Iar sa participi in direct la recreerea unui opus muzical e un privilegiu la indemana oricui . Aproape oricui. Daca ne gandim numai la Alex Tomescu si concertele sale prin tara, in cele mai mici orasele si deja descoperim ca muzica clasica nu e o gogorita ascunsa in frac.

In concluzie, e bine sa fim selectivi, dar sa nu exageram. Sa nu murim pe dinauntru dand frau liber exigentelor nejustificate.
Pe Olah il vedeam extrem de des in sala de concert. In 1998 a mers la tot festivalul Enescu. Batran, bolnav, trist, si cu amintirea lui Richter, Prokofiev, Oistrach prezenta .
Pe Pascal Bentoiu il vad iarasi ascultand cele mai diverse muzici la Radio, Ateneu...
Nu cauta doar ineditul, merge sa asculte a mia oara concertul 3 de Beethoven.
Cred ca pleodarie mai nobila decat prezenta acestor titani la concerte nu poate exista.
V-am convins? Daca nu, astept comentarii:)

blogosfera taticeasca

daca stiti, imi spuneti si mie ce bloguri de tatici exista?
In afara de badici si altele ce contin "coautori" :)

e frumos si fara os!

Nu numai ca gheorghe e artist, dar de data asta el a impus modul si mediul de exprimare.
Asdar, la noi se poarta happening-uriule si improvizatiile. Copiii m-au batut cu propriile mele arme, pt ca eu de obicei nu suport asa ceva in arta:D. Insa la ei nu a fost un act arbitrar, ci, mai ales la cea mare, unul de profunda constiinta.