30 iunie 2010

BMI

Normal weight = 18.5-24.9
Your BMI = 21.3

Atunci imi explica si mie cineva de ce oglinda imi spune in continuare overweight?


In rest, in seara asta vernisaj, maine plecat la 2 Mai. Dar iau laptop si net la mine pentru transmisii de la fata locului. Si aparat foto, bineinteles... :)

28 iunie 2010

o saptamana

Fara ei. Mi-e doooooooooooooooor.
Si eu ascult frantuzesti cand mi-e dor.
Iar referenul il aud invariabil de cate ori merg la mare.

Mais la vie sépare ceux qui s'aiment
Tout doucement, sans faire de bruit
Et la mer efface sur le sable
Les pas des amants désunis.



Oh! je voudrais tant que tu te souviennes
Des jours heureux où nous étions amis
En ce temps-là la vie était plus belle,
Et le soleil plus brûlant qu'aujourd'hui
Les feuilles mortes se ramassent à la pelle
Tu vois, je n'ai pas oublié...
Les feuilles mortes se ramassent à la pelle,
Les souvenirs et les regrets aussi
Et le vent du nord les emporte
Dans la nuit froide de l'oubli.
Tu vois, je n'ai pas oublié
La chanson que tu me chantais.

C'est une chanson qui nous ressemble
Toi, tu m'aimais et je t'aimais
Et nous vivions tous deux ensemble
Toi qui m'aimais, moi qui t'aimais
Mais la vie sépare ceux qui s'aiment
Tout doucement, sans faire de bruit
Et la mer efface sur le sable
Les pas des amants désunis.

Les feuilles mortes se ramassent à la pelle,
Les souvenirs et les regrets aussi
Mais mon amour silencieux et fidèle
Sourit toujours et remercie la vie
Je t'aimais tant, tu étais si jolie,
Comment veux-tu que je t'oublie?
En ce temps-là, la vie était plus belle
Et le soleil plus brûlant qu'aujourd'hui
Tu étais ma plus douce amie
Mais je n'ai que faire des regrets
Et la chanson que tu chantais
Toujours, toujours je l'entendrai!

C'est une chanson qui nous ressemble
Toi, tu m'aimais et je t'aimais
Et nous vivions tous deux ensemble
Toi qui m'aimais, moi qui t'aimais
Mais la vie sépare ceux qui s'aiment
Tout doucement, sans faire de bruit
Et la mer efface sur le sable
Les pas des amants désunis.

23 iunie 2010

Baroc de Dobrogea



Școala de Poetică Fotografică din București de sub egida Fundației Culturale SOCIETATEA DE CONCERTE din Bistrița, vernisează expoziția ”Baroc de Dobrogea – 2008-2010” a cursanților şcolii din ultimele trei generații. Evenimentul va avea loc pe 30 iunie 2010, ora 19.00, la Muzeul Costumului Popular din palatul Parlamentului, str. Izvor nr 2-4, corp A3F, sector 5, București. Expoziția va fi deschisă până pe 15 august 2010. Program de vizitare: marți-duminică între orele 9.00 şi 17.00.

Expoziția va conține 165 de lucrări, 50x70cm, ale următorilor 65 de autori: Cătălin Alexa, Bogdan Anda, Daiana Anghel, Radu Angheloiu, Victor Avram, Emilian Badea, Karmen Ramona Bakos, Adrian Balmeș, Lucian Bibo, Stelian Bogza, Cornel Brad, Irina Bran, Răzvan Bumbeș, Ioan Bunea, Iulia Chicuș, Andreea Ciolacu, Sorin Constantin, Andrei Conțiu, Flavia Cozma, Ionelia Diaconu, Catrinel Dima, Bogdana Dobre, Ionuț Dragnea, Bogdan Dumitru, Iulia Dumitru, Ștefan Dumitru, Cătălin Enache, Cristian Fetter, Larisa Fica, Mihaela Gavrilescu, Mirela Ghindea, Ioan Grigore, Jean Grigore, Teodor Horea, Alin Iacob, Luisa Iatan, Gyuri Ilinca, Daniel Ionescu, Sorina Iordan, Ana-Cristina Irian, Dafina Jeacă, Teodora Maftei, Alexandru Medeșan, Șerban Mestecăneanu, Andrei Mihalca, Raluca Minoiu, Andrei Mîță, Alexandru Modoi, Mirela Momanu, Francisc Mraz Ferko, Carmen Obreja, Bogdan Oprea, Silviu Pavel, Raluca Petrache, Cosmina Popescu, Crenguța Profir, Ioana Pușcarciuc, Mirona Radu, Dragoș Răpeanu, Laura Sârbu, Alexandru Spineanu, Elena Stancu, Tudor Stănică, Raul Tanislav, Sabina Ulubeanu, Andreea Vintze.

Suntem la a 6-a excursie din Dobrogea, cu o preocupare aparte pentru sudul Dobrogei și propunem o expoziție de 165 de piese, împlinite cu un soi de majestuozitate plină de smerenie, atât ca subiect, ca tratare a subiectului cât și a utilizării unui complex instrumentar de poetică fotografică. Majoritatea subiectelor noastre sunt rurale, ceea ce face sa ne simțim foarte acasă în spațiul Muzeului Satului, oferind o alternativă estetică prietenoasă documentarismului socio-vizual, specific lui Dimitrie Gusti.
Fiecare participant intră în expoziție cu stilul propriu, dar fără a atinge genul științific, etnografic sau jurnalistic. Viziunile sunt mai degrabă poetice, priviri proaspete asupra vitalității unei zone de țară aflată într-o stare de sărăcie demnă. Am dorit să surprindem frumosul chiar în locuri în care majoritatea celorlalți se blochează în urât. A rezultat o policromie – chiar și în alb-negru – ce se apropie mai degrabă de barocul muzical decât de cel arhitectonic. Însemnul general al expoziției, credem și sperăm că este cuplul de atribute delicat-viguros.


© Tudor Stanica


© Silviu Pavel


© Sabina Ulubeanu


© Raul Tanislav


© Andreea Vintze

22 iunie 2010

de la musique...


"Pe vremea mea" nu exista youtube sa asculti diverse interpretari ale pieselor pe care le studiai la pian.
Faceai eforturi sa mergi la mediateca, sa imprumuti de la diverse cunostinte cd-uri...sau de ce nu, casete obisnuite.
Incredibil cat de usor e acum accesul la asemenea comori. Sa tot fii elev.
Rahmaninov, studiu tablou in sol minor. L-am cantat odinioara. In Cretacic, pe cand mai puneam si eu mana pe pian.....

18 iunie 2010

HB, Armonii !

2 ani de blog. Cine-ar fi crezut ?
Multumesc tuturor ca ma cititi si comentati! Inseamna enorm pentru mine coltisorul asta.



(Dobromir, 12 iunie 2010 )

17 iunie 2010

Mama de cariera...sau?

Oana m-a provocat demult sa scriu ceva pe tema mamelor pentru care a fi mama nu e de-ajuns.
Greu, foarte, foarte greu. Pentru ca undeva in sinea mea nu-mi place deloc de mine. Nu-mi place ca nu reusesc sa fiu fericita doar dedicandu-ma familiei. O admir imens pe Irina pentru linistea ei sufleteasca, pentru pasiunea pe care o pune in a mentine caldura si ordinea in casa ei. Irina e genul de femeie care ar putea avea orice meserie , orice cariera, n-ar fi nicicand mediocra, ci stralucitoare. Si cu toate acestea, dorinta ei cea mai profunda e sa stea acasa. Sa faca acele mici gesturi care fac viata mai frumoasa. Sa puna o floare pe masa, sa faca o mancare buna, sa fie disponibila celorlalti.
La polul opus ma situez eu. Ma fragmentez in orice-as face. Chiar si cuvintele astea ....le scriu cu greutate, in timp ce alaturi de mine Gh demonteaza diverse jucarii, iar Sofia imi pune 100 de intrebari pe minut, iar de cel putin 50 de ori eu trebuie sa-i raspund la "ma plictisesc, ce sa fac" :).
Cand e vorba de lucuri mai serioase, bineinteles ca ma izolez. Doctorat, compozitie...nu se pot face cu familia alaturi. Pentru teza merg la biblioteca, pentru compus de obicei la mama sau pierd noptile. Si pana nu se termina, sunt absenta si cand sunt cu ei. Iar echilibristica asta consuma imens.
Am sa revin la persoana mea, dar as vrea sa descriu si alta categorie. Aceea a mamelor care nu au o cariera propriu zis, le place meseria pe care o fac, insa dorinta lor cea mai mare e sa fie acasa, cu familia. Ele se duc la serviciu constranse de factorul material si , de ce nu, pentru a schimba un pic mediul, pentru a-si folosi inteligenta si altundeva decat in gestionarea problemelor familiei. Le invidiez pentru ingeniozitatea cu care imbina mersul la job cu viata de familie.
Oricum ar fi, nu e vorba aici de a judeca sau analiza in vreun fel o alegere sau alta. Exista motive si argumente pentru fiecare situatie in parte.
Asa ca revin la persoana mea, singura despre care imi permit sa enunt adevaruri grele :P

Am crezut intotdeauna ca ma voi lupta pentru cariera internationala. De la 5 ani si jumatate, de cand am primit pianul pe care il ceream de la 3 ani. In primii ani, lectiile au mers struna. Din pacate, de prin clasa a 4-a , ceva a inceput sa scartaie. E adevarat, nu studiam indeajuns. "Pierdeam" o gramada de vreme citind la prima vedere tot felul de partituri pe care parintii mi le cumparau imediat ce apareau la magazinul "Muzica". Toate sonatele de Scarlatti, de Beethoven, de Mozart spre exemplu. Apoi, restul de timp il pierdeam citind.
M-am apucat apoi sa improvizez. Oooo, mult mai interesant decat sa toci acelasi pasaj pana cand il canti perfect. Daca as fi stiut eu ca virtuozitatea ajuta imens la usurinta in compozitie, probabil ca as fi aprofundat si componenta asta a vietii de muzician. Dar nu mi-a explicat nimeni....

Aici ajungem la o alta explicatie a "declinului". De la o anumita varsta, profesoara mea draga a decis ca nu e de-ajuns ceea ce ma invata, asa ca am incercat sa cautam pe altcineva. Foarte tarziu am gasit. Cu doi ani mai tarziu decat trebuia. Intre 11 si 13 ani se formeaza deprinderile pianistice cele mai importante. Cele care tin de lejeritate, de pianistica pura. De sportivitatea actului muzical. Suna ciudat, dar cred ca se intelege ce vreau sa spun.

Pe scurt, am pierdut atunci partida cu "solist concertist". Si am plutit intr-o oaresce deriva pana la 16 ani, cand cineva mi-a spus ca trebuie sa fac compozitie. neaparat. Urgent. :) Nu era ceva nou. O simteam, o stiam de mica...dintotdeauna.
Si-am pornit pe drumul asta constienta, pas cu pas. De la inceput a fost foarte bine ce faceam. Cel putin cata vreme m-am preocupat de invatarea diverselor forme ale vechilor maestri, as putea spune ca a fost ireprosabil. Dupa care a inceput lupta cu gasirea propriei identitati, a propriului drum.
Facultatea a fost o experienta tare frumoasa. Cu profesori unul si unul. Olah, Stroe, Niculescu, Ciocan...ca sa ii amintesc doar pe ei din generatia de aur. Cu incurajari si caderi, cu succese si esecuri.
Cert este ca Sofia a venit cand ma aflam in varful statutului meu de prodigy. Cand parea ca toate portile imi sunt deschise, eu nu aveam altceva de facut decat sa produc muzica incontinuu si sa ma preocup de difuzarea ei. (de la sine nu se intampla nimica. Ca in orice domeniu...trebuie sa lupti un pic)

Nu mai descriu acum anul 5 la Compozitie cu bebe mic care trebuie alaptat din 20 in 20 de minute. Am mai scris despre asta.
Acum mi se pare usor fata de ce a urmat. Anul de dupa master a fost cel mai greu. Nu am scris un rand. M-am preocupat de doctorat, amagita fiind de o cariera universitara care mi se vanturase pe la nas inca din anul 2 de facultate.
A urmat apoi un an mai bun. 2006. Anul in care am descoperit fotografia. Fotografia mi-a umplut un gol sufletesc in mod cu totul si cu totul surprinzator. Dupa 2 luni in care n-am facut altceva decat sa fotografiez in prostie (si evident ca prost de tot), mi-am recapatat increderea in muzica mea.
Atunci a fost prima data cand am simtit ca-mi parasesc familia pt a compune. Stateam cate o saptamana , doua la Bucuresti, in timp ce sotul statea cu Sofia la Busteni. El preda atunci doar 2 zile pe saptamana, mai facea cate-o punte pe care o recupera cu usurinta.
Dar simteam ca altfel nu pot. Ca daca nu pun boabele alea acolo pe portativ, o sa se prabuseasca Universul.
Dupa aceste surte izolari, urma o perioada de stay at home mum. Asa ca niciodata nu reuseam (iar situatia se mentine si acum) sa imi construiesc un ritm al vietii, sa cladesc ceva pas cu pas.
Dupa ce am ramas insarcinata cu Gheorghe, lucrurile s-au complicat si mai mult. Am decis ca un an de pauza totala e binevenit.
Apoi, dansul a reinceput. Doctorat, compozitie...si acum, magarul pe magar, fotografie. Mult, mult de tot fata de inainte. Cu acele evadari de 3 zile "pe teren", cu pregatiri de expozitii...


Si-o sa spuneti...care-i problema?
Pai problema e urmatoarea. Se poate numi cariera ceva ce nu aduce familiei foloase materiale? Cam tot ce fac, e pentru amorul artei. Nu castig nimic nici din compozitie, nici din fotografie. Nu pot trai fara sa ma exprim asa, fara lupta asta cu materia (muzicala mai ales). Nu pot trai, evient, nici fara familia mea armonioasa in originalitatea ei :)
Existenta mea nu aduce insa niciun folos concret celor pe care ii iubesc cel mai mult. De cand cu povestea cu anemia autoimuna, obosesc si cand il spal pe Gh. Asa ca o fac mult mai rar ca inainte. Cariera merge, e adevarat, mai lent decat era programat, dar toate femeile compozitor pe care le cunosc au luat avant cam dupa 35 de ani. Norocul meu e ca am facut copiii pna la 28, asa ca de-acuma sa tot compun si sa ma tot ocup de logistica, astfel incat sa ajung sa difuzeze world wide ceea ce fac. Am incredere ca ceea ce visam la 5 ani si jumatate se va realiza. Dar cu pret?

As vrea sa stiu (dintr-o postare pe blogul lor) ce gandesc despre problema asta urmatoarele fete dragi :Ada, Simina (cu ea am multe afinitati, pentru ca si Mihai, ca sotul mau, a fost stay at home dad), Diana, Ana, bineinteles Irina dulce casa si oana papadie. Bogdana si Sultana Bogdana.

Si ar mai fi o gramada de pareri pe care l-as dori, sper sa fi dat de un subiect de meditatie :)

15 iunie 2010

ton pe ton- girl genius reloaded


Si in ton cu precedenta postare...

By Sofia, acum o saptamana.

R.I.P.



Vi-l amintiti desigur din filmul despre Enescu. El a jucat "copilul ".
Sau din concertul acela cu Cella Delavrancea la 100 de ani. Un baiat imbracat in alb care a cantat minunat la vioara.
Pentru Dan Claudiu Vornicelu viata aici a fost nepotrivita.A considerat ca trebuie sa o incheie aseara.

Si ne-a indoliat pe toti....

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca.

7 iunie 2010

mdaaa

mama, nu peci nicaie-iea, da? sa nu megi la bububesti.

dar ce te faci cand cea mare are scoala, serbare, pian ca sa=-i dea program pe anul ce vine, tu trebuie sa duci diverse lucrari la diversi interpreti, ca mai ai un concert pe 22 iunie plus ti-ar placea sa se mai aranjeze si altele....., medicii te tot chinuie cu vizitele desi te simti ok, si mai vrei si la excursie foto, dar care ar fi cam nebunie pt ca e soare si pt ca cum vine asta sa te duci la " haha -hihihi " in timp ce ala micu zice fraza mai sus mentionata?

Asa ca trecem la intrebare: v-ati muta la Busteni daca jobul ar permite doar scurte si ocazionale deplasari in capitala?

1 iunie 2010

ora 18, examen

Nu-mi vine sa cred.
Adica parca ieri dadeam eu primul examen la liceul Enescu. Imi amintesc perfect.
Era o sala plina cu pitici care cantau majoritatea piese din Maria Cernovodeanu. In special hitul "ceata lui Pitigoi". Mari emotii n-am avut...abia dintr-a doua.

Si-acum canta Sofia? OMG. Are tot rochita de catifea, dar neagra, nu cafea cu lapte, ca a mea.

Si trebuie sa fiu tare, ca sa nu aiba emotii. Nici nu stiu daca ma vrea pe-acolo.

Una peste alta, e bine ca mi se intampla la o varsta la care copilaria nu pare chiar asa departe :)