31 martie 2013

Martorii

Câteodată, suprarealismul lovește acolo unde nu te aștepți.
Câteodată, provocarea constă în a îți asculta sentimentul interior, voința proprie, ruperea de context, acordarea pe frecvențe ascunse, nedezvăluite din prima, neconforme cu realitatea celorlalți.
Câteodată, misterul se dezvaluie altfel decât prevazut, îți apare filtrat, subtil și te învăluie în bucurie.

Întotdeauna suntem martori la desfacerea lumilor. Doar că mai mereu opaci, prea rar transparenți, prea greu curioși. Cu frică de „câteodată”.



© Sabina Ulubeanu 2013

28 martie 2013

mai putina visare

Si un update la concret,
Sabina cu anestezii si drogata in urma unei vizite la dentista familiei
Ceea ce mi-a reluat toate senzatiile de ameteala din ultimii ani, e incredibil ce memorie are trupul.
Prea amuzant nu a fost.

Ceva vesti mai neplacute profesional, dar nimic de substanta artistica, dimpotriva, mi-am revenit repede.

Acum doua zile Gheorghe mi-a zis ca l-a piscat un tantar. Am vazut o bubita rosie, am crezut ca cine stie pe unde s-a bagat, ce l-o fi atacat. Arata si usor racit.

Azi dimineata mi-a zis ca din nou l-au piscat tantarii. Si pe burta, si pe picior, si pe spate....
Da, da, e varsat de vant.

O, joy!!

Sofia a avut, deci ne concentram pe el si-l cocolosim pana trece.
Buna dimineata :)

26 martie 2013

Culori . Si mai directe si mai transparente

O sumedenie de trăiri în stare născândă, ca temele lui Beethoven
O groază de idei gonite
O suită de stări incipiente
Câteva certitudini
Culori într-o mare de griuri scăldate fugitiv de un soare capricios
O zi frumoasă în primul rand prin prezență
Ambiguă însa pentru  fotografă
Dar din ce în ce mai clare nuanțele, și notele, și sentimentele pentru muzicile actuale și imediat viitoare.







23 martie 2013

Transparențe. Azi albastre.

Ma gândesc uneori, fără sa vreau, ca doar gândurile nu cer permisiunea, la toate culorile care-mi ies în cale, de la umilul și derizoriul vitrinelor părăsite până la nuanțele vii sau stinse din sufletele oamenilor pe care îi cunosc.
Și nu sunt încă sigură dacă le văd cum le văd datorită ochelarilor mei interiori, cu diverse filtre, sau e o formă de a proiecta în formă de curcubeu un anume întuneric pe care nu pot să-l accept, încă, sau să-l înțeleg.
Dar dacă îmi dau  jos ochelarii,  culorile ies violent afară, și ce rămâne înăuntru devine  un adevăr care  crește,  și se transformă în ceva diafan, și transparent, și prea simplu ca să îl povestești, și prea trist ca să-l plângi, și prea adânc să-l poți râde.

Abia atunci când ți-ai dezbrăcat ochii de culori poți deveni sunet.




21 martie 2013

InnerSound New Arts Festival

Multa lume ma intreaba de ce nu imi deschid fanpage pe FB, fie a blogului, fie personala
Motivul e simplu : prefer sa administrez pagina festivalului meu de suflet, proiectului care in fine a adus impreuna prietenii compozitori din tanara generatie, impreuna cu artisti din zona foto, video, regie de film si multimedia.
InnerSound e o mare parte din mine. daca ma simpatizati, probabil ca este si din cauza a ceea ce fac eu concret, prin muzica, prin fotografii, prin evenimente culturale. Ce nevoie mai am si de pagina personala daca am aprecierile pe  InnerSound New Arts Festival? Tot ce ati fi vrut sa admirati pe vreun FB Sabina Ulubeanu puteti mai bine face aici :)

Si va invit cu drag sa descoperiti ce va pregatim pentru ultima saptamana din august!

19 martie 2013

Ascunsul din noi

M-am intrebat mereu care este granita dintre o trasatura urata de caracter si o problema sensibila care trebuie rezolvata la psiholog sau psihiatru.
Egoismul e un defect sau urmarea unei „traume”?
Dar orgoliul? cand e orgoliul necesar si cand e distructiv?
Dar temperamentul vulcanic, reactiile rapide si un pic prea pasionale? Astea cum se trateaza? Sunt o problema de educatie, de finete, sau o problema ce necesita ajutor specializat?
Mitocania/grosolania se trateaza? e raspuns la factori externi, sau e in om?
Un om, de orice sex,  care tipa, e un mitocan? Sau are o problema cu gestionarea impulsurilor nervoase?
Sau, in cazul celor mai cerebrali, care gandesc mai intai cu creierul:) (cum o fi asta?:D)
Cuvintele pline de rautate? Sau foarte precise? micile viperisme aruncate printre dinti?

Sau din contra, in cazul celor foarte sentimentali, a fi dragut cu toata lumea e un fel de a fi sau e o masca a timiditatii si nesigurantei? A te simti bine empatizand e noblete sau e fuga de propia persoana si de propriile probleme?

 cat analizam „stiintific” comportamentele si cat judecam/categorisim in buni si rai?

Inclin sa merg pe varianta defectelor sau calitatilor, dar eu fac parte dintre sentimentalii impulsivi, nu cred ca pot fi prea obiectiva, sau poate din cauza ca sunt cel mai aprig critic al meu sa nu-mi acord nicio scuza?

Nu am reusit insa sa aflu un raspuns la aceste intrebari, eventual astept sugestii daca stiti ceva bun de citit pe tema asta.

In orice caz, azi am descoperit din nou niste desene la Sofia in camera. Desene in totala contradictie cu felul ei de a fi exterior.
Desene care imi dau iluzia ca nu sunt total incapabila, inadecvata, ignoranta si inerta, asa cum de cateva zile gandesc despre mine.

Am citit un titlu de stire, cum papa Francisc a facut un apel la tandrete in discursul sau. Nu l-am citit, nu l-am  vazut, dar cred ca tandretea e comoara pe care o ascundem in noi. Trebuie sa traim cu tandrete maxima, eu o caut dintotdeauna peste tot, in oameni, in arta, in familie.
Cand observ tandretea din desenele Sofiei, imi dau seama ca imprintul meu exista acolo, in ea, asa imperfecta si imposibila cum sunt eu....

si deodata ma simt mult mai bine.


16 martie 2013

You know I'm no good

 Cateodata,
 cele mai emotionante momente de muzica se petrec discret,
 in vreo camera de bloc
 cu un public restrans, foarte restrans,
 dar nu in singuratate.

Alteori, o sala de concert devine un sanctuar, iar sentimentele traita impreuna cu toti cei multi intra in alta zona a eternului. Nu se pot ierarhiza, un artist are nevoie de ambele situatii.

Pe Amy o iubesc si asa, si asa.
A fost cu adevarat geniala, deznadajduita, daruita.





snowstorm


14 martie 2013

Chei

Acum, in timp ce editez o partitura ca sa fie usor de manevrat cand se canta,
si jonglez cu notele si nuantele pe laptop,
imi dau seama ca posed niste chei speciale, care descuie aproape orice suflet.
E aproape impovarator sa le porti mereu cu tine, uneori emotiile sunt atat de intense incat ma dau un pas inapoi ca sa pot respira.
Cheile mele fermecate nu au nume, dar unele se pot traduce, cel mai simplu ar fi de mentionat cheia sol....

13 martie 2013

stand by blogging

Se pare ca zilele astea creativitatea mea se duce mai mult inspre viata reala, compozitie, familie extinsa si copii.
 Revin cand am ceva interesant de comunicat, deocamdata pun totul in sunete, sper ca si in imagini , in curand.
 Incep si eu sa ma gandesc timid cum sa sarbatoresc 5 ani de blog la inceput de iunie.
 Un giveaway,  o intalnire cu artista, sau poate nimic?
 Vom vedea.

 deocamdata, sa ne intoarcem cu nasul in boabe. 
 

6 martie 2013

Mici schimbari

de azi nu mai scriu sub pseudonim. e deja prea copilaros, oricat de fermecator ar fi parut la inceput.
ma asum ca persoana publica:)

2 martie 2013

L'année dernière à Vienne

Ziua de 2 martie 2012 a inceput pe semi intuneric, de seara, dupa traditia evreiasca, cu cel mai minunat apus de soare, vazut de la etajul 21 al celui mai mare spital din Europa. Noaptea a fost lunga, desigur ca n-am putut dormi.



La ora 2, singura „cearta” cu o asistenta venita din Rusia. Anestezistul imi daduse liber la apa pana cu 3 ore inainte de splenectomie. Ea insa era tare suparata ca indraznesc sa o contrazic. Whatever, am intalnit eu personal medical mult mai rau ca dumneata, imi spuneam in fata jumatatii de pahar .
La ora 5, o singura inghititura de apa pentru ultimele 12 miligrame de Medrol din viata mea.
Am incercat sa mai dorm un pic, cred ca am si reusit circa 20 de minute, dar apoi, cu detasare, m-am ridicat si am hotarat ca am sa infrunt cu mult curaj ziua asta.
Totul a mers ca la carte, pana in momentul in care a trebuit sa imi scot inelul evolutiv si verigheta. Abia atunci am avut o strangere de inima cumplita. Niste lacrimi timide. Un gand teribil spre Bucuresti. L-am alungat repede.
Ceea ce a urmat pret de vreo 5 ore a fost o sinistra si un pic umilitoare conformare.
Experienta celor doua nasteri prin cezariana nu ma pregatise pentru asa ceva,  atunci eram treaza, cu iluzia controlului asupra a ceea ce se intampla, cu alte emotii, pozitive, fermecatoare, benefice.
Acum m-am gasit in postura ingrata a unui numar care trebuie rezolvat, desi cu blandete si deferenta.
In aceste momente, de proceduri medicale (da, chiar si la aspiratiile de maduva pe viu), imi iau o mina glumeata si relaxata. Nu-mi place „ sa fiu o pacienta dificila”, n-am fitze, nu ma plang, ma prefac indrazneata si plina de curaj. Joc un teatru nemaipomenit, imi inghit frica si o ascund bine sub un zambet, cand doare ingrozitor zic un „hmmm, asta s-a simtit un pic”, sau in cel mai infiorator caz, un „au” camuflat sub un scuturat de cap sagalnic.
 (in timp ce scriu asta ninge foarte marunt in stanga biroului meu negru de la Busteni, iar in spatele meu straluceste soarele printre nori. Da, da, exact ca mine la punctia de maduva)
Dar cu toate astea, inainte de injectia care trebuia sa ma adoarma, desi am zambit tuturor, m-am simtit dezgolita de tot ce inseamna fiinta mea interioara, m-am simtit mai mult ca oricand supusa fizicului, pe care oricum il uram, considerandu-ma in acele momente absolut  hidoasa, m-am gandit la tot ce sunt eu de fapt, si la cum aceasta boala si medicatia ei au ascuns toate minunile din mine, si pe mine.
(cand scriu asta nu mai e soare, doar ninge violent si des. Coincidente? ori nu exista, ori totul e coincidenta)
 Da, stiu, e poate ciudat sa te gandesti asa profund la spirit inaintea unei operatii majore, sau poate ca asa trebuie? Nu-mi dau seama si sper sa nu mai aflu prea curand. Granita dintre viata si moarte e atat de fina. Si nu doar la incetarea batailor inimii ma refer aici. Privind in urma, aceste ganduri imi spun ca eu traiam interior, in ciuda maladiei abrutizante si deformatoare.
M-a trezit o voce blanda care-mi spunea ca totul e perfect si a mers bine. Dar in loc sa fiu fericita, eram , poate de la anestezie, foarte, foarte trista si cu sentimentul umilintei extrem de accentuat.
Au trecut cateva ore bune pana cand am ajuns inapoi la etajul 21, unde ma astepta prietena mea Adriana, cu cea mai normala atitudine posibila, ceea ce a fost exceptional. I-am povestit eu un pic ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, am dat telefon acasa in primul rand, apoi niste Sms la alte prietene rugandu-le sa nu vina sa ma vada, cum planificasera, pentru ca nu aveam desigur chef sa vad pe nimeni, am fost, ca dupa toate spitalizarile mele, foarte nesuferita cu surioara mea, dar era deja obisnuita de la nasterea Sofiei cu „Sabina post op”, presupun ca nu si-a facut probleme.
In rest, am un usor blank in ceea ce priveste acea zi. Dupa vizitele medicilor, foarte haiosi ca de obicei, nu prea stiu ce s-a intamplat in ultimele ore ale dupa-amiezii devenita de fapt seara. presupun ca am dormit si am vorbit la telefon. Si atunci credeam ca n-am sa uit nicio secunda....
In orice caz, noptile in AKH nu sunt odihnitoare, mereu intra cineva sa verifice ceva, ba se mai schimba o perfuzie, se mai face o injectie, cineva mai apasa un buton, asa ca dimineata urmatoare m-a gasit obosita rau, dar mult, mult mai optimista.
Dupa ce-am scapat de toate acele am zburdat efectiv, da, splenectomia e muuult mai putin dureroasa ca o cezariana, mi s-a parut parfum de roze recuperarea. Dovada, aici, in ce a scris Adriana, main subject: photoShooting at AKH :)
Cert e ca din acel moment, razand amandoua in hohote pe holurile spitalului (acoperite de arta moderna teribil de proasta), cheful de viata nu m-a  mai parasit.
Am mai avut momente  de cumpana, mai traiesc unele innegurari pasagere, dar sunt firesti, sunt ale Sabinei ”dintotdeauna”, in fond, suntem oameni, si cu cat mai sensibili, cu cat mai empatici, cu atat mai supusi trairilor diverse. Si asta e un semn de sanatate interioara.
Saptamana urmatoare am petrecut-o la prietena mea, careia n-am sa am niciodata suficiente cuvinte si gesturi sa ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine.  Sper doar ca stie si ca nu va ezita niciodata sa se deschida in fata mea, asa cum m-am deschis eu in fata ei.  Sper, Adriana, ca stii ca sunt aici pentru tine , nu din recunostinta, nu din datorie, ci din prietenie si dragoste.

Da, a trecut un an. Un an in care am reinvatat sa iubesc si, mai important, sa ma iubesc, am reinvatat sa traiesc, sa ma bucur, sa am incredere in mine si in viata. Un an in care profesional si personal mi-a mers bine, in care grijile s-au indreptat preponderent inspre familie, prieteni, cariera, si nu inspre propria persoana.
Un an in care am lasat in urma peste 10 kilograme, figura modificata de cortizon, paloarea si oboseala continua.
Un an in care am reusit sa-mi apreciez frumusetea interioara si exterioara, in care aproape tot ce-am pus pe hartie s-a concretizat, in care am muncit mult, cu bucurie si cu putere.
Anul trecut la Viena eram in intuneric si incertitudine, anul acesta, al doilea sanatos, il incep conectata cu cele mai adanci trairi, dar si cu nonsalanta, cu siguranta, cu speranta ca voi invinge statisticile, cu certitudinea ca doar cu sinceritate cruda fata de mine insami voi putea fi aici pentru multi, multi, foarte multi ani.

Aveam nevoie de acest catharsis. Imi amintesc tot ce ar trebui sa uit. Dar e necesar, pentru a nu uita tot ce trebuie sa-mi amintesc. Pentru ca am trait si traiesc intens citatul acela, pe care un prieten drag mi l-a aratat mai demult intr-o revista,
„ poti suprinde viata, dar nu o poti controla”

1 martie 2013

Sofia. Din nou.

Am gasit, usor indoite, pe o masa, la Busteni, niste desene.
Pana ajung la scanner, le-am fotografiat cu singura unealta la indemana,
 si cu multa, multa emotie.

 mana e „din spatiu”


portretul lui Gheorghe