Din cei 7 ani si aproape 3 luni de cand sunt mama, 3 ani si 11 luni i-am petrecut alaptand. A fost perioada minunata, cu doua paradoxuri. La Sofia a inceput extrem de prost si s-a terminat sublim, la Gheorghe a inceput minunat si s-a incheiat in coada de peste.
Nici nu stiu cu ce sa incep....la nasterea Sofiei am fost extrem de speriata. Nu se intorsese, era in pozitie transversa. In plus, lichidul amniotic disparuse cu desavarsire , in saptamana 37 cand am facut ecografie abia daca se mai zarea ceva. Doctorul a decis sa ma urmareasca zilnic pana cand , in saptamana 38 , a zis sec: nu mai rezista, maine cezariana!
Aveam 23 de ani si o luna. Citisem despre alaptat si despre cezariana, dar speram pana in ultima clipa ca voi naste natural. N-a fost sa fie. M-au taiat si a durut groaznic. Peste tot, si la suflet, si la trup.
Primul alaptat a fot o gluma proasta. Am facut imediat celebra ragada.Dupa aia inca una...si inca una....
Am luat galactogil din ziua a doua, laptele curgea siroaie, fata era flamanda rau, vroia sa sa suga, pe mine ma durea tot corpul si ma simteam cea mai incompetenta mama din lume.
Mai ales ca dupa un alaptat am tinut fata langa mine, pe bratul meu, si a intrat asistenta sa mi-o puna in patut. "Se invata asa, rasfatata, sa vedeti ce santajista se face".
Eram prea speriata sa o contrazic, desi am injurat-o in gand.
Ajunsa acasa, a inceput calvarul. Primele 2 luni cu Sofia m-au adus in pragul psihozei. Vroia sa suga incontinuu, dar pe mine ma durea! Cum apuca fata sanul, eu ma trageam deoparte. Minute in sir. La inceput doar 2, 3, apoi cate un sfert de ora, apoi, incercarile ei disperate de a se hrani durau cate 40 de minute. Ma simteam ca o criminala, plangeam si o indepartam. Sotul meu, exasperat, a zis ca va cheama Autoritatea Tutelara, sa ma decada din drepturi. (Atat mi-a trebuit. A urmat o depresie crunta, din care nu stiu daca mi-am revenit pana in ziua de azi.)
Salvarea mea se numeste Ana Culcer. Cu o rabdare de inger venea de la spital direct la noi acasa. Cum auzeam soneria, copilul era pus la san si sugea.....astfel au trecut primele doua saptamani, in care, paradoxal, fata a crescut binisor.
In saptamana 3 a inceput calvarul. Nu luat nici macar un gram. Eu eram din ce in ce mai absenta si mai inspaimantata, mi-era foarte clar ca am esuat si ca mi-am nenorocit pe viata copilul. Ca n-am fost in stare sa fiu tare pentru ea.
Atunci a venit intrebarea directa, de la d-na Culcer: Iti scriu reteta de lapte praf? Nu vreau sa ajungi la psihoza si mai grava de atat, esti in real pericol.
In momentul ala ceva s-a rupt in mine. M-am uitat la siroaiele de lapte care curgeau numai cand ma gandeam la bebelusa mea si am spus ca nu, voi invinge de data asta. A nu se uita ca aveam niste ragade cratere infioratoare, cum a zis si dr, demult nu mai vazuse asa ceva.
Si am continuat sa-mi chinui cate jumatate de ora copilul inainte de supt pana o atasam....timp de 3 zile. In a 4-a zi, cand s-a sculat la 15 minute dupa ce mancase o ora si jumatate am zis ca eu am incheiat socotelile cu doctorii si cartile.
Am luat fata la mine pe burta si am dormit amandoua 6 (SASE) ore neintoarse.
Nu auzisem in viata mea de Attachment parenting, cred ca acum 7 ani nimeni nu stia in Ro de asa ceva, dar acela a fost momentul cand am inceput sa-l practic.
Incet incet, intervalul dintre plansetele ei si atasatul la san a inceput sa scada. La o luna, cantarul oficial. 630 de grame de la scaderea fiziologica...adica 3160 de la 2500. Eu disperata, Culcer foarte multumita. A trecut de 500, e perfect!
A doua luna m-am normalizat un pic, un pic de tot. A luat 750 de grame.
La 2 luni mi-au trecut ragadele. Ii dadeam sa suga din 3 in 3 minute daca vroia. Astfel ca a crescut 850 de grame. Iar de la 3 la 4 luni a crescut mai mult de un kilogram.
Concluzia primelor 4 luni: depresia a facut sa nu pot alapta cum trebuie. Aveam tone de lapte, dar nu puneam copilul la san de frica. Durea infiorator, e adevarat, dar a fost o depresie postnatala profunda pentru care nu am sa reusesc sa ma iert niciodata. Sunt convinsa ca i-am distrus ceva din sistemul nervos in felul asta. Acelui copil minunat care la 3 saptamani isi tinea capul, la o luna fix mi-a zambit clar, cu adresa, in general a fost extrem de precoce in toate. Pot spune ca ea m-a invatat pe mine cum s-o cresc. Am un singur merit: eram atat de dezorientata incat am ales sa ascult doar de cine trebuie: de Sofia.
E adevarat ca mare parte din temerile mele se datorau problemelor cu facultatea. Am vrut sa inghet anul, dar nici sotul, nici parintii nu m-au lasat.....in final, foarte bine au facut. Cele 2, 3 ore pe zi, de 3 ori pe saptamana , petrecute in afara casei, m-au intarit mult pentru noile reprize de alaptat. Dar poate daca nu aveam acest stress, nu faceam nici depresia...pentru ca o alaptam o ora, doua incontinuu si plangeam: ce-am sa fac peste o luna, cand ma duc la facultate? cine ii da sa suga? (am nascut in septembrie, scoala incepe in octombrie, practic, m-am dus din noiembrie)
De la 2 la 20 de luni alaptarea Sofiei a fost o placere, chiar daca se trezea de N ori pe noapte, iar eu plecam de la masa de lucru sa o readorm la san. Am fost in simbioza totala pana s-a intarcat ea singurica. Am suferit cand n-a mai vrut sa suga, dar venind din partea ei, am avut inca odata convingerea ca a fost exact cum trebuie.
Anii au trecut, Sofia a crescut, minunata cum o stiti, a inceput sa-mi ceara o surioara sau macar un fratior....
Gheorghe a venit insa neasteptat, nechemat. Eram o femeie de 27 de ani, imi reluasem foarte consistent cariera, eram pregatita pentru rolul de mama infinit mai bine insa, ajutasem deja foarte multe mamici sa alapteze....Mi se parea ca eu am invins cel mai negru monstru in alaptare, si asta nu e productia de lapte, nici ranile care dor, ci psihoza. Si daca eu am invins asa ceva, argumentele cu "n-a crescut un kil pe luna" le demontam cat ai zice peste.
Stiam ca daca nu doarme, il tin in brate si imi iau un wrap. Ca ii dau sa suga cat vrea el, ca nu-mi pasa de cantar. Si toate celelalte pe care le zic de atatea ori.
Iar Gheorghe a fost exceptional de la inceput. Mi l-au adus, el a inchis ochii , a deschis gura i a inceput sa se tarasca spre san. Am alungat repede asistenta, l-am alaptat si nu l-am mai dat din brate. Acolo a stat si inca mai sta:)
Dar, supriza...nu curgeau sanii! ce ma fac, oare n-am lapte? Cantarul m-a contrazis, cretsea praslea cate un kil, un kil si ceva pe luna. Eu nu puteam sa storc nici 10 mililitri, dar el sugea constiincios. Tot dr Culcer m-a lamurit:
"Esti experta in tzatzologie, la ce-ai patit tu acu 5 ani. Stii sa-i dai sa suga si coprul tau s-a reglat de la bun inceput". Uraaa, reusisem.
Si am continuat simbioza pana acu vreun an, cand am inceput sa obosesc. Insa el se imbolnavea din luna in luna, de la Sofia, de la gradi. Nu se punea problema intarcarii. In primavara, iarasi, doctoratul meu. Tz era alinarea suprema. Apoi renovarile...o vara foarte grea....cum sa-l intarc? desi simteam ca nu prea mai rezist.
In octombrie am reinceput sa predau la facultate. Am intarziat cu fata la scoala de cateva ori, ca el vroia sa suga dimineata.....noptile in care se trezea ma epuizau, ma simteam vinovata, rea....vroiam sa renunt, dar nu stiam cum, era extrem de atasat de san. Ajunsesm sa-mi fac niste procese de constiinta absolut absurde:
"Ii dau sa suga pentru ca nu stiu sa-i ofer afectiune altfel, pentru ca sunt prea obosita sa-l iubesc cu adevarat."
In noiembrie a inceput calvarul. Ma albeam si ma topeam. M-a simtit. A supt doar la somnul de pranz si cel de seara. A renuntat la suptul de dimineata , pentru ca se trezea dupa 8, cand eu eram deja plecata sau cu cafeaua bauta si era fericit cu lapticu de vacuta.
Ultima data a supt pe 25 noiembrie, noaptea. A doua zi, pe 26, am intrat in spital la un pas de coma. In ziua aceea m-am nascut a doua oara. Si am avut noroc , erau sa nu gaseasca sange. Au trimis probe la Institutul de hematologie si Dumnezeu a avut grija sa se gaseasca un flacon potrivit pe mine, 0 negativ, produse alese....
Sange de artista...:)
In prima noapte a plans dupa mine. Cu lacrimi, mama, mamaaaaa.
In a doua seara sotul a vrut sa-l culce langa el, in patul mare din dormitor, suficient de mare sa dormim toti 4 daca trebuie, dar Gheorghe ne-a dat o lectie. A spus: aici mama nani. Si s-a dus la el in camera.Unde a dormit 10 ore neintors.
Cand am venit acasa, nu indraznea sa ma atinga. Si-a tras un scaun langa mine si m-a luat de mana. Nu l-am fortat cu nimic....peste jumatate de ora era doar la mine in brate din nou. A mai zis "tzatza nani", dar razand, in gluma. I-am spus , ce altceva decat adevarul: ca mama ia niste pastile foarte rele si laptele nu mai e bun.
Azi a fost prima zi cand m-a dezbracat si a pupat tz. S-a facut si ca suge un pic, i-am mai zis ca nu e poate, dar el radea de mama focului.
Azi a reusit sa-mi spuna clar ca el e baiat mare. S-a intarcat. Dar ca inca-si iubeste Tz a lui, si mai ales, pe mama lui.
Cum ii zicea Ada Marei, o mama buna e o mama vie.
Nici nu stiu cu ce sa incep....la nasterea Sofiei am fost extrem de speriata. Nu se intorsese, era in pozitie transversa. In plus, lichidul amniotic disparuse cu desavarsire , in saptamana 37 cand am facut ecografie abia daca se mai zarea ceva. Doctorul a decis sa ma urmareasca zilnic pana cand , in saptamana 38 , a zis sec: nu mai rezista, maine cezariana!
Aveam 23 de ani si o luna. Citisem despre alaptat si despre cezariana, dar speram pana in ultima clipa ca voi naste natural. N-a fost sa fie. M-au taiat si a durut groaznic. Peste tot, si la suflet, si la trup.
Primul alaptat a fot o gluma proasta. Am facut imediat celebra ragada.Dupa aia inca una...si inca una....
Am luat galactogil din ziua a doua, laptele curgea siroaie, fata era flamanda rau, vroia sa sa suga, pe mine ma durea tot corpul si ma simteam cea mai incompetenta mama din lume.
Mai ales ca dupa un alaptat am tinut fata langa mine, pe bratul meu, si a intrat asistenta sa mi-o puna in patut. "Se invata asa, rasfatata, sa vedeti ce santajista se face".
Eram prea speriata sa o contrazic, desi am injurat-o in gand.
Ajunsa acasa, a inceput calvarul. Primele 2 luni cu Sofia m-au adus in pragul psihozei. Vroia sa suga incontinuu, dar pe mine ma durea! Cum apuca fata sanul, eu ma trageam deoparte. Minute in sir. La inceput doar 2, 3, apoi cate un sfert de ora, apoi, incercarile ei disperate de a se hrani durau cate 40 de minute. Ma simteam ca o criminala, plangeam si o indepartam. Sotul meu, exasperat, a zis ca va cheama Autoritatea Tutelara, sa ma decada din drepturi. (Atat mi-a trebuit. A urmat o depresie crunta, din care nu stiu daca mi-am revenit pana in ziua de azi.)
Salvarea mea se numeste Ana Culcer. Cu o rabdare de inger venea de la spital direct la noi acasa. Cum auzeam soneria, copilul era pus la san si sugea.....astfel au trecut primele doua saptamani, in care, paradoxal, fata a crescut binisor.
In saptamana 3 a inceput calvarul. Nu luat nici macar un gram. Eu eram din ce in ce mai absenta si mai inspaimantata, mi-era foarte clar ca am esuat si ca mi-am nenorocit pe viata copilul. Ca n-am fost in stare sa fiu tare pentru ea.
Atunci a venit intrebarea directa, de la d-na Culcer: Iti scriu reteta de lapte praf? Nu vreau sa ajungi la psihoza si mai grava de atat, esti in real pericol.
In momentul ala ceva s-a rupt in mine. M-am uitat la siroaiele de lapte care curgeau numai cand ma gandeam la bebelusa mea si am spus ca nu, voi invinge de data asta. A nu se uita ca aveam niste ragade cratere infioratoare, cum a zis si dr, demult nu mai vazuse asa ceva.
Si am continuat sa-mi chinui cate jumatate de ora copilul inainte de supt pana o atasam....timp de 3 zile. In a 4-a zi, cand s-a sculat la 15 minute dupa ce mancase o ora si jumatate am zis ca eu am incheiat socotelile cu doctorii si cartile.
Am luat fata la mine pe burta si am dormit amandoua 6 (SASE) ore neintoarse.
Nu auzisem in viata mea de Attachment parenting, cred ca acum 7 ani nimeni nu stia in Ro de asa ceva, dar acela a fost momentul cand am inceput sa-l practic.
Incet incet, intervalul dintre plansetele ei si atasatul la san a inceput sa scada. La o luna, cantarul oficial. 630 de grame de la scaderea fiziologica...adica 3160 de la 2500. Eu disperata, Culcer foarte multumita. A trecut de 500, e perfect!
A doua luna m-am normalizat un pic, un pic de tot. A luat 750 de grame.
La 2 luni mi-au trecut ragadele. Ii dadeam sa suga din 3 in 3 minute daca vroia. Astfel ca a crescut 850 de grame. Iar de la 3 la 4 luni a crescut mai mult de un kilogram.
Concluzia primelor 4 luni: depresia a facut sa nu pot alapta cum trebuie. Aveam tone de lapte, dar nu puneam copilul la san de frica. Durea infiorator, e adevarat, dar a fost o depresie postnatala profunda pentru care nu am sa reusesc sa ma iert niciodata. Sunt convinsa ca i-am distrus ceva din sistemul nervos in felul asta. Acelui copil minunat care la 3 saptamani isi tinea capul, la o luna fix mi-a zambit clar, cu adresa, in general a fost extrem de precoce in toate. Pot spune ca ea m-a invatat pe mine cum s-o cresc. Am un singur merit: eram atat de dezorientata incat am ales sa ascult doar de cine trebuie: de Sofia.
E adevarat ca mare parte din temerile mele se datorau problemelor cu facultatea. Am vrut sa inghet anul, dar nici sotul, nici parintii nu m-au lasat.....in final, foarte bine au facut. Cele 2, 3 ore pe zi, de 3 ori pe saptamana , petrecute in afara casei, m-au intarit mult pentru noile reprize de alaptat. Dar poate daca nu aveam acest stress, nu faceam nici depresia...pentru ca o alaptam o ora, doua incontinuu si plangeam: ce-am sa fac peste o luna, cand ma duc la facultate? cine ii da sa suga? (am nascut in septembrie, scoala incepe in octombrie, practic, m-am dus din noiembrie)
De la 2 la 20 de luni alaptarea Sofiei a fost o placere, chiar daca se trezea de N ori pe noapte, iar eu plecam de la masa de lucru sa o readorm la san. Am fost in simbioza totala pana s-a intarcat ea singurica. Am suferit cand n-a mai vrut sa suga, dar venind din partea ei, am avut inca odata convingerea ca a fost exact cum trebuie.
Anii au trecut, Sofia a crescut, minunata cum o stiti, a inceput sa-mi ceara o surioara sau macar un fratior....
Gheorghe a venit insa neasteptat, nechemat. Eram o femeie de 27 de ani, imi reluasem foarte consistent cariera, eram pregatita pentru rolul de mama infinit mai bine insa, ajutasem deja foarte multe mamici sa alapteze....Mi se parea ca eu am invins cel mai negru monstru in alaptare, si asta nu e productia de lapte, nici ranile care dor, ci psihoza. Si daca eu am invins asa ceva, argumentele cu "n-a crescut un kil pe luna" le demontam cat ai zice peste.
Stiam ca daca nu doarme, il tin in brate si imi iau un wrap. Ca ii dau sa suga cat vrea el, ca nu-mi pasa de cantar. Si toate celelalte pe care le zic de atatea ori.
Iar Gheorghe a fost exceptional de la inceput. Mi l-au adus, el a inchis ochii , a deschis gura i a inceput sa se tarasca spre san. Am alungat repede asistenta, l-am alaptat si nu l-am mai dat din brate. Acolo a stat si inca mai sta:)
Dar, supriza...nu curgeau sanii! ce ma fac, oare n-am lapte? Cantarul m-a contrazis, cretsea praslea cate un kil, un kil si ceva pe luna. Eu nu puteam sa storc nici 10 mililitri, dar el sugea constiincios. Tot dr Culcer m-a lamurit:
"Esti experta in tzatzologie, la ce-ai patit tu acu 5 ani. Stii sa-i dai sa suga si coprul tau s-a reglat de la bun inceput". Uraaa, reusisem.
Si am continuat simbioza pana acu vreun an, cand am inceput sa obosesc. Insa el se imbolnavea din luna in luna, de la Sofia, de la gradi. Nu se punea problema intarcarii. In primavara, iarasi, doctoratul meu. Tz era alinarea suprema. Apoi renovarile...o vara foarte grea....cum sa-l intarc? desi simteam ca nu prea mai rezist.
In octombrie am reinceput sa predau la facultate. Am intarziat cu fata la scoala de cateva ori, ca el vroia sa suga dimineata.....noptile in care se trezea ma epuizau, ma simteam vinovata, rea....vroiam sa renunt, dar nu stiam cum, era extrem de atasat de san. Ajunsesm sa-mi fac niste procese de constiinta absolut absurde:
"Ii dau sa suga pentru ca nu stiu sa-i ofer afectiune altfel, pentru ca sunt prea obosita sa-l iubesc cu adevarat."
In noiembrie a inceput calvarul. Ma albeam si ma topeam. M-a simtit. A supt doar la somnul de pranz si cel de seara. A renuntat la suptul de dimineata , pentru ca se trezea dupa 8, cand eu eram deja plecata sau cu cafeaua bauta si era fericit cu lapticu de vacuta.
Ultima data a supt pe 25 noiembrie, noaptea. A doua zi, pe 26, am intrat in spital la un pas de coma. In ziua aceea m-am nascut a doua oara. Si am avut noroc , erau sa nu gaseasca sange. Au trimis probe la Institutul de hematologie si Dumnezeu a avut grija sa se gaseasca un flacon potrivit pe mine, 0 negativ, produse alese....
Sange de artista...:)
In prima noapte a plans dupa mine. Cu lacrimi, mama, mamaaaaa.
In a doua seara sotul a vrut sa-l culce langa el, in patul mare din dormitor, suficient de mare sa dormim toti 4 daca trebuie, dar Gheorghe ne-a dat o lectie. A spus: aici mama nani. Si s-a dus la el in camera.Unde a dormit 10 ore neintors.
Cand am venit acasa, nu indraznea sa ma atinga. Si-a tras un scaun langa mine si m-a luat de mana. Nu l-am fortat cu nimic....peste jumatate de ora era doar la mine in brate din nou. A mai zis "tzatza nani", dar razand, in gluma. I-am spus , ce altceva decat adevarul: ca mama ia niste pastile foarte rele si laptele nu mai e bun.
Azi a fost prima zi cand m-a dezbracat si a pupat tz. S-a facut si ca suge un pic, i-am mai zis ca nu e poate, dar el radea de mama focului.
Azi a reusit sa-mi spuna clar ca el e baiat mare. S-a intarcat. Dar ca inca-si iubeste Tz a lui, si mai ales, pe mama lui.
Cum ii zicea Ada Marei, o mama buna e o mama vie.
Sa termini cu prostiile si sa nu-ti mai faci procese de constiinta, in special cu Sofia! Nu esti singura care a trecut prin greutati dupa prima nastere si nu cred ca se poate reactiona altfel decat cu panica si stres si plansete. Ragadele sunt ingrozitoare, iar cand cei din jur mai fac si ei presiuni asupra ta ... apai cum Doamne iarta-ma sa-ti fie decat dificil si psihotic de greu??
RăspundețiȘtergereSofia a inteles atunci ca esti speriata, normal ca plangea mult, era nemultumita si altfel nu se putea exprima, dar fii convinsa ca nu i-ai dereglat nimic, dimpotriva, faptul ca ai insistat si ai reusit s-o alaptezi i-a scris frumos inteligenta emotionala!
Felicitari, Sabina pentru indarjirea de leoaica si sa dea Dumnezeu sa nu mai ai vreodata probleme de sanatate, ca sa te bucuri linistita de copiii tai frumosi si destepti!!!
asa e Alina, uite cum imi bagi tu mie mintile in cap:)
RăspundețiȘtergeredar a trebuit sa scriu despre asta.....ca sa ma eliberez.....
Buna, Sabina !
RăspundețiȘtergereAm alaptat pana de curand fetita 25de luni. Era ceva apasator in sufletul meu dupa intarcare si nu stiam cum sa spun si ce sa fac.
Am citit, am plans si am inteles .
Multumesc si multa sanatate !
Irina
pai ce sa mai zic? mama heroina! pup!
RăspundețiȘtergerePS: eu am un an, sase luni s vreo opt zile :))))
Sper din suflet ca acest post sa-si fi indeplinit rolul de catharsis! Pentru ca nu meriti sa te chinui cu procese de constiinta, pentru ca n-ai de ce, pentru ca esti cea mai buna mama posibil pentru copiii tai! O stii tu, o stiu si ei, iar de alte confirmari n-ai nevoie!
RăspundețiȘtergereTe imbratisez cu mult drag!
Plang... si-s la birou. Ai niste copii minunati, nu trebuie sa-ti spun eu asta. Dragii de ei, cat de frumos stiu sa-ti spuna ca te iubesc!
RăspundețiȘtergereCat despre depresii si spaime, ragade si dureri, sper ca intr-o buna zi sa nu se mai intample nimanui. Sa fie totul natural si minunat. Sper ca generatia noastra de mamici, care vorbeste despre asta, sa reuseasca sa schimbe ceva.
Sanatate multa mami!
Info, multumesc mult ca ai citit si ai intele! Asta era si scopul >:D<
RăspundețiȘtergereBogdana...la mai mare! pup.
Ade, da!da , da daaaa:0))
Germina, te pupa baba:))
RăspundețiȘtergereFelicitari Sabina, eu am avut multe de invatat de la tine, din fiecare mesaj pe care l-ai scris pe forum, am fost un invatacel din umbra! aaa, si amandoua ne-am intarcat copiii in aceeasi perioada, eu mai am asa o mica umbra pe suflet, ca o parere de rau. Macar nu m-a anuntat cand a hotarat ea ca e ultima data:)
RăspundețiȘtergerenu stiu daca "generatia asta de mamici" suna bine, cred ca mamele au fost la fel dintotdeauna. doar ca acum sint mai rare si e important ca ele sa povesteasca.
RăspundețiȘtergeredraga degetica ai scris foarte frumos despre experienta ta minunata pana la urma si vreau sa ti spun ca te am vazut pas cu pas, te am auzit si ti am simtit durerea si impartasit neputinta de a ti conecta copilul flamand la san, deasemenea ti am trait usurinta si mirarea cu care ai reusit pana la urma incurajata de vocea puternica si dogita a dr Ana Culcer. impartasesc toate temerile legate de marile semne de intrebare (pentru ca ale mele chiar sunt mari) si anume oare cat din fragilitatea emotionala si incapacitatea sociala a fetitei mele este strans legat de greselile si impotenta mea de mama incepatoare. parca o aud si acum pe doamna doctor spunand "totu-i de la cap!".
RăspundețiȘtergereoricum felicitari si bucura te de dragii tai ca ai motive serioase sa o faci!
Draga Degetica,
RăspundețiȘtergerem-am regasit, intr-o oarecare masura, printre randurile scrise de tine (prima parte), am plans cu tine, cu deosebirea ca eu n-am reusit sa rezist mai mult de o luna. Mi s-a zis ca n-am lapte, asa incat fix la o luna am trecut pe formula.
Curios lucru, am continuat sa-i dau san (asa, putin cum era), pana la 5 luni, inaintea laptelui formula, iar picaturi de lapte au tot iesit din san pana cand am ramas insarcinata a doua oara (2,9 luni de la prima nastere).
Eu inca mai am pe constiinta lipsa unui alaptat exclusiv la san, desi fetita s-a dezvoltat frumos si fara sa o dam din boala-n boala.
Incerc sa-mi iau revansa in curand!
Aurelia, deci tu aveai lapte mama draga...ooof.
RăspundețiȘtergereAdra, te pup si ma bucur mult ca ti-am fost de folos! Nici eu n-am stiut ca va fi ultima data....ca nu credeam ca am asa ceva grav sa a interneze.
Noria, eu cred ca da, ai dreptate, toate mamele au fost la fel, noi avem acum doar posibilitatea sa ne exprimam, sa intrebam....
Mihaela, in mod clar n-are nimic de-aface...tu esti o mama cum nu s-a mai vazut, te rog sa nu te invinovatesti! Nu ai absolut niciun motiv! Te strang tare in brate si ii pup tare pe cei trei muschetari minunati!
chiar acum micuta mea suge cu atata pofta ca mi se face sete. fericirea mea e fericirea lor.
RăspundețiȘtergerem-am intrebat: cum pot sa-i iau ceea ce-i place cel mai mult pe lume?!, m-am chinuit dar cred ca pana la urma natura(mea)a invins. cred ca biologic am atins o limita si mintea mea psihicul mi-a atras atentia. m-am impacat acum cu mine si ”dar daca?...”
Am plans cand am citit povestea alaptarii, mai ales la intarcarea lui Ghe. Parca s-a rupt ceva in mine si lacrimile au tasnit, incerc sa-mi dau seama cum te-ai simtit tu...
RăspundețiȘtergereNu-ti face procese de constiinta, asa cum spunea si Alina, nu esti singura care a trecut greu peste depresia de dupa nastere. In plus, tu erai si foarte tanara.
Ai doi copii minunati si asta ti se datoreaza tie (si sotului :) ).
Ralu, Maria, multumesc mult.
RăspundețiȘtergereDa, experienta recenta m-a invatat ca nu intotdeauna starile psihice sunt doar....psihice...e important pentru mine si la Gheorghe chiar nu ma simt cu nimic vinovata, poate doar fata de mine insami, ca nu am facut analize mai devreme si le-am dat asa emotii tuturor.
Nu vreau sa fiu inteleasa gresit... poate nu m-am exprimat eu bine - am spus generatia asta de mamici cu gandul ca eu la primul copil, acum 8 ani nu aveam unde gasi raspunsuri la intreabari legate de alaptat (si nu numai) decat la mama, soacra,fiecare ce-a stiut si fiecre in alt fel... si dr (care in paranteza fie spus, in afara de: o sa alaptezi nu mi-a explicat nimic). Am gasit mai tarziu raspunsurile la care ajunsesem eu dand efectiv cu capul si urmandu-mi instinctul impotriva tuturor, pe forum la DC, spuse de alte mamici, din experienta lor. La al 2-lea copil am avut unde sa caut informatia, eram intr-o noua era. Si nici atunci nu aveam inca internet acasa. Doar la serviciu si la un internet cafe langa casa. Nu zic ca mamicile nu-s toate la fel, in orice timp. Informatia face diferenta. Si inainte conta enorm ce spunea pediatrul. Eu vad diferente acum intre ce sfatuiesc pediatrii din Romania si ce sfatuiesc cei din Germania de exemplu. Noi avem acces acum la mai multe puncte de vedere si alegem ce e mai aproape sufletului nostru. M-am lungit, scuze...
RăspundețiȘtergeree emotionanta relatia asta. retraiesc intarcarea, mai ales ca petru, ca si gheorghe, desi si-a asumat rolul de baiat mare, ii place sa glumeasca deseori si spune la culcare:"mami, e momentul sa-mi dai didi" dupa care ridem amindoi.
RăspundețiȘtergerede acord cu alina, fara atitea procese de constiinta! totul foarte bine
Sabina, multa sanatate si sper sa fi fost asta singurul episod!!! Hemoglobina a fost ingrozitor de mica, dar cum "ai reusit" sa o detectezi atat de tarziu??? Uf...cineva acolo sus te iubeste si a avut mare grija de tine!!!
RăspundețiȘtergerePupici de la noi!!!
Mi-au dat si mie lacrimile cand am citit postarea ta, mai ales cum a reactionat Gh, amandoi sunt niste copilasi superbi, te citesc din umbra si aici si pe forum de mai demult. iar tu, compozitoarea zapacita si mama deosebita, sa nu iti mai neglijezi sanatatea!
RăspundețiȘtergereBp, ce dulce e Petru! Sper sa va cunosc si eu candva:)
RăspundețiȘtergereZumzi...a tot cazut..a tot scazut..eram eu cam palida de prin septembrie.
Dahnah, multumesc mult.
Sabinut of mie una imi spui, perioada mai frumoasa ca alaptatul pentru mine nu exista...si nu mi-a fost usor, mai ales cu sensibilitatea mea(mi-a trecut dupa ce am alaptat-o pe Freya...ce inseamna Domne natura) dar la Keira a mers ca uns, asa usor...incredibil zici ca eram facuta sa alaptez vreo armata ceva:))...Iti inteleg perfect melancolia.
RăspundețiȘtergereHugs
Toate mamicile ar trebui sa aiba o statuie ceva :(
RăspundețiȘtergereAi avut parte de o experienta traumatizanta dar ma bucur ca te-a ajutat Dumnezeu sa treci peste. Sper ca sotul tau si-a cerut iertare de cele spuse, in mometul acela aveai nevoie de dragoste, intelegere, mangaiere, sustinere, nu amenintari! Barbatii nu stiu ce inseamna sa duci o sarcina, sa nasti, sa alaptezi si sa fi MAMA.
Degetica draga, acum abia am reusit si eu sa citesc postarea asta (gata, acum te-am trecut pe listuta blogurilor mele si nu te mai neglijez). Te inteleg desi eu nu am avut ragade si la noi alaptarea a mers brici, dar eu tot simt ca am dat-o in bara din cauza ca m-am luat dupa o moasa cretina si am inceput sa-i dau lapte praf la 4 luni jumate si apoi l-am intarcat la 9 luni jumate cand incepuse sa ma muste cu dintisorii... Dar stii ceva? M-am iertat, fiindca din cauza abuzurilor sexuale pe care le-am suferit in copilarie si din cauza relatiei foarte defectuoase pe care o am cu propriul meu corp sunt multumita ca am reusit sa alaptez si atat!! Stiu, eu sunt cea mai nemiloasa procuroare in cazul meu contra mea insami si iti fac tie curaj sa nu te simti cu nimic vinovata, dar uite de-aia suntem toate mame si de-aia trebuie sa ne incurajam si sa ne sustinem reciproc, fiindca de multe ori din afara lucrurile se vad mai limpede, fara suferinta interioara care uneori ne orbeste si ne face sa ne condamnam cu vocea tiranului din noi...
RăspundețiȘtergereCat despre depresie, este necesara ca sa ne curatam sufletul, sa ne limpezim pe dinauntru, sa scapam de fantomele trecutului, mai bine zis sa transformam aceste fantome in niste chestii constientizate, palpabile, pe care sa le luam la pumni si sa le diminuam astfel importanta in viata noastra!
O imbratisare calda iti trimit!!
Octavia, sotul meu era disperat atunci, pt ca fata nu crestea, iar eu eram in pragul nebuniei....a zis si el ce s-a priceput, credea ca ma scoate din starea aia nenorocita .
RăspundețiȘtergereS-a revanasat inmiit de atunci, avand grija exemplar de noi.
FEli, multumesc mult de tot si iti tin pumnii stransi!
Am plans la postul tau pentru ca e atat de induiosator. acum aproap 3 luni cand am venit acasa de la maternitate, am trait niste momente oribile - baiatul meu nu putea sa apuce sanul, iar eu nu stiam sa-l mufez. in spital m-au tinut o noapte in plus ca sa manance el. dupa ce s- nascut a dormit 12 ore. eram disperata ca nu voi fi in stare sa-l hranesc. dar a trecut la fel cum a trecut si la tine. Felicitari pentru reusite si multa fericire alaturi de copii tai.
RăspundețiȘtergereManga girl, multumesc de mesaj, ai sa vezi ca veti avea o alaptare foarte frumoasa, sunt momente magice, ai sa vezi pe la 6, 7 8 luni cum se bucura de fiecare alaptat :)
RăspundețiȘtergereDaca vreti sa mergeti la Zilele Dinozaurilor, va invit sa aflati mai multe despre campania noastra si... sa castigati: http://www.cautabona.ro/blog/?p=243 :)
RăspundețiȘtergereSi eu am patit aproape ca tine cu fetita mea. Desi am avut ragade cumplite, am reusit sa inving durerile si depresia si sa traiesc o asemenea fericire cum nimeni si nimic nu a mai putut recrea pentru mine. Din nefericire insa, relatia asta extraordinara cu fetita mea a fost intrerupta brutal si grotesc de o tumora; facusem cancer la sanul drept. A trebuit sa ma opresc din alaptat, sa pierd unicul moment din viata mea cand ma simteam atat de legata de o fiinta pe care o iubeam neconditionat, cu toata fiinta. Sunt nespus de fericita ca, desi nu am putut sa o alaptez cat as fi vrut, sunt inca in viata, iar acum fetita mea spala pentru mine un mar... Suna banal, dar pentru mine e sublim. Nu indraznesc sa imi doresc mai mult...
RăspundețiȘtergereKirikou, sanatate, ca e cea mai importanta!
RăspundețiȘtergeresi nu-s vorbe-n vant....
Sabina, mi-au dat lacrimile! Multa sanatate si un pupic dulce celor doi copii minunati!
RăspundețiȘtergereAna
F emotionant. Ai pus atata pasiune si dragoste incat tasnesc lacrimile instant. Multa sanatate!
RăspundețiȘtergereCe-nseamnă, domn'ne, hormonii! Când am citit prima oară postarea asta, m-a lăsat complet rece. Azi am recitit-o și-am început să bâzâi :))))
RăspundețiȘtergeretu erai imediat dupa operatie, deci spre rezolvare, la mine era drama in plina actiune:))
RăspundețiȘtergerevreau sa te întreb şi eu câte ceva despre alăptare. sper că mă vei ajuta şi pe mine cu nişte sfaturi, am mare nevoie în perioada asta şi, de când ţi-am citit blogul, am impresia că aş putea primi un sfat util de la tine... dacă ai putea să îmi dai mailul tău ca să nu îţi scriu aici un roman bine, dacă nu, îţi sciu aici ceva pe scurt. Bebele are 1 an şi aproape 2 luni. Vrea tzatza iar şi iar. Nu îmi pun problema de înţărcare dar îmi pun probleme că nu mănâncă aproape nimic altceva. Rar câte o sută de grame de iaurt sau alte chestii şi asta atunci când e în toane bune. Pe la 8-9 luni mânca mai mult. Acum, aproape numai tzatza. Medicul de familie e exasperat că nu o înţarc dar nici eu nu am linişte când ştiu că nu mănâncă mare lucru în afară de veşnica tzitzi... Am observat că din grăsuţă cum era începe să şi slăbească. Aproape sigur, dacă îi fac analizele iese şi anemică. Ce crezi că ar trebui să fac?
RăspundețiȘtergerecred ca ar trebui sa ai ajutor ca sa te poti linisti., Nu stiu daca esti singura sau nu, dar daca nu esti singura, ideal este sa o hraneasca si altcineva si tu sa ai un pic de timp pentru tine. Asa, nici situatia nu ti se va mai parea asa alarmanta.
Ștergerela varsta asta ei se lungsc mult si nu mai arata a bebelusi grasuni, baietelul meu era silfid la un an, de unde la 4 luni nu ii mai puteam numara colaceii.