Poveste de iarna

A inceput cu un banal telefon. Mi-au spus ca mai raman o zi la munte, ca ninge prea tare si n-au chef sa dea toata zapada din curte , ca sa porneasca apoi la un drum destul de greu.
L-am intrebat ce face, mi-a spus ca acordeaza pianul, ca nu se mai poate canta pe el asa. Si ca asta micu il tot necajeste.
Dar acum, ca era cu mine la telefon, "asta micu" a avut cale libera.
Mai intai cate un sunet, timid, se oprea sa il asculte si spunea: auzi? il auzi? apoi il astepta rabdator sa se stinga.
Dupa, a inceput adevarata improvizatie. cu mainile alternand, cand acorduri, cand clustere, cand sunete izolate. In ritmuri bine dozate, cu pauze, cu schimbari de registre. Delicat, ca un preludiu de Debussy si in mod cert mai bine decat multe compozitii contemporane. Apoi au inceput notele scurte, descendente si ascendente, in acut, aproape ca niste glissandi din fulgi de zapada. Tocmai cand incepeam sa nu-l mai percep, a schimbat registrul, si timbral, si emotional, a devenit furtunos, cu clustere repetate si violente care s-au rezolvat senin intr-un sunet desprins parca dintr-o pictura de Vermeer : o intreaga poveste in tuse delicate, dar totodata extrem de precise sentimental.
N-a mai fost destul, si a inceput sa se acompanieze lovind in lemnul pianului si alternnd sunetele cu voce mica, stinsa, inganata.
A rasarit apoi o terta mica extrem de trista, din tot noianul acela avangardisto-minimalist care i-ar fi facut pe Cage si Morton Feldman sa se inverzeasca de invidie.
A continuat cu micile batai, apoi a observat ca tata vorbeste cu mama la telefon. dar era prea coplesit de miracolul muzical ca sa mai poate vorbi cu mine. S-a multumit cu un zambet retinut cand i-a spus tata ca mama i-a ascultat compozitia si ca a fost superba.
S-a alintat putin intr-o plapuma adusa ilegal din dormitor pana jos, in living, si a pornit-o un pic bosumflat pe scari, sa isi revina la niste desene cu Mickey Mouse.