Sau post-it-uri lipite in cele 4 zari, in 5 directii din 8 posibile.
taximetrista merge ca vantul si ca gandul, ma aduce in fata salii de concert cu 7 minute inainte de ora 7, very ladylike. la intrare e ceva suspect. lume, multa lume. adica, lume necunoscuta, multi tineri, majoritatea foarte cool, ochelarii cu rame inchise si mari sunt parca marca serii. le sta bine, oricum, very hip.
trecand peste socul intial, ma incumet si intru in foaierul frumos renovat , unde ma asteapta un fel de Beethoven pe jos...ba nu, si de jur imprejur, pentru ca il aud. e instalatia pregatita de Catalin Cretu , citez din program " pe baza unor secvente din filmul "Ludwig van" al lui Mauricio Kagel (1969).
foaierul e plin ochi, mai zaresc si cate un cunoscut, apuc un salut timid cu doi dintre interpreti si intru in sala...care e....si mai plina!
in fine, ma asez cu greu, cei intarziati sunt in picioare, pe jos, pe sus, dar in orice caz, cuminti foc in asteptarea concertului.
pe cat de cosmpolita, eterogena si neconventionala e atmosfera din sala, pe atat de serioasa (chiar si cand se glumeste) e cea de pe scena. (scena la care in sfarsit vad "pantalonii" cortinei in negru.)
in negru sunt si interpretii. si dirijorul. care s-a mai subtiat un pic de la ultima noastra intrevedere. probabil ca nu-i simplu sa calatoresti intr-o ora, pe rand, la est, sud, nord-est, sud est si nord vest. ma gandesc eu ca adunarea in acelasi timp si spatiu a atator directii necesita multe ore de munca si concentrare, plus fitness tahionian involuntar, ca e la moda, mai ceva ca ochelarii cu rame groase.
ore de munca ce se aud in mod fericit in sala si se resimt si mai fericit in randul publicului.
dar nu, nu va vorbesc neaparat de Kagel, nici de ansamblul Propuls, nu am de gand sa redactez o cronica muzicala, asa cum nici Die Stücke der Windrose für Salonorchester nu e o muzica supusa conventiilor, omogena, ci decurge din amalgamul starilor eterogene ale autorului, ce abordeaza estul european foarte apropiat, sudul il priveste din germania, iar tot ce tine de nord din argentina natala, numai sudestul il aduce din nou in spatiul teuton. Unde se uita? la un soi de transiberian mai ofilit, usor desuet, de fapt, familiar , aproape natal...., la un meridionalism aproape mafiot (sic!) in periculozitatea sa, la exuberantele tristeti braziliene, exocticele caraibe si stranietatea anzilor.
Roza Vanturilor e o demonstratie de culoare timbrala (armoniu, nai), tehnica, umor gestual, lejeritate orchestrala;
constructie solida in sine si claritatea intentiilor pe de o parte, ironia schimbarilor de paradigma si usoara naivitate vadit cautata pe de alta.
baietii au cantat bine de tot. si mai bine au cantat fetele :) aplauzele au fost pe masura, rasetele si micile inabilitati din public de asemenea, dar totul in ton cu muzica lui Kagel, asa ca nimic deranjant. pentru ca era cu bucurie.
Alexandru are, pe langa imensul merit dirijoral, meritul de explora nise inca necunoscute publicului romanesc. oricare ar fi el.
lectia de duminica seara?
mai multe.
taximetrista merge ca vantul si ca gandul, ma aduce in fata salii de concert cu 7 minute inainte de ora 7, very ladylike. la intrare e ceva suspect. lume, multa lume. adica, lume necunoscuta, multi tineri, majoritatea foarte cool, ochelarii cu rame inchise si mari sunt parca marca serii. le sta bine, oricum, very hip.
trecand peste socul intial, ma incumet si intru in foaierul frumos renovat , unde ma asteapta un fel de Beethoven pe jos...ba nu, si de jur imprejur, pentru ca il aud. e instalatia pregatita de Catalin Cretu , citez din program " pe baza unor secvente din filmul "Ludwig van" al lui Mauricio Kagel (1969).
foaierul e plin ochi, mai zaresc si cate un cunoscut, apuc un salut timid cu doi dintre interpreti si intru in sala...care e....si mai plina!
in fine, ma asez cu greu, cei intarziati sunt in picioare, pe jos, pe sus, dar in orice caz, cuminti foc in asteptarea concertului.
pe cat de cosmpolita, eterogena si neconventionala e atmosfera din sala, pe atat de serioasa (chiar si cand se glumeste) e cea de pe scena. (scena la care in sfarsit vad "pantalonii" cortinei in negru.)
in negru sunt si interpretii. si dirijorul. care s-a mai subtiat un pic de la ultima noastra intrevedere. probabil ca nu-i simplu sa calatoresti intr-o ora, pe rand, la est, sud, nord-est, sud est si nord vest. ma gandesc eu ca adunarea in acelasi timp si spatiu a atator directii necesita multe ore de munca si concentrare, plus fitness tahionian involuntar, ca e la moda, mai ceva ca ochelarii cu rame groase.
ore de munca ce se aud in mod fericit in sala si se resimt si mai fericit in randul publicului.
dar nu, nu va vorbesc neaparat de Kagel, nici de ansamblul Propuls, nu am de gand sa redactez o cronica muzicala, asa cum nici Die Stücke der Windrose für Salonorchester nu e o muzica supusa conventiilor, omogena, ci decurge din amalgamul starilor eterogene ale autorului, ce abordeaza estul european foarte apropiat, sudul il priveste din germania, iar tot ce tine de nord din argentina natala, numai sudestul il aduce din nou in spatiul teuton. Unde se uita? la un soi de transiberian mai ofilit, usor desuet, de fapt, familiar , aproape natal...., la un meridionalism aproape mafiot (sic!) in periculozitatea sa, la exuberantele tristeti braziliene, exocticele caraibe si stranietatea anzilor.
Roza Vanturilor e o demonstratie de culoare timbrala (armoniu, nai), tehnica, umor gestual, lejeritate orchestrala;
constructie solida in sine si claritatea intentiilor pe de o parte, ironia schimbarilor de paradigma si usoara naivitate vadit cautata pe de alta.
baietii au cantat bine de tot. si mai bine au cantat fetele :) aplauzele au fost pe masura, rasetele si micile inabilitati din public de asemenea, dar totul in ton cu muzica lui Kagel, asa ca nimic deranjant. pentru ca era cu bucurie.
Alexandru are, pe langa imensul merit dirijoral, meritul de explora nise inca necunoscute publicului romanesc. oricare ar fi el.
lectia de duminica seara?
mai multe.
- un concert se pregateste din timp (de un an astept seara asta, nu exagerez, si asa trebuie sa lucreze un dirijor serios)
- unui concert trebuie sa i se faca publicitate inteligenta: 10 bile albe pentru organizatori, si inca vreo mie celor care au realizat afisul.
- si cel mai important: sa nu (mai) subestimam publicul. ce oferim, asta se recepteaza.
- si la fel de important: ramele de ochelari inchise la culoare si groase sunt pe buna dreptate la mare moda.
bine compus
RăspundețiȘtergere