30 iunie 2011
28 iunie 2011
ne dam huta
si mai avem 6 luni de stat cu splina. asa a zis nenea doctoru de la AKH cand a vazut in ce hal se joaca hemoglobina mea. Mi-a luat si proba de transfuzie, jmekeru.
18 iunie 2011
10 lucruri frumoase, doar ale mele
leapsa de la Bogdana, care lucreaza fin sa ma scoata din depresie. Crezi ca nu mi-am dat seama:) Multumesc si te iubesc!
1. Cafeaua mea de dimineata in cana ca o halba de bere. neagra cu un strop de lapte. Am perioade in care nu beau, deci nu e neaparat nevoie, e placere in stare pura.
2. My Apple.
Nu e inca folosit la maxima capacitate, dar promite. Nu-mi dau seama cum am trait fara el:)
3. My Pentax. E vechi, e uzat moral, dar ma face fericita.
4. Pantofii. Cei mov de la Camper in primul rand, dar Naturalista cei rosii.
nu gasesc poza pe mov. ne multumim cu imaginatia
5.Pianul din casa copilariei, E in stare jalnica, dar de cate ori pun mana se transforma in madelaine lui Proust pentru mine.
6.Rucsacul meu albastru "bagaj de mana" cu bretele si rotite.
7. Inelul de logodna, cu forma misterioasa, singurul inel pe care-l port.
8. Geanta de la Desigual, de iarna. Musai sa-mi iau si una de vara:)
9. La cosmetice stau prost. Crema de ochi Rexaline si cea de fata de la Dior. ma dau rar, imi ajung mult:P, dar fara ele nu ma vad.
10. tricourile lungi de la H&M , lantisorul grunge de la Caiscais si Ugg-urile de la EMU :) da, m-au salvat de multe ori, comoditate si eficienta, si datorita lantului, picatura out of the box.
Sa nu uit, cat era Gh mic, caruciorul de la Stokke si pouch-ul de la Diana ma faceau mai fericita ca orice altceva.
Cam asta imi vine acum in minte, de parfum sa n-aud , desi imi plac pe altii, mie imi fac rau fizic, si nu de ieri de azi, dintotdeauna.
Dau leapsa la oricine vrea s-o preia, numai sa-mi lasati un comment ca sa citesc si eu.
1. Cafeaua mea de dimineata in cana ca o halba de bere. neagra cu un strop de lapte. Am perioade in care nu beau, deci nu e neaparat nevoie, e placere in stare pura.
2. My Apple.
Nu e inca folosit la maxima capacitate, dar promite. Nu-mi dau seama cum am trait fara el:)
3. My Pentax. E vechi, e uzat moral, dar ma face fericita.
4. Pantofii. Cei mov de la Camper in primul rand, dar Naturalista cei rosii.
nu gasesc poza pe mov. ne multumim cu imaginatia
5.Pianul din casa copilariei, E in stare jalnica, dar de cate ori pun mana se transforma in madelaine lui Proust pentru mine.
6.Rucsacul meu albastru "bagaj de mana" cu bretele si rotite.
7. Inelul de logodna, cu forma misterioasa, singurul inel pe care-l port.
8. Geanta de la Desigual, de iarna. Musai sa-mi iau si una de vara:)
9. La cosmetice stau prost. Crema de ochi Rexaline si cea de fata de la Dior. ma dau rar, imi ajung mult:P, dar fara ele nu ma vad.
10. tricourile lungi de la H&M , lantisorul grunge de la Caiscais si Ugg-urile de la EMU :) da, m-au salvat de multe ori, comoditate si eficienta, si datorita lantului, picatura out of the box.
Sa nu uit, cat era Gh mic, caruciorul de la Stokke si pouch-ul de la Diana ma faceau mai fericita ca orice altceva.
Cam asta imi vine acum in minte, de parfum sa n-aud , desi imi plac pe altii, mie imi fac rau fizic, si nu de ieri de azi, dintotdeauna.
Dau leapsa la oricine vrea s-o preia, numai sa-mi lasati un comment ca sa citesc si eu.
16 iunie 2011
14 iunie 2011
Vremea trece si fara noi?
Via Bogdana, am ajuns pe blogul Tomatei care intreaba care-s lectiile importante pe care le-am invatat in viata asta si povesteste despre experienta dureroasa a pierderii unui parinte drag.
Asta m-a facut sa ma gandesc cum as putea impartasi ce traiesc de un si jumatate.
Bogdana spune ca cea mai importanta lectie a fost maternitatea. Pana la 30 de ani, a fost si la mine.
Dar dupa aceea a venit boala. Episoadele in care am simtit moartea langa mine. N-am mai spus-o asa direct pana acuma, dar e o senzatie pe care nu o poti uita. Nici nu mai stiu daca mi-a fost frica atunci, dar acuma imi este. Si au fost destule. Lumea ma intreaba: dar ce simti cand ti-e rau? e cumplit de descris. Nu ma doare nimic, de cele mai multe ori. Pana si simptomele anemiei sunt ok (oboseala, gafaiala, greutatea la mers etc). Cel mai oribil cred e in faza cea mai adanca. Atunci e sentimentul absorbtiei. Ca o imensa gaura neagra care trage, trage, ustura si nu se mai opreste. Si nu stii unde te duce.
Din noiembrie 2009, au urmat luni de zile de incertitudini in care totusi ma inselam cu speranta. Apoi, cand toate investigatiile s-au incheiat, a ramas diagnosticul implacabil.
Au urmat alte luni de zile de citit studii peste studii, pe care le abandonam cand ajungeam la partea cu statisticile. Apoi unele mai optimiste, care sustineau ca nu boala omoara (atunci cand e sub supraveghere), ci medicatia.
Ce aduce asta cu sine?
In primul rand groaza ca imi las copiii singuri si pe sot sa creasca inca odata copii orfani.
Apoi, chiar supravietuind, sunt cam leguma. Nu pot sa fac curat in casa, f rar ceva de mancare, daca iau fata de la scoala odata la 3 saptamani e sarbatoare nationala. Caldura imi face rau, frigul imi face rau, o simpla raceala ma pune la orizontala. Medicamentele m-au transformat in omul acordeon, dpdv silueta. Cand umflata, cand mai subtire.
Cand vin copiii sa se alinte, sa ma joc cu ei, rezist maximum 15 minute. Mai mult ma termina si trebuie sa ii alung intr-un fel sau altul.
Poate ca sunt egoista, poate ca o mama cu adevarat buna ar sta cu ei pana la ultima suflare. Un punct in plus pe lista cu vinovatia, destul de bogata prin simplul fapt ca sunt , la propriu, o problema in viata familiei.
Ma gandesc apoi ca e mai bine asa decat sa nu fiu deloc.Dar daca nu as fi deloc, nu ar trebui ceilalti sa se chinuie pentru mine. Ar fi o persoana in minus de ingrijit.
Ce mai inseamna suferinta fizica? Inseamna renuntarea la zecile de proiecte frumoase, la taberele de fotografie, la comenzi de compozitii, si mai nou, cat pe-aci sa ma coste doctoratul.
Nici acum nu sunt sigura ca il reusesc. E dureros sa ai "a brilliant mind" si un trup neputincios.
Firesc, a urmat depresia, 90% medicamentoasa. La medicament nu pot renunta, asa ca o sa tot vina in valuri. Important e sa fiu lasata sa stau intr-un colt pana trece.
Apoi ma gandesc cum as putea gasi partea buna.
Ar fi cate ceva. Nu sunt in stare sa muncesc = mai multa contemplare. mai mult gand, mai multa aplecare asupra sufletelor celor din jur.
mai mult timp pt observatie, citit.
Incerc sa iau calatoriile medicale ca excursii culturale. Merg la concerte, la muzee (aici cate 2 ore maximum, mai mult nu pot)
Am intalnit oameni extraordinari, am avut succese profesionale, expozitia si concertul de la Viena din martie e unul dintre ele, sper sa urmeze si altele.
Sigur, nu e la schimb, e un pret cam nedrept.
cat despre"viata trece si fara noi", da, sunt de acord.
Dar daca Tomata spunea ca e groaznic pentru parinti, cred ca e la fel de groaznic pentru doi copii mici.
Copii care-mi spun:
"daca te mai duci la spital, eu nu mai am mama"....
Ce am invatat de aici?
am invatat ca nu trebuie sa amanam ceea ce ne place si ne defineste, sa avem curaj sa traim clipa, oricat de cliseistic suna asta.
Sa nu uitam sa le spunem celor dragi ca ii iubim mult. Sa nu uitam sa facem ceea ce vrem uneori, ce e mai bine pentru noi. Ca sa nu refulam resemnarea si resentimentele.
As mai avea de invatat sa sufar fara sa fac valuri. Asta inca nu-mi iese. Nu imi traiesc boala cu demnitate. Nu inca. Pana si faptul ca ma plang in spatiu public e jalnic . E urat. E exchibitionism , e aruncare a problemei in ograda tuturor.
Si desi imi e foarte rusine, nu pot sa nu spun.
Pentru ca mi-e ciuda si mi-e frica.
Probabil ca mai am inca de invatat....
Asta m-a facut sa ma gandesc cum as putea impartasi ce traiesc de un si jumatate.
Bogdana spune ca cea mai importanta lectie a fost maternitatea. Pana la 30 de ani, a fost si la mine.
Dar dupa aceea a venit boala. Episoadele in care am simtit moartea langa mine. N-am mai spus-o asa direct pana acuma, dar e o senzatie pe care nu o poti uita. Nici nu mai stiu daca mi-a fost frica atunci, dar acuma imi este. Si au fost destule. Lumea ma intreaba: dar ce simti cand ti-e rau? e cumplit de descris. Nu ma doare nimic, de cele mai multe ori. Pana si simptomele anemiei sunt ok (oboseala, gafaiala, greutatea la mers etc). Cel mai oribil cred e in faza cea mai adanca. Atunci e sentimentul absorbtiei. Ca o imensa gaura neagra care trage, trage, ustura si nu se mai opreste. Si nu stii unde te duce.
Din noiembrie 2009, au urmat luni de zile de incertitudini in care totusi ma inselam cu speranta. Apoi, cand toate investigatiile s-au incheiat, a ramas diagnosticul implacabil.
Au urmat alte luni de zile de citit studii peste studii, pe care le abandonam cand ajungeam la partea cu statisticile. Apoi unele mai optimiste, care sustineau ca nu boala omoara (atunci cand e sub supraveghere), ci medicatia.
Ce aduce asta cu sine?
In primul rand groaza ca imi las copiii singuri si pe sot sa creasca inca odata copii orfani.
Apoi, chiar supravietuind, sunt cam leguma. Nu pot sa fac curat in casa, f rar ceva de mancare, daca iau fata de la scoala odata la 3 saptamani e sarbatoare nationala. Caldura imi face rau, frigul imi face rau, o simpla raceala ma pune la orizontala. Medicamentele m-au transformat in omul acordeon, dpdv silueta. Cand umflata, cand mai subtire.
Cand vin copiii sa se alinte, sa ma joc cu ei, rezist maximum 15 minute. Mai mult ma termina si trebuie sa ii alung intr-un fel sau altul.
Poate ca sunt egoista, poate ca o mama cu adevarat buna ar sta cu ei pana la ultima suflare. Un punct in plus pe lista cu vinovatia, destul de bogata prin simplul fapt ca sunt , la propriu, o problema in viata familiei.
Ma gandesc apoi ca e mai bine asa decat sa nu fiu deloc.Dar daca nu as fi deloc, nu ar trebui ceilalti sa se chinuie pentru mine. Ar fi o persoana in minus de ingrijit.
Ce mai inseamna suferinta fizica? Inseamna renuntarea la zecile de proiecte frumoase, la taberele de fotografie, la comenzi de compozitii, si mai nou, cat pe-aci sa ma coste doctoratul.
Nici acum nu sunt sigura ca il reusesc. E dureros sa ai "a brilliant mind" si un trup neputincios.
Firesc, a urmat depresia, 90% medicamentoasa. La medicament nu pot renunta, asa ca o sa tot vina in valuri. Important e sa fiu lasata sa stau intr-un colt pana trece.
Apoi ma gandesc cum as putea gasi partea buna.
Ar fi cate ceva. Nu sunt in stare sa muncesc = mai multa contemplare. mai mult gand, mai multa aplecare asupra sufletelor celor din jur.
mai mult timp pt observatie, citit.
Incerc sa iau calatoriile medicale ca excursii culturale. Merg la concerte, la muzee (aici cate 2 ore maximum, mai mult nu pot)
Am intalnit oameni extraordinari, am avut succese profesionale, expozitia si concertul de la Viena din martie e unul dintre ele, sper sa urmeze si altele.
Sigur, nu e la schimb, e un pret cam nedrept.
cat despre"viata trece si fara noi", da, sunt de acord.
Dar daca Tomata spunea ca e groaznic pentru parinti, cred ca e la fel de groaznic pentru doi copii mici.
Copii care-mi spun:
"daca te mai duci la spital, eu nu mai am mama"....
Ce am invatat de aici?
am invatat ca nu trebuie sa amanam ceea ce ne place si ne defineste, sa avem curaj sa traim clipa, oricat de cliseistic suna asta.
Sa nu uitam sa le spunem celor dragi ca ii iubim mult. Sa nu uitam sa facem ceea ce vrem uneori, ce e mai bine pentru noi. Ca sa nu refulam resemnarea si resentimentele.
As mai avea de invatat sa sufar fara sa fac valuri. Asta inca nu-mi iese. Nu imi traiesc boala cu demnitate. Nu inca. Pana si faptul ca ma plang in spatiu public e jalnic . E urat. E exchibitionism , e aruncare a problemei in ograda tuturor.
Si desi imi e foarte rusine, nu pot sa nu spun.
Pentru ca mi-e ciuda si mi-e frica.
Probabil ca mai am inca de invatat....
12 iunie 2011
Cello solo
Instrumentul meu preferat.
Vers le Ciel
Oldenburg,ianuarie 2002.
prima auditie: iunie 2002, Muzeul Enescu
Vers le Ciel
Oldenburg,ianuarie 2002.
prima auditie: iunie 2002, Muzeul Enescu
6 iunie 2011
scurt raport
scuzati absenta, am fost ocupata :)
Gh a reusit sa-si sfasie la propriu carnea de pe genunchi intr-o cazatura de pe biblioteca, care nu i-ar fi pus probleme daca nu harsia piciorul de coltul nemernic...
Plansete grozave, dormit la mine in brate 2 ore la ora 11 dimineata....etc etc. A trecut.
Cu doua zile inainte de examenul de pian, domnisoara a fost la parc unde a reusit sa-si "intoarca pe dos" laba piciorului drept.
plansete amarnice, irascibilitate, drama. Radiografie: os perfect, tesutul moale un pic afectat, comprese reci, odihna, mers la examen intr-un picior, suita de mine pe scena, a 4-a zi a inceput sa mearga, a 5-a zi a alergat.
eu sunt cam din ce in ce mai palida si obosita, tocmai cand ma hotarasem ca-mi scriu doctoratul.
ceea ce a contribuit la recadere in depresia care ma tot tine de vreo 2 luni.
Sper sa se rezolve cu mai mult somn.
Altfel, copilul cel mare termina clasa a doua cu o mapa intreaga de premii la concursuri care mai de care mai grele, cu un examen de pian nebanuit de reusit si cu un mare chef de vacantaaaa....
iar cel mic va merge la gradinita, unde l-am inscris intr- o zi frumoasa cu soare si de unde nu a mai vrut sa plece decat cu lacrimi si promisiuni ca din toamna acolo ii va fi locul.
Gh a reusit sa-si sfasie la propriu carnea de pe genunchi intr-o cazatura de pe biblioteca, care nu i-ar fi pus probleme daca nu harsia piciorul de coltul nemernic...
Plansete grozave, dormit la mine in brate 2 ore la ora 11 dimineata....etc etc. A trecut.
Cu doua zile inainte de examenul de pian, domnisoara a fost la parc unde a reusit sa-si "intoarca pe dos" laba piciorului drept.
plansete amarnice, irascibilitate, drama. Radiografie: os perfect, tesutul moale un pic afectat, comprese reci, odihna, mers la examen intr-un picior, suita de mine pe scena, a 4-a zi a inceput sa mearga, a 5-a zi a alergat.
eu sunt cam din ce in ce mai palida si obosita, tocmai cand ma hotarasem ca-mi scriu doctoratul.
ceea ce a contribuit la recadere in depresia care ma tot tine de vreo 2 luni.
Sper sa se rezolve cu mai mult somn.
Altfel, copilul cel mare termina clasa a doua cu o mapa intreaga de premii la concursuri care mai de care mai grele, cu un examen de pian nebanuit de reusit si cu un mare chef de vacantaaaa....
iar cel mic va merge la gradinita, unde l-am inscris intr- o zi frumoasa cu soare si de unde nu a mai vrut sa plece decat cu lacrimi si promisiuni ca din toamna acolo ii va fi locul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)