Despre gradinita

Am ezitat mult daca sa scriu despre asta sau nu, dar pana la urma am decis sa public ca sa pun closure.
In luna mai am pornit cu copilul spre o gradinita de stat f aproape de noi, care imi fusese laudata. Si pe drept cuvant, e mare, spatioasa, au tot felul de activitati extra, doamna amabila si nu cu multi copii in clasa. Baiatul meu s-a dus imediat pe un scaunel si mi-a cerut sa plec acasa, ca el ramane acolo sa deseneze. Semn bun.
L-am inscris si urma sa revin in iunie pentru sedinta. Din pacate, eu atunci am facut o recadere nasoala si nu am putut. Apoi vara am stat la munte sa imi scriu doctoratul (btw, mai am f putin, tineti pumnii ca iar manifest o scadere de energie). Doamna a fost f f amabila si telefonic mi-a anuntat prietena ca copilu e e la ea in grupa si ca totul va fi in ordine. Am apreciat si nu uit.
In fine, ne-am intors acasa si luni de dimineata am imbracat copilu frumos si am plecat la gradi. Fericit nevoie mare, si-a das jos ghiozdanelul, si-a pus papuceii si m-a expediat acasa.
La ora 13 m-am dus sa il iau si nu terminase mancarea, dar m-a vazut prin usa deschisa(ca era f f cald acolo) si s-a repezit la mine DISPERAT, s-a dus glont la dulapior, si-a scos tot de acolo si m-a implorat sa mergem acasa. Unde nu am reusit sa scot nimic de la el decat ca nu a avut voie paine in ciorba. Fleacuri, zic eu, se va obisnui, dornica sa nu dau importanta la amanunte. Insa a doua zi de dimineata copilul nu a vrut cu niciun chip sa intre in clasa. Ne-am invartit, ne-am rasucit, pana la urma am plecat acasa. Doamna m-a facut un pic atenta ca nu sunt ferma si poate el e mai sensibil.
A treia zi l-am luat si pe tati cu noi. Tati care, sa nu uitam, a fost profesor ani de zile. Povestea se repeta, Ghe nu a vrut sa intre in clasa, si ar fi fost dispus cu rucsacelul in spate (semn ca nu il las acolo....)

Dar atunci s-a produs declicul. Doamna a iesit din clasa si m-a intrebat ce nu i-a placut. Am indraznit sa povestesc despre painea in ciorba. Ei bine, a urmat adevarul si anume:

1. la gradinita nu suntem la cresa, nu punem paine in ciorba, aici ii invatam maniere si ii pregatim pentru viata
2. nu se intra cu rucsacel, eu trebuie sa fiu ferma, sa il dezbrac si sa plec, iar copilul TREBUIE sa ma asculte, altfel ce ne facem? va deveni un mic tiran
3. nu are voie sa isi manifeste nemultumirea: „a dat din picior....aaaaa, pai m-am lamurit”

Dupa care doamna a intrat in clasa si a inchis usa dupa ea, nemaschitand nici un gest de apropiere fata de copil (pe care recunosc, l-a incercat in ziua 2)
M-am uitat la sotul meu (repet, fost profesor care stie exact cum functioneaza copiii, par grizonat, pantalon la dunga , privire demna ;D si caruia nu i s-a acordat nici macar cea mai vaga atentie) . Sotul meu s-a uitat in apoi la mine, si l-am intrebat, ei, tu te-ai lamurit? si el a zis, da, m-am lamurit. Ne-am luat copilul de mana si am plecat.

O sa ma intrebati de ce nu am ripostat la ce a zis doamna. Cuvinte pe care sotul meu le-a calificat simplu: obraznicie.
Pentru ca eram deja hotarata ca daca copilul refuza a doua oara sa intre, il retrag si gata. Gradinita era pentru el, nu pentru mine. Ba dimpotriva, mie imi va face rau inscrierea lui in colectivitate, pt ca eu la orice raceala risc recaderi grave.

Dupa acest episod, ne-am dus sa vizitam fosta gradinita a Sofiei, privata si putin mai departe decat cealalata. Unde a fost primit cu dragalasenie si doamna directoare s-a jucat cu el jumatate de ora afara in curte. Unde a doua zi l-am dus la ora cand ies copiii afara si educatoarea, o fata f tanara si sufletista l-a luat si a stat cu el in plus, cat timp ceilalti copilasi erau la ora de germana. Unde a vrut sa intre in clasa. Unde a doua zi, fiind primit tot afara la joaca , a intrat in clasa si a facut si lectie de engleza si stie sa zica gubai :) si a mancat aproape tot si s-a apropiat de copii. Unde educatoarea mi-a spus. doamna, vad ca ii place f f mult sa cante , deci l-a urmarit si l-a studiat prin joc.

Nu neg ca doamna de la prima gradi , pe care am vazut-o imbratisata de multi copii, ajunge la sufletelele lor. Pur si simplu la al lui Gheorghe nu a ajuns si pt mine e un motiv suficient sa nu il „adaptez” cu anasana. Viata e lunga si grea si frustrari tot vor fi, daca imi sta in putinta sa evit unele inutile, o voi face, pentru ca de aia sunt mama lui.

Cu aceasta, ma intorc la scrisul tezei, ca micii mei tirani sunt la munte si am un pic de liniste (daca se poate numi liniste statul la bloc in Bucuresti....)