22 ianuarie 2012
21 ianuarie 2012
12 ianuarie 2012
Cat de mult e prea mult?
Copilul meu imi zice dupa aproape 3 saptamani de vacanta ca ii teama de oboseala ce va sa vina.
Vrea sa ii scot cursul de mate, sa nu mai mearga la concurs la a doua etapa. Mentionez ca a mers la un singur concurs semestrul 1, unde a luat premiul II la 2 puncte de premiul I si ca statistic e in primii 5% din clasa a 3-a la nivel national. Deci nu e vorba de teama sau nestiinta.
astea sunt subiectele, iar punctul 1b gresit a facut diferenta de nu a luat premiul 1.
in plus, n-a stiut 2c deloc si a zbarcit un picut din ultima problema. La nivelul asta eu cred ca s-a descurcat bine si ca are potential.
Cursul in sine ii place, doamna e f f draguta. Dar e vineri de la ora 15 si sotul vrea sa fie in drum spre Busteni la ora aia. Sa nu il prinda ceata. Sa ajunga pe lumina. El zice ca mate de clasa a 3-a nu e mate si ca muntele e mai important.
Eu zic ca in orice directie o iei, matematica TREBUIE stiuta.
Cine stie matematica are o gandire mult mai structurata, mai limpede. Exprima mai simplu ceea ce e greu. Nu ma intelegeti gresit, nu spun ca cine stie mate e mai destept. Spun doar ca ajuta.
Iar prin a sti matematica nu inteleg sa fii la nivel de Olimpiada, ci sa intelegi bazele si sa intelegi frumusetea rationamentelor. Sa intelegi de ce o solutie e mai eleganta ca alta. Cand intelegi asta, in orice alt domeniu te vei exprima mai limpede. Poate gresesc :) Dar asa cred.
Iar cursul la care o duceam din cand in cand pe Sofia promoveaza eleganta solutiilor simple la probleme complicate. Si e finalizat cu singurul concurs de mate relevant pentru varsta lor. Singurul concurs unde nu se fac scheme si misculatii. Da, da, exista alte concursuri unde profii sufla copiiilor rezultatul. E revoltator. In fine, sa revenim.
Imi dau seama ca are un program foarte incarcat. luni joi pian, dupa scoala, luni miercuri karate,seara, vis vis de casa, miercuri are si germana (vine acasa profa) si vineri ar fi fost mate. Ea ma roaga sa ii scot karate si mate. Din motive de oboseala, de placut ii plac. Eu am crezut ca o sa ma roage sa ii scot pianul....oricum vine momentul acela, nu ma indoiesc.
Eu nu vad cum ar putea sa renunte la ele :( Miscare ii trebuie obligatoriu. Mate nu e destul ce se face la scoala, si nu ma refer la cunostinte, ma refer la solutiile elegante.
In afara de pian si mate, unde drumul dureaza juma de ora, karate nu necesita deplasari mai mari de 7 minute iar germana e acasa. Alti copii sunt de o mie de ori mai tracasati, n-au scoala asa buna vis a vis, fac limbi straine in centre specializate, 2 sporturi samd.
Imi totusi clar ca prin activitati vreau sa compensez faptul ca eu nu sunt in stare sa-i fac fata. Nu pot face sport cu ea, nu pot sa ma duc la scoala sa vb cu invatatoarea sa aiba mai multa atentie etc etc. Ea nu are niste parinti normali, tineri si valizi, cum au toti copiii. Mi-e teama ca daca pierde niste trenuri acuma, nu le mai recupereaza. Mi se pare inacceptabil sa-i fie retezate aripile doar pt ca mama ei e neputincioasa.
Copilul asta la 4 ani citea si scria fraze, si NU am lucrat cu ea. Pur si simplu stia. Nu ma grabesc nicaieri, dar nici nu vreau sa se piarda.
Si nu stiu ce sa fac :( Pentru moment, am sa o ascult si nu va merge la cursul de matematica. Dar nu stiu ce sa fac in general. Cum fac sa nu se iroseasca?
Vrea sa ii scot cursul de mate, sa nu mai mearga la concurs la a doua etapa. Mentionez ca a mers la un singur concurs semestrul 1, unde a luat premiul II la 2 puncte de premiul I si ca statistic e in primii 5% din clasa a 3-a la nivel national. Deci nu e vorba de teama sau nestiinta.
astea sunt subiectele, iar punctul 1b gresit a facut diferenta de nu a luat premiul 1.
in plus, n-a stiut 2c deloc si a zbarcit un picut din ultima problema. La nivelul asta eu cred ca s-a descurcat bine si ca are potential.
Cursul in sine ii place, doamna e f f draguta. Dar e vineri de la ora 15 si sotul vrea sa fie in drum spre Busteni la ora aia. Sa nu il prinda ceata. Sa ajunga pe lumina. El zice ca mate de clasa a 3-a nu e mate si ca muntele e mai important.
Eu zic ca in orice directie o iei, matematica TREBUIE stiuta.
Cine stie matematica are o gandire mult mai structurata, mai limpede. Exprima mai simplu ceea ce e greu. Nu ma intelegeti gresit, nu spun ca cine stie mate e mai destept. Spun doar ca ajuta.
Iar prin a sti matematica nu inteleg sa fii la nivel de Olimpiada, ci sa intelegi bazele si sa intelegi frumusetea rationamentelor. Sa intelegi de ce o solutie e mai eleganta ca alta. Cand intelegi asta, in orice alt domeniu te vei exprima mai limpede. Poate gresesc :) Dar asa cred.
Iar cursul la care o duceam din cand in cand pe Sofia promoveaza eleganta solutiilor simple la probleme complicate. Si e finalizat cu singurul concurs de mate relevant pentru varsta lor. Singurul concurs unde nu se fac scheme si misculatii. Da, da, exista alte concursuri unde profii sufla copiiilor rezultatul. E revoltator. In fine, sa revenim.
Imi dau seama ca are un program foarte incarcat. luni joi pian, dupa scoala, luni miercuri karate,seara, vis vis de casa, miercuri are si germana (vine acasa profa) si vineri ar fi fost mate. Ea ma roaga sa ii scot karate si mate. Din motive de oboseala, de placut ii plac. Eu am crezut ca o sa ma roage sa ii scot pianul....oricum vine momentul acela, nu ma indoiesc.
Eu nu vad cum ar putea sa renunte la ele :( Miscare ii trebuie obligatoriu. Mate nu e destul ce se face la scoala, si nu ma refer la cunostinte, ma refer la solutiile elegante.
In afara de pian si mate, unde drumul dureaza juma de ora, karate nu necesita deplasari mai mari de 7 minute iar germana e acasa. Alti copii sunt de o mie de ori mai tracasati, n-au scoala asa buna vis a vis, fac limbi straine in centre specializate, 2 sporturi samd.
Imi totusi clar ca prin activitati vreau sa compensez faptul ca eu nu sunt in stare sa-i fac fata. Nu pot face sport cu ea, nu pot sa ma duc la scoala sa vb cu invatatoarea sa aiba mai multa atentie etc etc. Ea nu are niste parinti normali, tineri si valizi, cum au toti copiii. Mi-e teama ca daca pierde niste trenuri acuma, nu le mai recupereaza. Mi se pare inacceptabil sa-i fie retezate aripile doar pt ca mama ei e neputincioasa.
Copilul asta la 4 ani citea si scria fraze, si NU am lucrat cu ea. Pur si simplu stia. Nu ma grabesc nicaieri, dar nici nu vreau sa se piarda.
Si nu stiu ce sa fac :( Pentru moment, am sa o ascult si nu va merge la cursul de matematica. Dar nu stiu ce sa fac in general. Cum fac sa nu se iroseasca?
8 ianuarie 2012
Mommy wars
Fiind eu ocupata cu doctoratul si fiind eu cu sanatatea in pioneze, n-am apucat sa observ razbelurile de pe blogurile de mamici.
De aceea am fost tare uimita (ca sa fiu draguta) atunci cand dand un raspuns despre ceva am fost acuzata ca incep razboiul. Am facut ceva sapaturi si am aflat ce si cum, m-am cam ingrozit, am trecut mai departe.
Acuma , sa va spun de ce cred eu ca sunt percepute aceste discutii ca razboaie. Tot ce zic e din experienta personala dupa 9 ani si ceva in care am crescut 2 copii plus convietuit cu unu pe care l-am gasit destul de maricel, avea 15 ani. 3 copii in total.
In societatea moderna principalul factor dupa care se fac regulile de convietuire este FRICA.
Frica de viitor.
De exemplu, eu eram mega depresiva ca Sofia nu dormea singura , nu crestea cat credeam eu. Ce era sa ma fac atunci cand ma intorc la facultate? In mod normal ar fi trebuit sa inghet anul, numai ca familia nu m-a lasat. Nu stiu daca a fost bine sau rau, anul l-am incheiat cu 10 pe linie si o super licenta, dar am fost stresata tot acest timp. Dar poate tocmai ocupatia suplimentara m-a salvat din depresia diagnosticata care m-a tinut cel putin 4 luni.
Care e cea mai importanta lectie pe care am invatat-o in tot acest timp?
A fost ca nu putem controla toate aspectele. Ca nu putem sa ne invartim strict in jurul copilului, ca trebuie introdus copilul in viata ta. Chiar citind cu voce tare cursul de stilistica sau studiind la pian cu el in scaunul de masina pus pe fotoliu langa tine, sau transcriind la orchestratie in timp ce alaptezi.
Sau adormind cu copilul pe piept in timp ce inveti pentru examene.
Adica, toate iluziile mele despre alaptat 20 de minute, pus in pat si vazut de treburi s-au spulberat cand ea vroia sa suga 2 ore si sa doarma la mine-n brate.
ca sa imi fac si facultatea si sa ingrijesc si copilul, care sa nu planga noaptea pentru ca ala mare avea scoala a doua zi si avea de invatat si el ziua ca era in clasa a 9a, trebuia sa le bag in acelasi cos si sa fac liniste.
Sa aplic Ferber samd iesea din discutie. In primul rand nici nu stiam ce-i aia. Iar sa inchid usa si sa las sa urle o ora nu aveam cum, baiatul trebuia sa invete, sa isi faca teme, nu sa asculte plansul unui sugaci, vb Marei :) Si pe bune ca nici AP nu stiam ce, am aflat de AP cand avea copilul nr 2 cateva luni., deci la ANI distanta.
Pentru familia noastra si mai ales pt mine, o femeie tanara de 23 de ani, (pt unii un copil, da eu zica ca nu, se exagereaza cu copilaria in era noastra :D) sa imi fac treaba incluzand copilul in ea a fost singura solutie. Asa, am putut observa ca dureaza tot atata timp si se cheltuie tot atata energie sa il inveti ceva pe bebelus cat timp ar trece si cata energie ai folosi pt alte scopuri pt ca intre timp sa invete singur acel lucru.
Treaba asta am citit-o si intr-o carte, niste ani mai tarziu, si anume in cartea Poti sa nu fii o mama perfecta. Haioasa carte.
(Aici se cuvine o paranteza. Copiii mei au cel mai dedicat tata cu putinta, pot spune ca baia Sofiei a facut-o 80% el, a plimbat-o cand a putut, a dormit cu ea pe piept cand eu eram epuizata, a gatit si a intins rufe, a venit de la job direct acasa fara niciun detour, eventual doar la piata, samd samd. Si mi se pare normal. Nu consider ca am avut „ajutor” la copil, consider ca e tatal copilului si e f f normal sa faca toate astea. Daca o mama se lupta singura cu viata casnica si tatal copilului nu se implica, atunci e f nasol. Dar nu e doar de datoria mamei sa asigure bunul mers al familiei. Divizunea muncii e un concept ok, dar nu intr-atata incat sa nu intervii cand vezi ca celalalt e depasit, f obosit samd)
Revenind, opinia mea e ca teama duce la nevoia de control.
Si aici vin cu a doua poveste. Cea a lui Ghe, unde am zis ca mai rau ca la Sofia nu poate fi, ca oricat de mult ar sta treaz si ar vrea sa suga, eu am sa ii fiu un an de zile la dispozitie si mai vedem dupa aia.
Mi-am intrerupt doctoratul si am stat frumusel acasa. Am hotarat ca iau fiecare zi cum vine, fara angoasa. Pot sa spun ca a fost o diferenta de la cer la pamant.Am fost cam obosita, dar nu ca la Sofia. Oboseala era ca aveam doi copii de ingrijit, daca l-as fi avut strict pe el cred ca nici nu simteam ca s-a nascut dpdv stress si griji.
Goghe e copilul care atunci cand ii e somn, pune capul si doarme. Cand ii e foame cere de mancare. Cand ii sete imi cere apa. Practic, are un control uimitor asupra nevoilor lui. In plus, e mult mai intelegator si calin decat sora lui. Se adapteaza cu usurinta schimbarilor. Goghe e copilul crescut fara pic de inversunare din partea mea, copilul la care am plans noptile de drag, nu de FRICA.
Nu e vorba ca pe Sofia n-o iubeam cu aceeasi intensitate. E vorba ca la el am fost libera si increzatoare, iar la Sofia macinata de prejudecati si temeri ca nu fac asa cum scrie in carte si de aia nu doarme ca alti copii si nu mananca ca alti copii . Incepeam sa tremur inainte de orice masa, fructe, legume cereale, ce-o fi fost acolo. Plangeam cand vedeam ca vine seara si eu am de lucru si ea nu vrea sa doarma. Pentru ca nu puteam sa controlez cat mananca, cat doarme... Abia cand am lasat-o mai moale cu pretentiile de perfectiune a fost mai bine.
Ei si acuma sa va spun cum vad eu parinteala. Poate foloseste cuiva, poate se potriveste cuiva. Nu e cu titlu de lege, e ceea ce am facut eu.
Eu cred ca nevoia de control si perfectiune se manifesta si prin metoda Ferber si prin excesul de bio si saritul in sus la cel mai mic plans. Sa va spun ce cred despre saritul in sus:
Niciodata nu mi-am lasat copiii sa planga neconsolati, dar de cand nu i-am mai simtit bebelusi (la mine s-a intamplat cam pe la 2 ani ai Sofiei si pe la 2 ani si jumatate la Ghe) nu am mai incercat sa ii fac sa inceteze si gata dandu-le obiectul dorit, ci mai degraba i-am tinut in brate sa-si manifeste frustarea si sa trecem peste.
Sar in sus la motive emotionale insa. Mi se pare mai grav ca plange ca Alba ca Zapada n-are casa (Ghe e ala) decat daca plange ca nu are masinuta din vitrina sau abtipildurile. Pentru ca plansul dupa obiecte trebuie consumat cu ei alaturi, si dupa investigat ce sta in spatele lacrimilor. Uneori e doar obiectul, case closed. Alteori e ceva ce s-a intamplat la gradinita sau la scoala sau poate chiar afli ca Alba ca Zapada n-are casa si poate ca ii e frica de lipsa casei. Plansul nu e de ignorat.
La fel si obraznicia. Obraznicia ascunde chestii. De fapt, e buna, copilul are incredere sa-ti serveasca una mai nepoliticos asa, dar de ce a simtit nevoia? Eu mereu incerc sa investighez ce se intampla de fapt. Nu inseamna ca nu sanctionez imediat derapajele verbale, pentru ca le semnalez si nu le tolerez. Dar asta nu ma impedica sa nu-mi pun probleme mai adanci.
Poate ca mie imi vine foarte greu sa ii aud nemultumiti si certareti din cauza ca stiu ca nu fac destule pentru ei. Eu sunt de vina, nu ei. De exemplu, in timp ce scriu acest post, Ghe plange afara, ceva legat de sanie, iar eu nu pot sa ma duc sa il ajut pentru ca am o zi f f rea. E soare si frumos si eu nu ma simt in stare sa ies din casa.
De doi ani de zile eu sunt umbra mamei care ar trebui sa fiu.( pfiuu, nu mai plange :D)
Si atunci, cand vad femei sanatoase, in putere, capabile sa isi ingrijeasca copiii, si le vad macinate de frica si repezindu-se una la alta pe bloguri si certandu-se care metoda e mai buna pt cresterea copiiilor imi vine sa le iau si sa le tin un seminar despre bucuria de a fi sanatos si de a putea sa le rezolvi plansul cu sania si cu cearcanele de nesomn si cu bautul apei sau cu mancat doar quinoa cu hrisca si a le cumpara cei mai bio ciorapi si scutece refolosibile.
sa fie clar, Nu minimalizez problemele nimanui, pentru fiecare e importanta persoana proprie si e normal si e BINE si SANATOS sa fie asa.
Dar toate, fara exceptie, alaptatoare, nealaptatoare, working Mom, SAHM , va ingrijiti (acum) copiii mult mai bine ca mine. Aveti bunastarea lor in prim plan. Bucurati-va ca va solicita si le puteti raspunde, bucurati-va ca va puteti darui si ca nu va e teama ca daca citit o poveste in plus a doua zi tre sa zaceti in pat.
Sunt invidioasa carevasazica. Nu ma jenez sa o recunosc, pentru ca e o invidie pozitiva. Asta implica ca ma ambtionez sa redevin sanatoasa, desigur :)
Da numai ca viata e mai smechera de-atata. Eu am facut cum am simtit, am mers dupa ritmul copilului samd, si iata ca acuma nu mai fac fata sa ii secondez. Fizic.
Ma confrunt cu ceva la care nu am rezolvare. Ii vad cum cresc ca buruienile si ma doare ingrozitor. De ce? de FRICA. pentru ca boala m-a facut sa inteleg ce inseamna de fapt lipsa de control. Nu ce stiam eu dinainte ca inseamna „let go” , haha, ce glumita pare acuma. De parca nu era destul, am avut o depresie groaznica in aprilie, in care nu mai vedeam sensul, scopul, nu vroiam sa-mi vad copiii, nu vb cu sotul, nu raspundeam la telefon, la mail. Apoi, dupa ce a trecut, a ramas „doar” ca ma trezesc de dimineata si nu stiu ce zi o sa urmeze. Asta e adevarata lipsa de control, nu ca a mancat desert nonbio la gradi.
De aia predic eliberarea de controlul deplin. Lasatul mai moale. Ganditul uneori „om vedea cum ne descurcam”.
Nu ma refer aici la organizarea intima a fiecarei familii, sper ca e clar. Aia si-o stie fiecare. Ma refer la controlul total asupra copilului, care se manifesta si la biomanii si la metoda Ferber. Iar revin la „poti sa nu fi o mama perfecta”. Acolo scrie ca rutina e buna, dar uneori efectiv nu poti sa o aplici, si atunci e bine sa let go si va reveni de la sine. Nu e vina mamei. Imi pare rau ca a fost luat drept critica, nu era cazul.
Asa ca, nu va mai certati. Eu am si alaptat, am si dormit cu ei, dar asta pentru ca asa mi-a fost mai bine si uite ca nu i-a ferit de necazuri ulterioare. Uneori ma gandesc ca e singurul lucru bun pe care l-am facut pentru ei si ma felicit, e probabil singura perioada fericita din copilaria lor, acuma eu sunt o sursa de frustrare. Ei nu ma au cum ar merita sa ma aiba. Dar trebuie sa let go si sa ma impac cu asta, deocamdata, si sa sper la mai bine.
Dar ai vostri va au acolo, ingrijorate daca nu au dormit cat trebuie, daca nu au baut apa, daca au mancat ciocolata in vizita. Fiti recunoscatoare pentru asta. Multumiti pentru problemele mici. Din ele e condimentata viata. Le puteti rezolva. Si eu ma ingrijorez pt toate astea si pentru foarte multe altele si nu le pot rezolva. Nu pot pretinde nimanui sa ma inlocuiasca. Pe voi nu trebuie sa va inlocuiasca nimeni.
Aveti fericirea de a fi mame intregi pentru copiii vostri, nu o irositi cu mommy wars.
De aceea am fost tare uimita (ca sa fiu draguta) atunci cand dand un raspuns despre ceva am fost acuzata ca incep razboiul. Am facut ceva sapaturi si am aflat ce si cum, m-am cam ingrozit, am trecut mai departe.
Acuma , sa va spun de ce cred eu ca sunt percepute aceste discutii ca razboaie. Tot ce zic e din experienta personala dupa 9 ani si ceva in care am crescut 2 copii plus convietuit cu unu pe care l-am gasit destul de maricel, avea 15 ani. 3 copii in total.
In societatea moderna principalul factor dupa care se fac regulile de convietuire este FRICA.
Frica de viitor.
De exemplu, eu eram mega depresiva ca Sofia nu dormea singura , nu crestea cat credeam eu. Ce era sa ma fac atunci cand ma intorc la facultate? In mod normal ar fi trebuit sa inghet anul, numai ca familia nu m-a lasat. Nu stiu daca a fost bine sau rau, anul l-am incheiat cu 10 pe linie si o super licenta, dar am fost stresata tot acest timp. Dar poate tocmai ocupatia suplimentara m-a salvat din depresia diagnosticata care m-a tinut cel putin 4 luni.
Care e cea mai importanta lectie pe care am invatat-o in tot acest timp?
A fost ca nu putem controla toate aspectele. Ca nu putem sa ne invartim strict in jurul copilului, ca trebuie introdus copilul in viata ta. Chiar citind cu voce tare cursul de stilistica sau studiind la pian cu el in scaunul de masina pus pe fotoliu langa tine, sau transcriind la orchestratie in timp ce alaptezi.
Sau adormind cu copilul pe piept in timp ce inveti pentru examene.
Adica, toate iluziile mele despre alaptat 20 de minute, pus in pat si vazut de treburi s-au spulberat cand ea vroia sa suga 2 ore si sa doarma la mine-n brate.
ca sa imi fac si facultatea si sa ingrijesc si copilul, care sa nu planga noaptea pentru ca ala mare avea scoala a doua zi si avea de invatat si el ziua ca era in clasa a 9a, trebuia sa le bag in acelasi cos si sa fac liniste.
Sa aplic Ferber samd iesea din discutie. In primul rand nici nu stiam ce-i aia. Iar sa inchid usa si sa las sa urle o ora nu aveam cum, baiatul trebuia sa invete, sa isi faca teme, nu sa asculte plansul unui sugaci, vb Marei :) Si pe bune ca nici AP nu stiam ce, am aflat de AP cand avea copilul nr 2 cateva luni., deci la ANI distanta.
Pentru familia noastra si mai ales pt mine, o femeie tanara de 23 de ani, (pt unii un copil, da eu zica ca nu, se exagereaza cu copilaria in era noastra :D) sa imi fac treaba incluzand copilul in ea a fost singura solutie. Asa, am putut observa ca dureaza tot atata timp si se cheltuie tot atata energie sa il inveti ceva pe bebelus cat timp ar trece si cata energie ai folosi pt alte scopuri pt ca intre timp sa invete singur acel lucru.
Treaba asta am citit-o si intr-o carte, niste ani mai tarziu, si anume in cartea Poti sa nu fii o mama perfecta. Haioasa carte.
(Aici se cuvine o paranteza. Copiii mei au cel mai dedicat tata cu putinta, pot spune ca baia Sofiei a facut-o 80% el, a plimbat-o cand a putut, a dormit cu ea pe piept cand eu eram epuizata, a gatit si a intins rufe, a venit de la job direct acasa fara niciun detour, eventual doar la piata, samd samd. Si mi se pare normal. Nu consider ca am avut „ajutor” la copil, consider ca e tatal copilului si e f f normal sa faca toate astea. Daca o mama se lupta singura cu viata casnica si tatal copilului nu se implica, atunci e f nasol. Dar nu e doar de datoria mamei sa asigure bunul mers al familiei. Divizunea muncii e un concept ok, dar nu intr-atata incat sa nu intervii cand vezi ca celalalt e depasit, f obosit samd)
Revenind, opinia mea e ca teama duce la nevoia de control.
Si aici vin cu a doua poveste. Cea a lui Ghe, unde am zis ca mai rau ca la Sofia nu poate fi, ca oricat de mult ar sta treaz si ar vrea sa suga, eu am sa ii fiu un an de zile la dispozitie si mai vedem dupa aia.
Mi-am intrerupt doctoratul si am stat frumusel acasa. Am hotarat ca iau fiecare zi cum vine, fara angoasa. Pot sa spun ca a fost o diferenta de la cer la pamant.Am fost cam obosita, dar nu ca la Sofia. Oboseala era ca aveam doi copii de ingrijit, daca l-as fi avut strict pe el cred ca nici nu simteam ca s-a nascut dpdv stress si griji.
Goghe e copilul care atunci cand ii e somn, pune capul si doarme. Cand ii e foame cere de mancare. Cand ii sete imi cere apa. Practic, are un control uimitor asupra nevoilor lui. In plus, e mult mai intelegator si calin decat sora lui. Se adapteaza cu usurinta schimbarilor. Goghe e copilul crescut fara pic de inversunare din partea mea, copilul la care am plans noptile de drag, nu de FRICA.
Nu e vorba ca pe Sofia n-o iubeam cu aceeasi intensitate. E vorba ca la el am fost libera si increzatoare, iar la Sofia macinata de prejudecati si temeri ca nu fac asa cum scrie in carte si de aia nu doarme ca alti copii si nu mananca ca alti copii . Incepeam sa tremur inainte de orice masa, fructe, legume cereale, ce-o fi fost acolo. Plangeam cand vedeam ca vine seara si eu am de lucru si ea nu vrea sa doarma. Pentru ca nu puteam sa controlez cat mananca, cat doarme... Abia cand am lasat-o mai moale cu pretentiile de perfectiune a fost mai bine.
Ei si acuma sa va spun cum vad eu parinteala. Poate foloseste cuiva, poate se potriveste cuiva. Nu e cu titlu de lege, e ceea ce am facut eu.
Eu cred ca nevoia de control si perfectiune se manifesta si prin metoda Ferber si prin excesul de bio si saritul in sus la cel mai mic plans. Sa va spun ce cred despre saritul in sus:
Niciodata nu mi-am lasat copiii sa planga neconsolati, dar de cand nu i-am mai simtit bebelusi (la mine s-a intamplat cam pe la 2 ani ai Sofiei si pe la 2 ani si jumatate la Ghe) nu am mai incercat sa ii fac sa inceteze si gata dandu-le obiectul dorit, ci mai degraba i-am tinut in brate sa-si manifeste frustarea si sa trecem peste.
Sar in sus la motive emotionale insa. Mi se pare mai grav ca plange ca Alba ca Zapada n-are casa (Ghe e ala) decat daca plange ca nu are masinuta din vitrina sau abtipildurile. Pentru ca plansul dupa obiecte trebuie consumat cu ei alaturi, si dupa investigat ce sta in spatele lacrimilor. Uneori e doar obiectul, case closed. Alteori e ceva ce s-a intamplat la gradinita sau la scoala sau poate chiar afli ca Alba ca Zapada n-are casa si poate ca ii e frica de lipsa casei. Plansul nu e de ignorat.
La fel si obraznicia. Obraznicia ascunde chestii. De fapt, e buna, copilul are incredere sa-ti serveasca una mai nepoliticos asa, dar de ce a simtit nevoia? Eu mereu incerc sa investighez ce se intampla de fapt. Nu inseamna ca nu sanctionez imediat derapajele verbale, pentru ca le semnalez si nu le tolerez. Dar asta nu ma impedica sa nu-mi pun probleme mai adanci.
Poate ca mie imi vine foarte greu sa ii aud nemultumiti si certareti din cauza ca stiu ca nu fac destule pentru ei. Eu sunt de vina, nu ei. De exemplu, in timp ce scriu acest post, Ghe plange afara, ceva legat de sanie, iar eu nu pot sa ma duc sa il ajut pentru ca am o zi f f rea. E soare si frumos si eu nu ma simt in stare sa ies din casa.
De doi ani de zile eu sunt umbra mamei care ar trebui sa fiu.( pfiuu, nu mai plange :D)
Si atunci, cand vad femei sanatoase, in putere, capabile sa isi ingrijeasca copiii, si le vad macinate de frica si repezindu-se una la alta pe bloguri si certandu-se care metoda e mai buna pt cresterea copiiilor imi vine sa le iau si sa le tin un seminar despre bucuria de a fi sanatos si de a putea sa le rezolvi plansul cu sania si cu cearcanele de nesomn si cu bautul apei sau cu mancat doar quinoa cu hrisca si a le cumpara cei mai bio ciorapi si scutece refolosibile.
sa fie clar, Nu minimalizez problemele nimanui, pentru fiecare e importanta persoana proprie si e normal si e BINE si SANATOS sa fie asa.
Dar toate, fara exceptie, alaptatoare, nealaptatoare, working Mom, SAHM , va ingrijiti (acum) copiii mult mai bine ca mine. Aveti bunastarea lor in prim plan. Bucurati-va ca va solicita si le puteti raspunde, bucurati-va ca va puteti darui si ca nu va e teama ca daca citit o poveste in plus a doua zi tre sa zaceti in pat.
Sunt invidioasa carevasazica. Nu ma jenez sa o recunosc, pentru ca e o invidie pozitiva. Asta implica ca ma ambtionez sa redevin sanatoasa, desigur :)
Da numai ca viata e mai smechera de-atata. Eu am facut cum am simtit, am mers dupa ritmul copilului samd, si iata ca acuma nu mai fac fata sa ii secondez. Fizic.
Ma confrunt cu ceva la care nu am rezolvare. Ii vad cum cresc ca buruienile si ma doare ingrozitor. De ce? de FRICA. pentru ca boala m-a facut sa inteleg ce inseamna de fapt lipsa de control. Nu ce stiam eu dinainte ca inseamna „let go” , haha, ce glumita pare acuma. De parca nu era destul, am avut o depresie groaznica in aprilie, in care nu mai vedeam sensul, scopul, nu vroiam sa-mi vad copiii, nu vb cu sotul, nu raspundeam la telefon, la mail. Apoi, dupa ce a trecut, a ramas „doar” ca ma trezesc de dimineata si nu stiu ce zi o sa urmeze. Asta e adevarata lipsa de control, nu ca a mancat desert nonbio la gradi.
De aia predic eliberarea de controlul deplin. Lasatul mai moale. Ganditul uneori „om vedea cum ne descurcam”.
Nu ma refer aici la organizarea intima a fiecarei familii, sper ca e clar. Aia si-o stie fiecare. Ma refer la controlul total asupra copilului, care se manifesta si la biomanii si la metoda Ferber. Iar revin la „poti sa nu fi o mama perfecta”. Acolo scrie ca rutina e buna, dar uneori efectiv nu poti sa o aplici, si atunci e bine sa let go si va reveni de la sine. Nu e vina mamei. Imi pare rau ca a fost luat drept critica, nu era cazul.
Asa ca, nu va mai certati. Eu am si alaptat, am si dormit cu ei, dar asta pentru ca asa mi-a fost mai bine si uite ca nu i-a ferit de necazuri ulterioare. Uneori ma gandesc ca e singurul lucru bun pe care l-am facut pentru ei si ma felicit, e probabil singura perioada fericita din copilaria lor, acuma eu sunt o sursa de frustrare. Ei nu ma au cum ar merita sa ma aiba. Dar trebuie sa let go si sa ma impac cu asta, deocamdata, si sa sper la mai bine.
Dar ai vostri va au acolo, ingrijorate daca nu au dormit cat trebuie, daca nu au baut apa, daca au mancat ciocolata in vizita. Fiti recunoscatoare pentru asta. Multumiti pentru problemele mici. Din ele e condimentata viata. Le puteti rezolva. Si eu ma ingrijorez pt toate astea si pentru foarte multe altele si nu le pot rezolva. Nu pot pretinde nimanui sa ma inlocuiasca. Pe voi nu trebuie sa va inlocuiasca nimeni.
Aveti fericirea de a fi mame intregi pentru copiii vostri, nu o irositi cu mommy wars.
5 ianuarie 2012
Inceput de an in familie
ne uitam la filme in grup, mai ales pentru copii :)
cand nu mai rezist le transfer pe netbook, da mi-e mila de ochii lor pe ecranu de 12.
Ghe imi adoarme in brate si ma intreaba la final daca a reusit Bastian sa salveze Fantasia, mai primeste cate un Pinocchio, cate un strumf.
A invatat sa se joace perfect jocurile de la poisson rouge.com.
Au iesit afara, Sofia foarte multe ore, Ghe doar maxim 2 e zi ca e dupa antibiotic.
In rest, sunt mare si multa si cam speriata de bombe, oricat ma dau curajoasa.
As vrea sa tin o Oshawa macar de 10 zile inainte sa plec la Viena, dar e cam greu cu oameni care mananca mancare normala in jur. Bine ca nu gatesc, dar Ghe doar cu mine mananca bine, asa ca....
cand nu mai rezist le transfer pe netbook, da mi-e mila de ochii lor pe ecranu de 12.
Ghe imi adoarme in brate si ma intreaba la final daca a reusit Bastian sa salveze Fantasia, mai primeste cate un Pinocchio, cate un strumf.
A invatat sa se joace perfect jocurile de la poisson rouge.com.
Au iesit afara, Sofia foarte multe ore, Ghe doar maxim 2 e zi ca e dupa antibiotic.
In rest, sunt mare si multa si cam speriata de bombe, oricat ma dau curajoasa.
As vrea sa tin o Oshawa macar de 10 zile inainte sa plec la Viena, dar e cam greu cu oameni care mananca mancare normala in jur. Bine ca nu gatesc, dar Ghe doar cu mine mananca bine, asa ca....
Abonați-vă la:
Postări (Atom)