8 ianuarie 2012

Mommy wars

Fiind eu ocupata cu doctoratul si fiind eu cu sanatatea in pioneze, n-am apucat sa observ razbelurile de pe blogurile de mamici.
De aceea am fost tare uimita (ca sa fiu draguta) atunci cand dand un raspuns despre ceva am fost acuzata ca incep razboiul. Am facut ceva sapaturi si am aflat ce si cum, m-am cam ingrozit, am trecut mai departe.
Acuma , sa va spun de ce cred eu ca sunt percepute aceste discutii ca razboaie. Tot ce zic e din experienta personala dupa 9 ani si ceva in care am crescut 2 copii plus convietuit cu unu pe care l-am gasit destul de maricel, avea 15 ani. 3 copii in total.

In societatea moderna principalul factor dupa care se fac regulile de convietuire este FRICA.
Frica de viitor.
De exemplu, eu eram mega depresiva ca Sofia nu dormea singura , nu crestea cat credeam eu. Ce era sa ma fac atunci cand ma intorc la facultate? In mod normal ar fi trebuit sa inghet anul, numai ca familia nu m-a lasat. Nu stiu daca a fost bine sau rau, anul l-am incheiat cu 10 pe linie si o super licenta, dar am fost stresata tot acest timp. Dar poate tocmai ocupatia suplimentara m-a salvat din depresia diagnosticata care m-a tinut cel putin 4 luni.
Care e cea mai importanta lectie pe care am invatat-o in tot acest timp?
A fost ca nu putem controla toate aspectele. Ca nu putem sa ne invartim strict in jurul copilului, ca trebuie introdus copilul in viata ta. Chiar citind cu voce tare cursul de stilistica sau studiind la pian cu el in scaunul de masina pus pe fotoliu langa tine, sau transcriind la orchestratie in timp ce alaptezi.
Sau adormind cu copilul pe piept in timp ce inveti pentru examene.
Adica, toate iluziile mele despre alaptat 20 de minute, pus in pat si vazut de treburi s-au spulberat cand ea vroia sa suga 2 ore si sa doarma la mine-n brate.
ca sa imi fac si facultatea si sa ingrijesc si copilul, care sa nu planga noaptea pentru ca ala mare avea scoala a doua zi si avea de invatat si el ziua ca era in clasa a 9a, trebuia sa le bag in acelasi cos si sa fac liniste.
Sa aplic Ferber samd iesea din discutie. In primul rand nici nu stiam ce-i aia. Iar sa inchid usa si sa las sa urle o ora nu aveam cum, baiatul trebuia sa invete, sa isi faca teme, nu sa asculte plansul unui sugaci, vb Marei :) Si pe bune ca nici AP nu stiam ce, am aflat de AP cand avea copilul nr 2 cateva luni., deci la ANI distanta.
Pentru familia noastra si mai ales pt mine, o femeie tanara de 23 de ani, (pt unii un copil, da eu zica ca nu, se exagereaza cu copilaria in era noastra :D) sa imi fac treaba incluzand copilul in ea a fost singura solutie. Asa, am putut observa ca dureaza tot atata timp si se cheltuie tot atata energie sa il inveti ceva pe bebelus cat timp ar trece si cata energie ai folosi pt alte scopuri pt ca intre timp sa invete singur acel lucru.
Treaba asta am citit-o si intr-o carte, niste ani mai tarziu, si anume in cartea Poti sa nu fii o mama perfecta. Haioasa carte.
(Aici se cuvine o paranteza. Copiii mei au cel mai dedicat tata cu putinta, pot spune ca baia Sofiei a facut-o 80% el, a plimbat-o cand a putut, a dormit cu ea pe piept cand eu eram epuizata, a gatit si a intins rufe, a venit de la job direct acasa fara niciun detour, eventual doar la piata, samd samd. Si mi se pare normal. Nu consider ca am avut „ajutor” la copil, consider ca e tatal copilului si e f f normal sa faca toate astea. Daca o mama se lupta singura cu viata casnica si tatal copilului nu se implica, atunci e f nasol. Dar nu e doar de datoria mamei sa asigure bunul mers al familiei. Divizunea muncii e un concept ok, dar nu intr-atata incat sa nu intervii cand vezi ca celalalt e depasit, f obosit samd)

Revenind, opinia mea e ca teama duce la nevoia de control.
Si aici vin cu a doua poveste. Cea a lui Ghe, unde am zis ca mai rau ca la Sofia nu poate fi, ca oricat de mult ar sta treaz si ar vrea sa suga, eu am sa ii fiu un an de zile la dispozitie si mai vedem dupa aia.
Mi-am intrerupt doctoratul si am stat frumusel acasa. Am hotarat ca iau fiecare zi cum vine, fara angoasa. Pot sa spun ca a fost o diferenta de la cer la pamant.Am fost cam obosita, dar nu ca la Sofia. Oboseala era ca aveam doi copii de ingrijit, daca l-as fi avut strict pe el cred ca nici nu simteam ca s-a nascut dpdv stress si griji.
Goghe e copilul care atunci cand ii e somn, pune capul si doarme. Cand ii e foame cere de mancare. Cand ii sete imi cere apa. Practic, are un control uimitor asupra nevoilor lui. In plus, e mult mai intelegator si calin decat sora lui. Se adapteaza cu usurinta schimbarilor. Goghe e copilul crescut fara pic de inversunare din partea mea, copilul la care am plans noptile de drag, nu de FRICA.
Nu e vorba ca pe Sofia n-o iubeam cu aceeasi intensitate. E vorba ca la el am fost libera si increzatoare, iar la Sofia macinata de prejudecati si temeri ca nu fac asa cum scrie in carte si de aia nu doarme ca alti copii si nu mananca ca alti copii . Incepeam sa tremur inainte de orice masa, fructe, legume cereale, ce-o fi fost acolo. Plangeam cand vedeam ca vine seara si eu am de lucru si ea nu vrea sa doarma. Pentru ca nu puteam sa controlez cat mananca, cat doarme... Abia cand am lasat-o mai moale cu pretentiile de perfectiune a fost mai bine.


Ei si acuma sa va spun cum vad eu parinteala. Poate foloseste cuiva, poate se potriveste cuiva. Nu e cu titlu de lege, e ceea ce am facut eu.
Eu cred ca nevoia de control si perfectiune se manifesta si prin metoda Ferber si prin excesul de bio si saritul in sus la cel mai mic plans. Sa va spun ce cred despre saritul in sus:
Niciodata nu mi-am lasat copiii sa planga neconsolati, dar de cand nu i-am mai simtit bebelusi (la mine s-a intamplat cam pe la 2 ani ai Sofiei si pe la 2 ani si jumatate la Ghe) nu am mai incercat sa ii fac sa inceteze si gata dandu-le obiectul dorit, ci mai degraba i-am tinut in brate sa-si manifeste frustarea si sa trecem peste.
Sar in sus la motive emotionale insa. Mi se pare mai grav ca plange ca Alba ca Zapada n-are casa (Ghe e ala) decat daca plange ca nu are masinuta din vitrina sau abtipildurile. Pentru ca plansul dupa obiecte trebuie consumat cu ei alaturi, si dupa investigat ce sta in spatele lacrimilor. Uneori e doar obiectul, case closed. Alteori e ceva ce s-a intamplat la gradinita sau la scoala sau poate chiar afli ca Alba ca Zapada n-are casa si poate ca ii e frica de lipsa casei. Plansul nu e de ignorat.
La fel si obraznicia. Obraznicia ascunde chestii. De fapt, e buna, copilul are incredere sa-ti serveasca una mai nepoliticos asa, dar de ce a simtit nevoia? Eu mereu incerc sa investighez ce se intampla de fapt. Nu inseamna ca nu sanctionez imediat derapajele verbale, pentru ca le semnalez si nu le tolerez. Dar asta nu ma impedica sa nu-mi pun probleme mai adanci.
Poate ca mie imi vine foarte greu sa ii aud nemultumiti si certareti din cauza ca stiu ca nu fac destule pentru ei. Eu sunt de vina, nu ei. De exemplu, in timp ce scriu acest post, Ghe plange afara, ceva legat de sanie, iar eu nu pot sa ma duc sa il ajut pentru ca am o zi f f rea. E soare si frumos si eu nu ma simt in stare sa ies din casa.
De doi ani de zile eu sunt umbra mamei care ar trebui sa fiu.( pfiuu, nu mai plange :D)

Si atunci, cand vad femei sanatoase, in putere, capabile sa isi ingrijeasca copiii, si le vad macinate de frica si repezindu-se una la alta pe bloguri si certandu-se care metoda e mai buna pt cresterea copiiilor imi vine sa le iau si sa le tin un seminar despre bucuria de a fi sanatos si de a putea sa le rezolvi plansul cu sania si cu cearcanele de nesomn si cu bautul apei sau cu mancat doar quinoa cu hrisca si a le cumpara cei mai bio ciorapi si scutece refolosibile.
sa fie clar, Nu minimalizez problemele nimanui, pentru fiecare e importanta persoana proprie si e normal si e BINE si SANATOS sa fie asa.

Dar toate, fara exceptie, alaptatoare, nealaptatoare, working Mom, SAHM , va ingrijiti (acum) copiii mult mai bine ca mine. Aveti bunastarea lor in prim plan. Bucurati-va ca va solicita si le puteti raspunde, bucurati-va ca va puteti darui si ca nu va e teama ca daca citit o poveste in plus a doua zi tre sa zaceti in pat.
Sunt invidioasa carevasazica. Nu ma jenez sa o recunosc, pentru ca e o invidie pozitiva. Asta implica ca ma ambtionez sa redevin sanatoasa, desigur :)

Da numai ca viata e mai smechera de-atata. Eu am facut cum am simtit, am mers dupa ritmul copilului samd, si iata ca acuma nu mai fac fata sa ii secondez. Fizic.
Ma confrunt cu ceva la care nu am rezolvare. Ii vad cum cresc ca buruienile si ma doare ingrozitor. De ce? de FRICA. pentru ca boala m-a facut sa inteleg ce inseamna de fapt lipsa de control. Nu ce stiam eu dinainte ca inseamna „let go” , haha, ce glumita pare acuma. De parca nu era destul, am avut o depresie groaznica in aprilie, in care nu mai vedeam sensul, scopul, nu vroiam sa-mi vad copiii, nu vb cu sotul, nu raspundeam la telefon, la mail. Apoi, dupa ce a trecut, a ramas „doar” ca ma trezesc de dimineata si nu stiu ce zi o sa urmeze. Asta e adevarata lipsa de control, nu ca a mancat desert nonbio la gradi.
De aia predic eliberarea de controlul deplin. Lasatul mai moale. Ganditul uneori „om vedea cum ne descurcam”.
Nu ma refer aici la organizarea intima a fiecarei familii, sper ca e clar. Aia si-o stie fiecare. Ma refer la controlul total asupra copilului, care se manifesta si la biomanii si la metoda Ferber. Iar revin la „poti sa nu fi o mama perfecta”. Acolo scrie ca rutina e buna, dar uneori efectiv nu poti sa o aplici, si atunci e bine sa let go si va reveni de la sine. Nu e vina mamei. Imi pare rau ca a fost luat drept critica, nu era cazul.

Asa ca, nu va mai certati. Eu am si alaptat, am si dormit cu ei, dar asta pentru ca asa mi-a fost mai bine si uite ca nu i-a ferit de necazuri ulterioare. Uneori ma gandesc ca e singurul lucru bun pe care l-am facut pentru ei si ma felicit, e probabil singura perioada fericita din copilaria lor, acuma eu sunt o sursa de frustrare. Ei nu ma au cum ar merita sa ma aiba. Dar trebuie sa let go si sa ma impac cu asta, deocamdata, si sa sper la mai bine.
Dar ai vostri va au acolo, ingrijorate daca nu au dormit cat trebuie, daca nu au baut apa, daca au mancat ciocolata in vizita. Fiti recunoscatoare pentru asta. Multumiti pentru problemele mici. Din ele e condimentata viata. Le puteti rezolva. Si eu ma ingrijorez pt toate astea si pentru foarte multe altele si nu le pot rezolva. Nu pot pretinde nimanui sa ma inlocuiasca. Pe voi nu trebuie sa va inlocuiasca nimeni.
Aveti fericirea de a fi mame intregi pentru copiii vostri, nu o irositi cu mommy wars.


22 de comentarii:

  1. Ce frumos scris. Chiar daca nu sunt mama, dar lucrez cu copiii, sunt de acord cu tine. Cred ca nici copillului nu-i face bine relatia cu o mama razboinica. Cred ca e mai importanta relatia mama-copil, care se formeaza in urma cresterii, si nu regulile de crestere. Stern, in cartile lui vorbeste despre dansul mama-copil. As mai adage armonia relatiei. Si nu cine face regulile, cine controleaza. Regulile sunt importante, dar tb adaptate. Iar o relatie are nevoie de un feed-back constant. Nimic nu e stabil, totul este in miscare.

    Mihaela

    RăspundețiȘtergere
  2. Mihaela Maria , love you back.

    Mihaela, tu ai zis in 3 propozitii inteligente si efciente ca ma chinuiam eu pe atatea randuri de rambling :)), multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  3. Îndrăznesc și eu...Ca mamă am fost mereu pe principiul "let go". Nu știu de ce, nu știu cum, de undeva Dumnezeu mi-a dat acestă putere (eu de felul meu fiind relativ controlatoare). Mi-a fost atât de ușor!!! Și băiatul meu, la 3 ani, e mai cooperant (dar nu supus!) decât mulți adulți pe care îi cunosc, așa că nu se încadrează deloc la eticheta "răsfățat" că bănuiesc că asta e marea temere a părinților.
    Multă multă sănătate îți doresc!
    (ce frumos a spus Mihaela!)

    RăspundețiȘtergere
  4. si pe mine ma seaca de numa` razbelele astea intre metode de parintit, dar cred ca si ele isi au valoarea lor de "etapa" in viata ori parcursul fiecarei mame.
    la faza aia de "let it go" ori "let it be", aia de dulce detasare, de trait pur si simplu cu copilul, alaturi de el dar nu si in locul lui, cred ca se ajunge cu timpul. la mine, tot ca la tine, la al doilea copil.
    ma bucur enorm ca recomanzi "Poti sa nu fii o mama perfecta", ca oricum nu poti sa fii perfecta, oricate flip flapuri ai izbuti si oricat de cu talent ai sari la prima milisecunda a celui mai mic scancet al copilului. da` adevarata, da.

    mi-a placut mult, foarte mult sa citesc postul asta.

    RăspundețiȘtergere
  5. uau....n-am nimic de spus, vroiam doar sa stii ca am citit.

    RăspundețiȘtergere
  6. Anca, f bine, esti dintre putinele norocoase echilibrate de la inceput. la mine a fost greu pana am ajuns acolo.
    Eugenia :*

    Gratioasa :) cartea am citit-o la Ghe si am murit de ras, mai ales cand decrie copilul pana intr=un an ca un feld e „stare atmosferica” , ce mi-a mai placut!
    Luminitza, hugs back!

    Maria, merci mult :)

    RăspundețiȘtergere
  7. E prima data cand iti scriu si iti multumesc. m-AM INDENTIFICAT cu ceea ce gandesti si ai pus pe hartie. De cate or iti citesc blogul te simt ca pe o sora, Iulia.

    RăspundețiȘtergere
  8. Sabinelu, te iubesc si te imbratisez.

    RăspundețiȘtergere
  9. Sabina, o imbratisare mare mare. Pup.

    RăspundețiȘtergere
  10. Degetico: te imbratisez cu drag. Ai spus tot ce se putea spune si atat de frumos.

    RăspundețiȘtergere
  11. La prima, voiam control total :D!
    La a doua m-am relaxat treptat (dar, na, si copilul l-am simtit altfel, poate chiar din cauza relaxarii :).
    Acum cred ca voi fi relaxata total :)!
    Sanatate multa iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  12. of Sabina! ce drag imi e de tine! Nu uita pls ce te-am rugat apropo de o graviduta pe care o stim:)

    RăspundețiȘtergere
  13. nu uit, dar inca n-am apucat face to face nimica :D

    RăspundețiȘtergere
  14. te imbratisez cu drag si-ti doresc multa putere! de fiecare data cand te citesc imi pare ca inteleg mai bine viata si pretuiesc si mai mult ceea ce am!
    ai grija de tine.

    RăspundețiȘtergere
  15. cu primul e cel mai greu, si daca ramane copil unic e si mai greu, fiindca te super-stresezi la orice fleac.Cand ai mai multi esti mai relaxata,ai revelatia ca viata nu merge dupa carti :)).Fiecare mama trebuie sa-si urmeze instinctul, valorile, etc., de asta eu cel putin nu vreau sa conving pe nimeni de nimic in domeniul educatiei si al cresterii copilului.

    RăspundețiȘtergere
  16. Fantastic post, l-am recitit de cateva ori ca sa ma asigur, dar nu, E PERFECT. Nu se putea spune nimic in plus, nu ai uitat nimic si ai spus-o extraordinar de frumos. Ar trebui sa invatam toate. De multe ori cand mi-e greu sau ma simt obosita imi vine sa spun ca as pune si eu picioarele sus si capul jos 5 minute, ca poate am si eu dreptul, dar realizez ca alte mamici (sau femei in general) o duc mult mai greu si nu sunt atat de fericite, asa ca ar fi frumos sa fiu recunoscatoare pentru tot ce am si sa-mi vad de drum. Toate ar trebui sa fim recunoscatoare pentru tot ce avem, nu sa ne plangem pentru ce ne-am dori si nu avem... Mofturi de prea mult bine. Cand ajungi sa vezi prin ce trec alte persoane realizezi unde e adevaratul greu si te intrebi "in aceeasi situatie, eu as putea oare sa fiu atat de adevarata?!".
    Te pup, esti o adevarata femeie, puternica si frumoasa, si multumumesc pentru cuvinte!

    RăspundețiȘtergere
  17. Te-am admirat intodeauna iar dupa postingul asta te admir si mai mult, demnitatea ta ma impresioneaza enorm!

    Cu drag, Raluca

    RăspundețiȘtergere
  18. Fara cuvinte! da, si eu incercam sa controlez totul, sa incerc sa fac totul perfect (sau sa tind spre perfectiune). abia acum, dupa aproape un an, incep sa ma mai relaxez.
    te imbratisez si merci de sfaturi!

    RăspundețiȘtergere
  19. Cred ca e primul meu comentariu pe acest blog. N-am cuvinte sa-ti spun cat de acord sunt cu tine. Si cat te admir, ca poti face fata cresterii a 2 copii, unei activitati remarcabile si bolii... Sa-ti dea Dumnezeu sanatate cat mai multa!

    RăspundețiȘtergere