Ziua de 2 martie 2012 a inceput pe semi intuneric, de seara, dupa traditia evreiasca, cu cel mai minunat apus de soare, vazut de la etajul 21 al celui mai mare spital din Europa. Noaptea a fost lunga, desigur ca n-am putut dormi.
La ora 2, singura „cearta” cu o asistenta venita din Rusia. Anestezistul imi daduse liber la apa pana cu 3 ore inainte de splenectomie. Ea insa era tare suparata ca indraznesc sa o contrazic. Whatever, am intalnit eu personal medical mult mai rau ca dumneata, imi spuneam in fata jumatatii de pahar .
La ora 5, o singura inghititura de apa pentru ultimele 12 miligrame de Medrol din viata mea.
Am incercat sa mai dorm un pic, cred ca am si reusit circa 20 de minute, dar apoi, cu detasare, m-am ridicat si am hotarat ca am sa infrunt cu mult curaj ziua asta.
Totul a mers ca la carte, pana in momentul in care a trebuit sa imi scot inelul evolutiv si verigheta. Abia atunci am avut o strangere de inima cumplita. Niste lacrimi timide. Un gand teribil spre Bucuresti. L-am alungat repede.
Ceea ce a urmat pret de vreo 5 ore a fost o sinistra si un pic umilitoare conformare.
Experienta celor doua nasteri prin cezariana nu ma pregatise pentru asa ceva, atunci eram treaza, cu iluzia controlului asupra a ceea ce se intampla, cu alte emotii, pozitive, fermecatoare, benefice.
Acum m-am gasit in postura ingrata a unui numar care trebuie rezolvat, desi cu blandete si deferenta.
In aceste momente, de proceduri medicale (da, chiar si la aspiratiile de maduva pe viu), imi iau o mina glumeata si relaxata. Nu-mi place „ sa fiu o pacienta dificila”, n-am fitze, nu ma plang, ma prefac indrazneata si plina de curaj. Joc un teatru nemaipomenit, imi inghit frica si o ascund bine sub un zambet, cand doare ingrozitor zic un „hmmm, asta s-a simtit un pic”, sau in cel mai infiorator caz, un „au” camuflat sub un scuturat de cap sagalnic.
(in timp ce scriu asta ninge foarte marunt in stanga biroului meu negru de la Busteni, iar in spatele meu straluceste soarele printre nori. Da, da, exact ca mine la punctia de maduva)
Dar cu toate astea, inainte de injectia care trebuia sa ma adoarma, desi am zambit tuturor, m-am simtit dezgolita de tot ce inseamna fiinta mea interioara, m-am simtit mai mult ca oricand supusa fizicului, pe care oricum il uram, considerandu-ma in acele momente absolut hidoasa, m-am gandit la tot ce sunt eu de fapt, si la cum aceasta boala si medicatia ei au ascuns toate minunile din mine, si pe mine.
(cand scriu asta nu mai e soare, doar ninge violent si des. Coincidente? ori nu exista, ori totul e coincidenta)
Da, stiu, e poate ciudat sa te gandesti asa profund la spirit inaintea unei operatii majore, sau poate ca asa trebuie? Nu-mi dau seama si sper sa nu mai aflu prea curand. Granita dintre viata si moarte e atat de fina. Si nu doar la incetarea batailor inimii ma refer aici. Privind in urma, aceste ganduri imi spun ca eu traiam interior, in ciuda maladiei abrutizante si deformatoare.
M-a trezit o voce blanda care-mi spunea ca totul e perfect si a mers bine. Dar in loc sa fiu fericita, eram , poate de la anestezie, foarte, foarte trista si cu sentimentul umilintei extrem de accentuat.
Au trecut cateva ore bune pana cand am ajuns inapoi la etajul 21, unde ma astepta prietena mea Adriana, cu cea mai normala atitudine posibila, ceea ce a fost exceptional. I-am povestit eu un pic ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, am dat telefon acasa in primul rand, apoi niste Sms la alte prietene rugandu-le sa nu vina sa ma vada, cum planificasera, pentru ca nu aveam desigur chef sa vad pe nimeni, am fost, ca dupa toate spitalizarile mele, foarte nesuferita cu surioara mea, dar era deja obisnuita de la nasterea Sofiei cu „Sabina post op”, presupun ca nu si-a facut probleme.
In rest, am un usor blank in ceea ce priveste acea zi. Dupa vizitele medicilor, foarte haiosi ca de obicei, nu prea stiu ce s-a intamplat in ultimele ore ale dupa-amiezii devenita de fapt seara. presupun ca am dormit si am vorbit la telefon. Si atunci credeam ca n-am sa uit nicio secunda....
In orice caz, noptile in AKH nu sunt odihnitoare, mereu intra cineva sa verifice ceva, ba se mai schimba o perfuzie, se mai face o injectie, cineva mai apasa un buton, asa ca dimineata urmatoare m-a gasit obosita rau, dar mult, mult mai optimista.
Dupa ce-am scapat de toate acele am zburdat efectiv, da, splenectomia e muuult mai putin dureroasa ca o cezariana, mi s-a parut parfum de roze recuperarea. Dovada, aici, in ce a scris Adriana, main subject:
photoShooting at AKH :)
Cert e ca din acel moment, razand amandoua in hohote pe holurile spitalului (acoperite de arta moderna teribil de proasta), cheful de viata nu m-a mai parasit.
Am mai avut momente de cumpana, mai traiesc unele innegurari pasagere, dar sunt firesti, sunt ale Sabinei ”dintotdeauna”, in fond, suntem oameni, si cu cat mai sensibili, cu cat mai empatici, cu atat mai supusi trairilor diverse. Si asta e un semn de sanatate interioara.
Saptamana urmatoare am petrecut-o la prietena mea, careia n-am sa am niciodata suficiente cuvinte si gesturi sa ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine. Sper doar ca stie si ca nu va ezita niciodata sa se deschida in fata mea, asa cum m-am deschis eu in fata ei. Sper, Adriana, ca stii ca sunt aici pentru tine , nu din recunostinta, nu din datorie, ci din prietenie si dragoste.
Da, a trecut un an. Un an in care am reinvatat sa iubesc si, mai important, sa ma iubesc, am reinvatat sa traiesc, sa ma bucur, sa am incredere in mine si in viata. Un an in care profesional si personal mi-a mers bine, in care grijile s-au indreptat preponderent inspre familie, prieteni, cariera, si nu inspre propria persoana.
Un an in care am lasat in urma peste 10 kilograme, figura modificata de cortizon, paloarea si oboseala continua.
Un an in care am reusit sa-mi apreciez frumusetea interioara si exterioara, in care aproape tot ce-am pus pe hartie s-a concretizat, in care am muncit mult, cu bucurie si cu putere.
Anul trecut la Viena eram in intuneric si incertitudine, anul acesta, al doilea sanatos, il incep conectata cu cele mai adanci trairi, dar si cu nonsalanta, cu siguranta, cu speranta ca voi invinge statisticile, cu certitudinea ca doar cu sinceritate cruda fata de mine insami voi putea fi aici pentru multi, multi, foarte multi ani.
Aveam nevoie de acest catharsis. Imi amintesc tot ce ar trebui sa uit. Dar e necesar, pentru a nu uita tot ce trebuie sa-mi amintesc. Pentru ca am trait si traiesc intens citatul acela, pe care un prieten drag mi l-a aratat mai demult intr-o revista,
„ poti suprinde viata, dar nu o poti controla”
