Trăim într-o lume care nu are timp de problematici personale, le ascunde bine înăuntrul cutiilor de beton până când chiar și acolo nu se mai văd, eclipsate de exteriorul mereu în renovare.
Grămezi de deadline-uri, activități surogat și rutină inevitabilă, doar doar se îngroapă mai temeinic orice tristețe, devine tabu, indezirabilă social din teama irațională ca ar putea fi transmisibilă.
Vai și amar de acela care își acordă luxul de a nu părea fericit încontinuu. Excluderea e iminentă și conversațiile devin condescendente, de altfel identic și pentru cel ce îndrăznește să jubileze de-adevăratelea. Trăirile puternice au devenit de-a dreptul indecente, chiar de sunt nuanțate estetic ori înțelept, fără agresivitate.
Se confundă grav exprimarea emoțiilor cu dorința de rezolvare a lor. Când de cele mai multe ori un schimb generos de idei, nu de probleme personale, e de-ajuns ca să poți deschide ochii mai liniștit a doua zi.
Melancolia și bucuria nu sunt niște molime. Nu suntem depresivi dacă suntem lucizi și ne analizăm limitele, nu suntem exaltați dacă vedem frumosul din jur. Nu e nevoie de sfaturi și nici de verdicte pentru „normalizare”. Ci doar de reflexii adevărate ale sinelui când ne uităm în ochii interlocutorilor.
Miroase în jur a vacanță și a nerăbdare. Aici la etajul 2 se scrie însă o poveste despre renunțare și hotărâre, despre nostalgie și furie, codificate, fără miros, cu gust dulce amărui.
