Cu câteva zile înainte se asculta Europa Libera. Timișoara, morți, Laszlo Tokes, Piața Operei, împușcături.
Cu o zi înainte marele miting, sora mea prin oraș, mama venind acasă în panică și auzind fericită că ne ciondăneam de la nuștiu ce joc, iarăși niște europa liberă. dar la 10 ani dormeam noaptea, nu știu ce se discuta.
Pe 22 vecinul de la 3 a strigat exaltat: deschideți televizoarele, suntem liber, suntem libeeeri. Singure acasă, l-am deschis evident, program în mijlocul zilei? unde s-a mai prins așa ocazie.
Drumul până la Televiziune (ce să aperi? dar ne-am dus), drumul înapoi pe jos, tata care ne-a lăsat la fântâna Miorița și a plecat înapoi, gloanțele din balcon despre care nu mai știu exact în ce noapte au fost, zvonurile că au murit unii într-o mașină pe strada noastră și multe multe altele de felul ăsta la care eram foarte conectată și care încep să se piardă în viața de adult.
Mi se pare că a trecut foarte mult timp de la 10 la 22 de ani jumate.
Și foarte repede au trecut restul de 12 și jumătate (de la copii încoace).
Iar cu totul cei 25 sunt amestecați și nu-mi dau seama dacă nu-nțeleg nimic din lume din cauză că ea s-a schimbat din temelii sau din cauză că nu e practic nimic de înțeles sau de știut, pentru că vârstele sunt aceleași dintotdeauna.
Atunci mi se părea că se poate face orice. Realismul nu ajunsese până la mine, habar nu aveam ce înseamna acel orice, dar limitele păreau să fi dispărut și cuvântul cheie era
schimbare.
Poate că libertatea era sucul verde de kiwi la pet sau dozatorul TEC sau pâinea turcească și guma Turbo de la metrou Unirii sau elasticele colorate din același loc, prima coca cola de 0.33, de la Pâine (cei din lic. Enescu știu despre ce e vorba, probabil și cei de la Arhitectură), să aștepți să treacă mai lunile ca să mergi fără uniformă în clasa a 5-a ( încă asociez „libertatea” cu puloverul roz de mohair, pufos cum nu mai există de atunci) sau Pe aripile vântului citită până s-a rupt cartea, că doar fusese filmul pe 30 decembrie 89.(sau 31?) sau radio UniFan si MC Hammer și Depeche Mode.
Dacă m-ar fi întrebat cineva cum voi fi peste 25 de ani, aș fi răspuns ca probabil o celebritate de ordin mondial, doar 35 e o vârsta matusalemică, dacă n-ai făcut nimic până atunci, nici că mai poți vreodată. Aș fi fost o doamnă încă destul de tânără, dar eminamente trecută și bine așezată în confortul unui succes bine lucrat și chibzuit, România ar fi fost un tărâm lăsat în urmă și bun de retrăit în vacanțe, iar toată lumea ar fi fost sănătoasă și prosperă.
N-am știut acum 25 de ani că rănile acestei națiuni sunt adânci și cam infectate. N-am știut că cei care te formează poartă cu sine visul propriu și totodată ratarea proprie, că nu le e ușor să dea fără să-și amintească de toate șansele pe care le ai și ei nu le-au avut. N-am știut că tinerii unei națiuni poartă în spate poverile adulților din jurul lor. La adăpostul puloverului meu roz credeam că mirarea și extazul în fața vieții sunt atribute comune tuturor și nu înțelegeam de ce nu e totul perfect, repede, așa cum merita întreaga societate.
N-am succesul acela bine lucrat și chibzuit la care visam. Cine știe, probabil că în compoziție nici nu are cum să existe de-adevăratelea? (pot să scot din pălărie cel puțin 15 compozitori de mare succes în sistemul meu de referință, nu știu câți au și auzit de ei)
Sau cine știe, poate că viața mea a fost și un șir de evenimente care de care mai neprevăzute la care chibzuiala de-acasă nu s-a potrivit.
Nu am știut acum 25 de ani, când credeam că asist la momente excepționale, că lumea se schimbă și cu revoluții, și fără. N-am știut că libertatea nu ține doar de lipsa unui sistem politic opresiv, că acesta constituie doar un mic procent din întregul agrenaj de situații ce poate contribui la (ne)fericirea unui individ.
N-am știut că, deși soarele răsare în fiecare zi, nicio clipă nu seamănă cu alta și că acea construcție implacabilă pe care ani de zile mi-am reproșat că nu am respectat-o, cel mai probabil că nici nu există.
Mă uit în urmă și văd ani în care mi-a păsat de politică, ani în care nu am știut cine e prim ministru, ani în care am trăit între bucătărie și parc, ani în care nu am apucat să dau pe-acasă decât ca să dorm, ani în care lunile păreau zile și zilele decenii, ani în care n-am pus mîna pe creion, ani în care am scris câte 6 piese. Timp variabil, timp schimbat și timp trăit chiar când am crezut că am murit de mult și că mai rău nu are cum să fie iadul.
Unde s-a dus senzația aceea de eliberare, de entuziasm și de „ orice e posibil”?
Probabil că generația mea o va căuta toată viața. Indiferent de cât i-au ferit sau nu părinții de mersul evenimentelor. Prea plutea în aer.
Și cînd o regăsim în vreun moment surprinzător, tragem de ea ca de un suc în primele noastre mersuri la discotecă.
Ce nu am știut acum 25 de ani e că nimic nu ține pentru totdeauna.
Dar suntem norocoși să fi simțit pulsul acelor zile.
Să avem aceste reper foarte clar al trecerii.
Nu am știut că azi, după 25 de ani, voi fi trăit vreo 3 vieți și că încă mă voi întreba când vine planul ăla fantastic care mă duce la țintă.
Care țintă?
Nu știu.
© Ada-Sofia Ulubeanu
