Holograme

Se spune că cel mai greu e să trăiești în prezent. Poate și pentru că e de fapt imposibil și nenatural. Orice stare am crede că avem într-un anumit moment, e deja la timpul trecut atunci când o conștietizăm.
Mai e și problema viitorului. Sloganurile „mentaliste” spun că nu trebuie să ne îngrijorăm, la fel spun și indemnurile religioase. Alte sloganuri, subordonate realului, spun că nu ești om întreg dacă nu ai viitorul bine planificat și că nu ești valabil decît dacă știi unde o să fii peste 5 ani. O contemporaneitate care, contrar lozincilor,  exclude visatul la cai verzi pe pereți și respinge eșecul ca pe o murdărie sinistră ce contaminează  gulerele albe.

Unde e adevărul nu știe nimeni.
Cert e că atunci când scrii o compoziție (un eufemism pentru viață...), planifici viitorul, suferi prezentul și contempli trecutul. Toate deodată.


Hologramele acestea ale sufletului sunt liniștitoare prin distanță și terifiante în același timp.
O lucrare nouă e un drum necunoscut în care te oglindești doar pe bucăți.
Abia la capătului lui te așteaptă o persoană întreagă, dar alta decât erai.
Și  trebuie să refaci traseul urcându-te în următorul tren, cu destinație incertă, până când totul se recompune iar din fragmente distorsionate și cinice, pe care le șlefuiești într-o armonie nouă și iluzorie.

© Sabina Ulubeanu : autoportret în tren :)