Minus doi

Era o zi de luni, însorită și friguroasă.
Vestea n-a căzut ca trăznetul, era previzibilă.

Imprevizibil a fost doar ghimpele ascuțit din piept, nestins nici de lacrimi, nici de rațiune.
Apărut aproape de începutul primăverii, prelungit până aproape de finalul toamnei.

O vară prelungită artificial  nu a adus nici un fel de răspunsuri, nici consolare. Doar anestezii temporare cu gust sărat de mare și păduri colorate prin abur  lângă râuri și cascade străine. Oricum ceața asta era prietena mea de peste un an și jumătate.

Așa că nu am înțeles de ce cu cât se făcea mai frig, eram mai vie pe dinăuntru.
Și într-o duminică cu multă ploaie m-am trezit de-a binelea. Am știut ce mi se întâmplase pentru că nu mi-am mai pus lapte în cafea. Fericirea are gust de cafea neagră, dacă nu știați.
Am trăit în felul ăsta cam trei săptâmâni.

A doua oară a fost  tot luni, iar ziua înnorată nu părea prea rece.
Vestea nu a căzut ca trăznetul, era din nou previzibilă.
Ghimpele s-a înfipt și mai adânc în miezul inimii.
A urmat o toamnă  ireal de frumoasă din care nu am înțeles nimic. Rațiunea plecase un pic la plimbare și pulsul se tot ridica.

Cafeaua a rămas neagră. Și nu eram singură cu ghimpele, creștea de la suflet la suflet până ce i-a năpădit pe toți din jur. Și atunci s-a întâmplat miracolul. Fiecare respirație i-a topit atacul violent și a lăsat durerea caldă și înțelegătoare, îndreptată spre a trăi de-adevăratelea.



2015: minus 2.

© Sabina Ulubeanu 2015