Black Hole Ostrov

Kagelmood

Sau post-it-uri lipite in cele 4 zari, in 5 directii din 8 posibile.

taximetrista merge ca vantul si ca gandul, ma aduce in fata salii de concert cu 7 minute inainte de ora 7, very ladylike. la intrare e ceva suspect. lume, multa lume. adica, lume necunoscuta, multi tineri, majoritatea foarte cool, ochelarii cu rame inchise si mari sunt parca marca serii. le sta bine, oricum, very hip.


trecand peste socul intial, ma incumet si intru in foaierul frumos renovat , unde ma asteapta un fel de Beethoven pe jos...ba nu, si de jur imprejur, pentru ca il aud. e instalatia pregatita de Catalin Cretu , citez din program " pe baza unor secvente din filmul "Ludwig van" al lui Mauricio Kagel (1969).
foaierul e plin ochi, mai zaresc si cate un cunoscut, apuc un salut timid cu doi dintre interpreti si intru in sala...care e....si mai plina!

in fine, ma asez cu greu, cei intarziati sunt in picioare, pe jos, pe sus, dar in orice caz, cuminti foc in asteptarea concertului.

pe cat de cosmpolita, eterogena si neconventionala e atmosfera din sala, pe atat de serioasa (chiar si cand se glumeste) e cea de pe scena. (scena la care in sfarsit vad "pantalonii" cortinei in negru.)
in negru sunt si interpretii. si dirijorul. care s-a mai subtiat un pic de la ultima noastra intrevedere. probabil ca nu-i simplu sa calatoresti intr-o ora, pe rand, la est, sud, nord-est, sud est si nord vest. ma gandesc eu ca adunarea in acelasi timp si spatiu a atator directii necesita multe ore de munca si concentrare, plus fitness tahionian involuntar, ca e la moda, mai ceva ca ochelarii cu rame groase.

ore de munca ce se aud in mod fericit in sala si se resimt si mai fericit in randul publicului.

dar nu, nu va vorbesc neaparat de Kagel, nici de ansamblul Propuls, nu am de gand sa redactez o cronica muzicala, asa cum nici Die Stücke der Windrose für Salonorchester nu e o muzica supusa conventiilor, omogena, ci decurge din amalgamul starilor eterogene ale autorului, ce abordeaza estul european foarte apropiat, sudul il priveste din germania, iar tot ce tine de nord din argentina natala, numai sudestul il aduce din nou in spatiul teuton. Unde se uita? la un soi de transiberian mai ofilit, usor desuet, de fapt, familiar , aproape natal...., la un meridionalism aproape mafiot (sic!) in periculozitatea sa, la exuberantele tristeti braziliene, exocticele caraibe si stranietatea anzilor.

Roza Vanturilor e o demonstratie de culoare timbrala (armoniu, nai), tehnica, umor gestual, lejeritate orchestrala;

constructie solida in sine si claritatea intentiilor pe de o parte, ironia schimbarilor de paradigma si usoara naivitate vadit cautata pe de alta.

baietii au cantat bine de tot. si mai bine au cantat fetele :) aplauzele au fost pe masura, rasetele si micile inabilitati din public de asemenea, dar totul in ton cu muzica lui Kagel, asa ca nimic deranjant. pentru ca era cu bucurie.

Alexandru are, pe langa imensul merit dirijoral, meritul de explora nise inca necunoscute publicului romanesc. oricare ar fi el.


lectia de duminica seara?
mai multe.

1. un concert se pregateste din timp (de un an astept seara asta, nu exagerez, si asa trebuie sa lucreze un dirijor serios)
2. unui concert trebuie sa i se faca publicitate inteligenta: 10 bile albe pentru organizatori, si inca vreo mie celor care au realizat afisul.
   
3. si cel mai important: sa nu (mai) subestimam publicul. ce oferim, asta se recepteaza.
   
4. si la fel de important: ramele de ochelari inchise la culoare si groase sunt pe buna dreptate la mare moda.
   

De ieri

Final de zi de la Ostrov.
© Cornel Brad

networking:)

>

adun aici toate linkurile cu munca din saptamana vieneza, ca sa nu se piarda.
Interviul dinainte de concert

articolul din Hotnews

Cronica oficiala la concertul Roxanei

Asteptam cronica de la concertul nostru :)


maine vin acasa, a fost superb aici, dar abia astept sa-mi strang in brate copilasii.
Cadouri preview: Sofiei i-am cumparat ochelari de spioana de la Muzeul Tehnicii ;) si lui Gh microbuz VW hippy cu floricele. Din acelasi loc.

edit : OMG, era sa uit de poza.

de Luiza Puiu, careia ii multumesc inca odata, mi-a dat multe fotografii minunate.


pe astea le-am facut eu

brrrrrrrrrrrrrrr

am trac. Big time:P

Amintiri cu alba ca zapada

Cand era micuta, Sofia o adora pe Alba ca zapada. Acum e randul lui Gheorghe sa se lase vrajit de povestea animata. Nu mica le-a fost insa mirarea cand eu le-am spus amandoura ca sunt prietena cu Alba ca Zapada,si inca demult, demult, de vreo....18 ani ;)
pai cum asa mama?

Povestea incepe odata cu clasa a 7-a, cand la clasa paralela au venit doua fetite noi, una la vioara si una la percutie. Cea de la vioara e pe undeva prin Elvetia, cea de la percutie era de fapt...alba ca zapada cu glas de privighetoare. Nu ma credeti?

Era vremea colantilor colorati si tricourilor lungi, asa mi-o amintesc eu pe Roxana, sa stiti ca am memorie buna si vizualizez perfect colantii cu niste patratele colorate multe si parul luuuung, negru ca abanosul :) si cu bretonul prins cu o clamita intr-o parte.

Intre timp, dupa anii de scoala si de liceu petrecuti la etajul doi din liceul Enescu, niste olimpiade la romana si, din pacate un singur concert comun (concertul absolventilor,la sala Dalles, unde Roxana a impresionat cu arie de Rossini si unde mie, pentru prima data in istoria liceului, mi s-au cantat doua compozitii), am urmat amandoua Conservatorul.
Acolo , din pacate, nu prea ne-am intersectat profesional, prea putin se incurajau colaborarile dintre compozitori si cantareti....abia mai tarziu , dupa ce noi am terminat, au inceput timid sa apara productii de opera contemporana.


Anii au trecut, si am regasit-o pe Alba ca Zapada cu prilejul periplurilor mele vieneze. Ok, si cu ajutorul FB...:)
Iar azi, dupa luni de zile in care ne-am tot dat intalniri si ne-am scris mesaje, ne-am vazut...eu in sala, ea pe scena la Musikverein. A intrat in sala si toata lumea a amutit.




Dupa prima piesa pe care a cantat-o, in spatele meu, ca un ecou nesfarsit : was fuer eine schone Frau!"
Si puteti sa-i contraziceti?


Nu degeaba am amintit de anii de liceu si acel concert al absolventilor. Practic, eu nu am mai auzit-o pe Roxana live de atunci!!
Concertul a fost minunat. Cu un program suav ca o zi de primavara, dar si navalnic pe masura.
Pianistul Christopher Hinterhuber S-a dovedit a fi un redutabil solist in Melodia Ungara in si minor de Schubert, o lucrare pe care nu am mai auzit-o pana atunci, precum nu mai auzisem nici tema cu variatiuni pentru flaut si pian de acelasi autor. In care l-am admirat pe Walter Auer. pentru virtuozitatea si frazarea sa impecabila, pentru paleta coloristica si de nuante.
Nu acelasi lucru as putea spune despre Cantabile si Presto de Enescu, in interpretarea acelorasi muzicieni....in unele randuri, amintirile din liceu au devenit extrem de prezente, am avut senzatia ca m-am intors in timp si ca il aud pe culoare pe vreunul dintre colegii mei studiind cate un pasaj din "Presto".
Impreuna cu liedurile de George Enescu pe versuri de Clement Marot, Liedurile de Schubert au fost pentru mine punctele de atractie ale recitalului cameral din Gläserner Saal .
Din punct de vedere componistic, au reprezentat cu siguranta stalpii tari ai proiectului propus de cei trei artisti.
Liedul este un gen muzical extrem de complex, ce poarta cu sine o intraga lume in interiorul catorva pagini muzicale. Atunci cand canti lied, fie ca esti pianist acompaniator, fie cantaret, ai nevoie de o inteligenta muzicala aparte, dublata de un talent actoricesc veritabil.
Roxana Constantinescu a reusit cu naturalete sa releve starile specifice fiecarei bucati muzicale in parte, cu o intonatie perfecta si o extrem de justa nuantare.
Am trait alaturi de ea fiecare nota, si e imposibil sa nu faci asta cand iti zambeste, se incrunta, devine trista, tragica, vesela, jucausa, uneori doar cu o simpla privire, schimband registrul afectiv instantaneu. Cat despre tehnica...ireprosabila, de la pasajele cantabile, lirice pana la extrema virtuozitate in lucrarea de Henry Bishop.

Daca as gasi un mic bemol programului, acesta ar fi piesa de Alfred Roussel care nu m-a convins, dar asta nu din cauza interpretilor, care si-au facut datoria cu brio, ci din cauza ca lucrarea mi-a parut a fi usor superflua in comparatie cu celelalte piese alese. E posibil ca eu sa fiu un pic prea serioasa si sa nu prind mereu spiritul vienez, admit.
Sau poate vorbeste doar imboldul meu de a le scrie "asa cum trebuie" o lucrare pentru voce si flaut? :P

Dincolo de enorma bucurie a revederii si de dincolo de faptul ca am reusit in sfarsit sa schimbam cateva imbratisari si cateva cuvinte, ramane o seara de muzica minunata, calda, deschisa, numai buna sa aduca odata primavara.

Acum ma credeti ca eu o cunosc pe Alba ca Zapada? Parul negru ca abanosul, pielea alba ca zapada, si, desigur, cu voce de privighetoare. Imi pare rau ca nu-i puteti vedea pantofii. Erau geniali....:)))

Un martisor cu adevarat special

De la tanti Cella (da, scriitoarea Cella Serghi), de acum 29 de ani.
l-am gasit aranjand cartile in dulap. Uitasem de el, pana cand Veronica m-a rugat sa-i dau o poza cu martisor pt revista.
sper sa va placa!

Pt ziua femeii, sarbatoresc in avans.

http://www.steinwayaustria.at/allg_veranstaltungen.htm
da, miniportret componistic SI expo de fotografie.

Acum, am un avion de prins.

ma duc la primavara!