Update. Eu nu mai iau cortizon, Catalina a luat prima medalie la Olimpiada, bronzul la echipe. Tinem pumnii la finale si ne pregatim de lectii :)) !
Pentru cei care nu știu, nu fumez, de niciunele :D, nu beau, ma droghez doar cu cortizon din cauza bolii...dar în afara de cafea, nu am niciun viciu des întâlnit.
Cum suma lor trebuie sa fie constantă, iata, mărturisesc. Gimnastica artistică.
Ma uit la gimnastică dintotdeauna, de la câțiva anișori. Prima amintire clara cu o anume gimnastă a fost cu Aurelia Dobre, când a câștigat titlul individual la Rotterdam. Avea doar 15 ani și am desenat-o luni în șir pe podium. Începusem deja pianul și toată strădania acestor fete mă făcea să empatizez cu ele, cu toate că gimnastica e mult mai dificilă fizic și infinit mai riscantă decât muzica...însă unele asemănări existau: studiul zilnic, sacrificarea multor ore de joacă, emoția performanței în direct, scena sau podiumul, dar, mai ales, voința și pasiunea din fragedă copilărie pentru un domeniu deosebit.
Am urmărit zeci de campionate mondiale, europene, am văzut Olimpiadele, nu am să uit momentul Sydney, cu România pe locul 1 și cu cele 3 fete pe podium, am plâns de bucurie și de ciuda ulterior, cînd i-au retras medalia Andreei Răducan.
A urmat o scurtă perioadă când nu am fost la curent cu gimnastica, aveam 23 de ani, eram anul 5, urmam masterul și Sofia era mică mică, bebeluș. În 2003 nu aveam TV la Bușteni, și nici nu se difiuza ceva online, așa că am ratat Mondialele. Am citit însă în ziar, pentru prima dată, numele Cătălinei Ponor, ce luase argintul la bârnă și sol.
În anul următor, eram la mare în timpul finalelor pe aparate. Era seara târziu și Sofia avea febra mare. Erau niște canini buclucași, dar nu aveam de unde să știm. Am făcut cu rândul cu soțul meu ... ca să pot vedea măcar fetele noastre. (Soțul nu e mare pasionat de gimnastică, dar are amintiri comune cu domn Belu din..armată :)) S-a dovedit că amândoi au devenit excelenți pedagogi, unul pregătind elevi pentru Conservator în vremurile în care era un singur loc la Compoziție și doua la pian, iar ai lui intrau cu 10, fiind acum celebri în toată lumea, iar celălalt devenind cu perseverență și tact cel mai grozav antrenor de pe planetă. Pe bune, e și în Cartea Recordurilor )
Revenind, deși mă simțeam mamă rea, am urmărit jumătate din finala de la bârnă, și după ce Sof a adormit, toată de la sol. Cătălina m-a lăsat cu gura căscată. O carismă și o siguranță ieșite din comun.
Anii au trecut, Cătălina a mai luat o droaie de medalii, s-a retras, gimnastica românească a intrat într-un con de umbră, devastată de accidentări, au existat și rezultate, dar codurile se schimbau, dificultatea creștea, fetele nu țineau mereu pasul, pentru că, deși tare talentate, se luptau cu fracturile și rupturile musculare....
Momentul 2010 a fost cel în care Cătălina a revenit la antrenamente. S-a pregătit intens, și-a recuperat dificultatea pe 3 aparate, le-a împins pe fete ca un motor puternic pe repede înainte.
Mondialul din 2011 a fost un moment greu, Cătălina e obișnuită cu medaliile. Acela a fost momentul când ne-am apropiat, ma simțeam, din nou, foarte empatică, amândouă avusesem un 2011 plin de lupte grele. Eu cu recăderile anemiei hemolitice, cortizonul, near death experiences, hotărârea de a scrie doctoratul, și m-am regăsit în lupta ei pentru podium, pentru performanță, pentru echipă. I-am scris cu sinceritate asta și așa s-a produs un declick între noi. Pentru că făceam lucruri în aparență imposibile, ne forțam limitele fizice, fiecare din alte motive, desigur, în domenii diferite, dar care cer dedicație totală. Apoi, m-am apropiat de ea și pentru că nu se ferește să se exprime, să răbufnească, să se enerveze, e liberă și asta o face atât de simpatică publicului :) După care se reîntoarce răcorită în sala de antrenament și uimește un mapamond întreg. Vă spun ceva, ce face Cătălina nu e doar muncă și talent. Fără cap și autocontrol nu ar fi ajuns nicăieri. Ce să mai vorbim, eram determinată să o cunosc!
Însă la mine abia urmau splenectomia în martie, recuperarea, sevrajul scăderii dozei...cum era să-mi iau bilet la Europene.
Și minunea s-a produs! Recuperarea mea a mers mult mai bine decât prevăzusem, iar un baiat foarte amabil de pe forumul de gimnatiscă n-a mai putut, din păcate, merge. Prietena mea cea mai bună stă la 20 de minute cu mașina de locul unde s-au ținut Campionatele și a insistat cu ardoare să vin să o vizitez. Așa că, la mai puțin de 24 de ore de la anunțul forumistului :), aveam biletul de avion deja. Bruxelles, here I come!
Evenimentul a fost absolut magnific. Junioarele sunt atât de drăgălașe, lupta pentru individual a fost tare strânsă, noi, fanii, eram în delir. Ne-am întristat pentru foarte talentata Ștefi Stănilă, am încurajat-o pe Andreea Munteanu până când a ajuns pe podium. Prima zi trecuse cu bine. A urmat marea finală pe echipe. Și să o văd pe Cătălina. Care a fost senzațională. Poate că i-ați urmărit exercițiile. Sunt doar vârful icebergului! Cătălina împreună cu Sandra au ținut dpdv moral în spate echipa. Au gravitat în jurul fetelor mai mici, le-au impulsionat, încurajat, consolat, șters lacrimile (mai mult sau mai puțin metaforice), ridicat privirea, influențat atitudinea. La final, cele două mai experimentate s-au strâns în brațe cu bucurie. Noi eram în delir, iar fetele și antrenorii au apreciat formidabila galerie prezentă în sala de concurs.
Cătălina începuse să se simtă acasă. Pentru Cătălina Ponor, acasă e pe prima treaptă a podiumului. Așa că a repetat-o la bârnă și a luat și argintul la sol. În total, Imnul României a răsunat de 4 ori. Și de 3 ori într-o singură zi.
De ce sunt atât de impresionată de aceste fete și așa de emoționată de fanii care merg la competiții și au învățat codul de punctaj și numele elementelor? Pentru că reprezintă un ideal. Idealul performanței obținută strict prin muncă și dedicație, în afară de talent și inteligență. Pentru că noi, fanii, am fost alături de ele și când se întorceau fără medalie, nu ca restul presei care le bagă în seamă doar la reușite, deși știrile despre iubitele fotbaliștilor umplu tabloidele și chiar ziarele mai serioase. Pentru că eu cred că publicul poate iubi ce le dăm să vadă și să citească. Pentru că eu vin dintr-un domeniu foaaaarte de nișă, cel mai de nișă posibil, muzica clasică contemporană. Și știu că oamenilor le poate plăcea această muzică dacă o ascultă cu inima deschisă. La fel și aici. Publicul le poate aprecia pe aceste gimnaste de aur dacă le promovăm și le admirăm. Iar una dintre ele este Cătălina Ponor, o fată de 24 de ani care muncește 5-7 ore pe zi în sala de antrenament ca să plângem noi cînd se ridică steagul Romîniei. Spre deosebire de colegele ei foarte tinere, care au de demonstrat ceva, cum e firesc la debutul oricărei cariere, Cătălina nu muncește pentru faimă personală, glorie sau bani. Le are deja din 2004. Ci din pasiune, pentru că urmărește un ideal nespus de frumos. Asta a simțit toată lumea la Bruxelles și se va simți și la Londra. E imposibil să nu te cutremure, să nu te mobilizeze un asemenea act de...altruism până la urmă. Cred că înțelegeți la ce mă refer.
Cătălina și cu mine avem o înțelegere făcută mai în glumă mai în serios pe care, dacă ne ajută Dumnezeu pe amîndouă, eu să fiu sănătoasă și ea să se întoarcă victorioasă, o putem pune în practică dupa Olimpiadă. Eu una chiar aș vrea să se materializeze, știe ea despre ce e vorba, nu dau detalii :) Până atunci, îi țin pumnii, o lăsăm în pace să se antreneze, o rog frumos să pupe din partea mea și pe celalte fete scumpe și le urăm cu toții mult, mult succes la Olimpiadă. Cum zicea Cătălina, cu dreptul înainte !!
Cătălina înainte de finala la bârnă
În finala pe echipe
Ajutând fetele la paralele
la final, înconjurată de vampiri energetici :)
Când vorbește Cătălina, toate fetele ascultă. Mai puțin Didi Bulimar, visătoare :)
