Ce s-a intamplat cu formulele de adresare?

În vârtejul de evenimente care se petrec înainte de începerea festivalului InnerSound, scriu și răspund la cel puțin 30 de mailuri pe zi. 30 în zilele usoare:)

Cu prietenii apropiați și colegii de organizare problema adresării e elucidată, ori ne spunem „Dragă xyz”, ori diferite formule de alint, ori trecem deja la subiect, oricum suntem o mare familie, ne cunoaștem de mai bine de jumatate de viață (Diana Rotaru, Cătălin Crețu), sau ne-am împrietenit bine pe parcurs.

Dar ce se întâmpla oare în rest? Am întâlnit cel mai des formula: „Buna Ziua!” cu variațiile  „Bună Dimineața!”,  „Bună Seara!”. După caz. Apoi urmează „Bună Sabina”, sau Diana sau cine e la rând. Cel mai neplăcut a fost „Sabina,” și apoi un fel de comunicat sec și lipsit de cea mai elementară politețe. Adresarea aceasta ultimă o găsesc tare arogantă și nepotrivită, pentru celelalte poate mai gasesc scuze. Nu pot însă să nu mă întreb unde a dispărut tonul firesc al scrisorilor de altă dată. 

Mai primesc câte un rar „Stimata doamna Ulubeanu”, de care îmi vine să râd, apoi îmi amintesc subit că împlinesc în curând 33 de ani și că asta nu mai e chiar vârsta copilărelii. 

„Dragă Sabina” sau „Dragă doamnă Ulubeanu” sunt de asemenea foarte rare, dar le apreciez pe deplin și le mulțumesc celor care nu au uitat de ele. 

Unde s-a pierdut politețea? Și ce s-a întâmplat cu formulele de adresare pe care le învățăm înca din școală? Nu consider că sunt desuete, ci dimpotrivă, mi se pare ca denotă un minimum de respect pentru interlocutor. 

Jos cu „Bună Sabina, Bună ziua, Bună dimineața, Sabina virgulă”. Jos cu exprimarea arogant corporatistă.

romanticism

copyright: Sabina Ulubeanu

Vineri 13

Inchei o prima saptamana vieneza cu vesti bune, sanatatea e pe drumul corect, Sofia vine maine din tabara, profesional lucrurile merg inainte, oamenii sunt draguti, amabili, de necrezut aproape ca ceea ce era un doar vis straveziu se apropie cu pasi repezi de realitate.

Aici a plouat azi mult, a fost foarte frig, dupa zile caniculare, cumva propice timp pentru introspectie si bilanturi.

Au trecut 2 ani si jumatate de la punctul critic al vietii mele, timp in care , fara sa stiu, lupta cu boala grea a fost scopul suprem care, impreuna cu medicatia dura, mi-a dat o energie nepamanteana.

 Acum incep sa redevin ceea ce am fost, desi acolo doar imaginatia poate ajunge, si normalitatea ma epuizeaza.

Port cu greutate conditia actuala de a putea face aproape orice, pentru ca realitatea o contrazice prin lungi momente de tacere si repaos, chiar daca in exterior zambetele sunt nesfarsite.

Inainte imi era teama de a fi, groaza se mai ascunde undeva in coltul acela de memorie impanzit cu articole medicale cu pronosticuri sumbre, acum ma infioara traitul pur si simplu, mi-e frica sa nu o iau pe acelasi drum al nemultumirii si al poverilor emotionale prea grele.

Ma simt un pic paralizata de viata in sine, simt nevoia de o profunda prosteala si de o pauza. Nu am rabdare cu mine. Si uit ca zicala despre "9 luni ca sa fii mama si macar 9 sa redevii femeie" se aplica in mod sigur si la situatia mea.

As vrea sa pot sa-mi jelesc acesti ultimi ani, sa port un doliu fatis, dar asta i-ar durea prea tare pe cei din jur.

Stiu si care e singura scapare. Am sa plang cat vreau eu acolo unde am voie si unde trebuie sa ma arat necenzurata.

Asa, voi putea pastra aparenta fetei vesele si energice, pentru ca nu o sa stie nimeni ca de fapt m-am oprit sa ma uit la mine insami.

Team Romania

Stimati guvernanti si politicieni,
Cut the crap si luati exemplu de la aceste copile.
Treaba se face muncind, cum zicea bunicul meu, si mai ales, treaba se face punand mana de la mana intr-un suflet.

Toate pozele de la antrenament aici: https://plus.google.com/photos/104505488616335389012/albums/5761917614764992721?authkey=CKHg172qk5Pc3gE

Chiar nu stiu

daca sa mai scriu pe blog sau nu....