Se spune că pe adevărații oameni bogați ai planetei nu-i vedem. Nu-i știe nici google, nu îi știu nici ziarele de scandal. Locurile unde ei gustă luxul sunt ascunse vederii, nu apar în cronicile mondene și pot sa aprecieze în taină tot ce e mai rafinat în plăcerile vieții.
Mă întreb însă, pentru noi, cei vizibili, chiar de interesanți sau nu pentru „public”, care este frumusețea căutată, conștient sau nu: plăcerea, luxul , cultura, morala, comoditatea burgheză? Cel mai probabil pentru fiecare este altceva, iar toate împreuna împlinesc eșecul major al umanității: căutarea unui sens în afara miraculoasei proprii ființe.
Pentru mine, La grande bellezza este un film despre curajul de a savura învelișul de marmură și albastru marin al ratării.
Atunci când viața te plasează în vârful lanțului trofic, zilele devin tot mai ușoare și sufletul tot mai greu, hranit cu exces caloric de autoiluzionare. Scriitorul unui unic roman controversat, mama a 4 copii crescuti de dădace și duși la școală cu șoferul, cardinalul gurmand, femeia grotescă redactor de succes, nobilii închiriați, femeia care a iubit în taină un singur bărbat ce nu era soțul ei, topmodelul obez, stripteuza bolnavă terminal, două șosete albe ale unei anonime fetițe care spune adevărul necunoscuților, dramaturgul naiv, poetul mut și femeia bogata cu autoportrete apreciate pe facebook, neinteresante pentru un posibil amant, soțul credincios care își reface urgent „viața”, sfânta greu de privit simbol al unei dorite mântuiri, toți sunt caricaturi, omagiu hedonismului și fugii de sine, refugiați în ceea ce reprezintă pentru ei expresia frumuseții.
La Grande bellezza nu este un singur lucru. Nu e doar chipul proaspat- dragoste din tinerețe, aspirația de creator, orașul sublim în lumina dimineții, înotul primejdios sub ochii fetelor frumoase sau uitarea supremă în câteva pahare și muzică disco. Frumusețea nu ne aparține, e doar darul vieții pentru cei ce care, cu toata superficialitatea lor, pot găsi puterea să se desprindă de fantasmele irealizabile ale destinului și să își accepte mediocritatea.
Autoironia nu se oprește aici, ci este prezentă în toate aspectele construcției peliculei. Sorrentino joacă în opinia mea o mică festă privitorului. Sau cel puțin așa doresc să cred :) Gluma bună este contrapunctul dintre muzică și film.
Imaginea e minunată, cadrele fac invidios orice fotograf estetist. Vechea cultură, ascunsă în palatul prințeselor sau vizibilă la o simplă plimbare pe stradă, e pusă în contrast ironic cu arta modernă, conceptualistă, în care până și autorul este complet descoperit atunci când trebuie să se explice.
Dar muzica este în multe cazuri din cele mai noi, aparține uneori unor celebri compozitori contemporani. Practic, în afară de Bizet și Perotinus, să zicem si Poulenc, nimic nu e vechi.
Ce au contemporanii aceștia în comun? Un stil accesibil, neexperimental, de mare succes, un pretins estetism, o facilă și aparentă profunzime, dar în fond, muzici destul de simple, compozitori care nu au inovat, dar care și-au urmat cu aproape duioșie chemarea sufletului, și nu știm dacă au făcut-o pentru faimă sau din onestitate. Nu știm dacă au eșuat nefiind prea originali, sau au izbîndit fiind extrem de sinceri. La fel cum Jep Gambardella trăiește interior cu gândul la un nou roman și se complace în a repeta identic zi dupa zi și noapte după noapte. Poate ca omagiul postmodern adus lui Fellini prin acest film se regăsește și în extrem de bogata coloana sonoră, ce conține multe pastișe ale stilurilor romantic și medieval. Și care însoțesc scenele lirice, de introspecție sau de pură contemplație a decadenței.
Nu putem fi decât ceea ce suntem și a ne accepta micimea în fața impunătoarei construcții care este lumea este de asemenea ironic. Ce e lumea altceva decât noi înșine? Și dacă suntem atât de mici și de ratați, cum de ce e în jur, compus din noi, poate atinge sublimul?
Răspunsul nu e simplu și probabil că nu există decît mici momente în viață în care ne permitem să trăim la grande bellezza. Dacă am face-o continuu, s-ar numi exces și n-ar mai fi altceva decât un alt tip de conceptualism. De astă dată, fără generalizări, un conceptualism unic și eșuat pentru fiecare în parte. Cu un singur rezultat, după mult timp: o mare de frumusețe la care să privim, cu milă de sine, înapoi.
Fara spoilere, una grande bellezza care nu se vede în film.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu