Supraviețuirea în banalitate

Bilanțurile adevărate explodează când vor ele, nu la date fixe din calendar.
Nu cu o zi înainte să treci la 35 plus, nu de Anul Nou, nu înainte de reuniunea de XY ani de la începutul  clasei 1.

Cred că izbucnesc înainte de orice progres real, care nu are de-a face cu recunoașterea socială sau realizările palpabile. Ci se leagă de acceptarea faptului că măreția e doar o himeră bună de anesteziat simțurile necenzurate, conștiința și cine știe, sufletul. Care ne abate de la înfruntarea problematicii adevărate: creșterea interioară care nu se vede nici în popularitatea mondială, nici în contul din bancă.

Trăim de mici cu așteptări exagerate, balansând între laude și critici, pentru că, nu-i așa, ne naștem cu proiecțiile celorlalți pentru un destin excepțional și de fapt irealizabil. Așa ajungem să ne închipuim că vom fi într-un anumit fel, ne dăm termene, credem că putem urma pașii unor rețete care ne vor aduce aproape de „scop”.

Nu ni se spune niciodată că sentimentul ratării e mai acut odată cu avansul „planificat”, ca suma nefericirilor rămâne aceeași sau că valoarea nu ne e dată decât de faptul că existăm. Că a mătura frunzele în parc e la fel de nobil cu a conduce multinaționala sau  că respirația prin artă e aceeași cu respirația prin matematică sau gătit. Că lupta pentru o bucată de pâine e la fel de grea ca luptele intelectuale autoimpuse. Că orice progres banalizează realizarea dinainte și că, practic, ajungem să trăim o înșiruire de planificate evenimente excepționale care s-au demonetizat odată cu încheierea lor.
Un carusel al așteptărilor și al tristeților, o imersie în tot ce avem mai nesemnificativ sau chiar urât în înfățișarea interioară și exterioară, în căutarea unei apariții ieșite din comun, atrăgătoare, strălucitoare dacă se poate. Și luatul foarte foarte în serios al propriei persoane, cu iluzia că visul social individual trebuie încarnat, cu dinadinsul.

Grea e apoi vindecarea, și rară.  Ce e simplu și minunat stă  neobservat și mort, bucuria e scurtă și precedată de manevre îndelungi, oglinda nu zice ce ar trebui să zică, iar aceste nefericiri apar doar în cazul în care ai norocul de-o clipă iluminată în care te-ai întors spre sine.
În care te-ai privit cu frică și te-ai regăsit biet suflet și trup obișnuit, imagine distorsionată a planului senzațional  de acum multă vreme, cu grave erori fie într-o zonă, fie în alta a persoanei, nevoit să te percepi, să te trăiești și să te înfrunți.
Abia din această suferință poate să înceapă, din nou, viața, mai întâi din petice de frumusețe, apoi din adevărata stimă de sine, redată cu multă cruzime de conștiența nevolniciei schemelor grandioase.
Nu, nu e vorba despre a capitula. Ci de a învăța să spargi dureros așteptările din pătrățica interioară pe care o locuiești. Să nu te mai iubești doar în funcție de factorii exteriori ai existenței tale. Aceștia nu au cum să fie sublimi în permanență, doar distanțarea de spectrul perfecțiunii ar putea atinge acea zonă.
Atunci abia știi că ai câștigat lozul cel mare, aflînd măcar puțin din adevărul nu prea măgulitor al succesului. Adevăratul învingător este cel care supraviețuiește propriei banalități, fără alte atribute. În jur va exista oricând ceva mai bun, mai frumos, mai împlinit și de neatins pentru tine. Indiferent că e aproapele sau ființa imaginară din visul tău de acum 20 de ani.