Finala „violoncel” la concursul Enescu: pasteluri și color block într-o prismă triunghiulară

English version bellow .
 
Am ajuns  la finala concursului de violoncel în mod nesperat, ca un fel de cadou după o săptămână în care mai mult am produs muzica decât am savurat-o.
Violoncelul este instrumentul meu preferat, căruia i-am dedicat inclusiv un concert, așa că o seară în care să îl aud atât de mult ca solist nu putea să fie decât binevenită.
Provocarea pentru cei trei concurenți nu a fost deloc simplă: sunetul violoncelului este greu de gestionat împreună cu o orchestră simfonică, căldura și profunzimea fiind atributele  sale de bază, și nu incisivitatea sau  volumul în registrul acut, așa cum se întâmplă în cazul viorii.
De aceea, concertele scrise pentru acest instrument conțin obligatoriu largi porțiuni de solo, uneori discret acompaniate, chiar în afara cadențelor de la finalul părților ce compun forma de concert,  astfel încât personalitatea și măiestria interpretului se pot manifesta pe deplin.
 A fost și cazul concertului pentru violoncel și orchestră în mi minor op.85 de Edward Elgar, delicat și aerat, pe care violoncelista Sarah Rommer l-a interpretat cu multă finețe. Am apreciat abordarea sa camerală, mereu  ascultând orchestra, cu grijă pentru fiecare intrare tematică, pentru fiecare preluare  motivică și trecând cu multă grație peste unele inexactități ale ansamblului Filarmonicii bucureștene dirijată de Ovidiu Bălan.

Sunetul Sarah-ei  este unul foarte special, interiorizat, pentru mine cel mai interesant din întreaga seară, chiar dacă nu excelează prin forță. Nu știu daca violoncelista din SUA a venit pe scenă hotărâtă să câștige concursul, dar cu siguranță a reușit să cucerească publicul din sala Ateneului prin noblețea, căldura, inteligența  și demnitatea  interpretării sale. Bleu, verde pal, roz subtil și violet diafan: așa a sunat Elgar pe 21 septembrie la Ateneu.

Al doilea concert al serii se anunța spectaculos: Concertul nr. 1 pentru violoncel și orchestră de Dmitri Șostacovici, un exemplu de virtuozitate, bravură, lirism rus și orchestrație puternică, ingenioasă. Cu adevărat spectacol a făcut și  Eun–Sun Hong  din Coreea de Sud, cel puțin în primele două părți ale concertului unde a reușit cu eroism să facă față orchestrei ce părea, din păcate, depășită de dificultățile tehnice si ritmice ale edificiului șostacovician. O lucrare ce necesită precizie de metronom, reacții rapide, culori diverse  și schimbări bruște de stări și totodată menținerea energiei pe porțiuni lungi, concertul de Șostacovici a fost salvat de interpretarea plina de bravură a violoncelistei coreene, care  nu s-a pierdut nici la decalaje, nici la intonația șovăitoare a solo-urilor de corn, nici la imprecizia alămurilor. Fluctuațiilor sonore ale orchestrei  le-a răspuns în majoritatea timpului cu un sunet egal în toate registrele, cald, puternic și pătrunzător.  Daca Sarah Rommel a comunicat foarte bine cu orchestra, Eun-Sun Hong a comunicat intens cu publicul, apărând ca o solistă prin excelență. Finalul concertului a părut să o prinda puțin obosită, explicabil pentru efortul de a face față și tehnic și emoțional unei asemenea lucrări, dar și de a  rezista unei orchestre care a diminuat masiv  expresivitatea muzicii lui Șostacovici. Cu adevărat un act de curaj în rochie roșie minunată, colorat puternic în combinații de albastru electric, orange naucitor și  verde aprins.

După o scurtă pauză, concursul a continuat cu Concertul în si minor  op.104, de Antonin Dvořák, poate cel mai cunoscut concert pentru violoncel și orchestră. Interpretul a fost Tony Rymmer, din Statele Unite ale Americii, o prezență scenică foarte sigură și  inteligent stăpânită. Tony a abordat concertul de Dvořák impecabil tehnic, impresionant în pasajele de virtuozitate, cu cel mai bogat sunet ajutat și de calitatea instrumentului. Nu am sesizat nicio imperfecțiune intonațională, de stil sau  de idei muzicale.  Cu toate acestea, romantismul temelor generoase, ultracelebre ale concertului a fost exprimat sobru, ușor detașat și distant și, paradoxal, inatacabil. Publicul a răsplătit cu aplauze generoase performanța tânărului violoncelist ce a părut că incastrează geometric fiecare schimb de idei sau teme, precum și cadențele concertului, într-o prisma triunghiulară în al cărei vârf  se afla el, interpretul intelectual și conștient de sine.

Am ieșit din sală înainte de aflarea rezultatelor, fiind convinsă ca perfecțiunea lui Tony va determina juriul să îi acorde premiul întâi.
Am aflat cu mare bucurie că a câștigat Eun-Sun Hong, eroina acelei seri, cea care a dăruit fiecare măsură a concertului de Șostacovici întregii audiențe și care a demonstrat juriului că o mare solistă convinge în orice condiții.
Viitorul tuturor celor trei concurenți pare a se anunța strălucitor și toți îl merita pe deplin, deopotrivă pastelat, colorat îndrăzneț și bine cantonat în geometrii precise. 

I arrived at the final of the cello competition in an undreamt of way, as if receiving a gift, after a week during which I mostly produced music than I savoured it.

The cello is my favourite instrument, for which I even composed a concerto, so an evening dedicated to the cello, as a main protagonist, could not have been more welcome. The challenge for the three contestants was not at all a simple one: the sound of the cello is hard to manage, in the context of a symphonic orchestra, its warmth and the depth being its main attributes, and not the incisiveness or the volume in high register, as is the case of the violin.

This is the reason why the concerts written for this instrument contain, mandatorily, large solo pieces, at times discretely accompanied, even outside rhythm, at the end of the parts which make up the structure of the concert, so that, to this effect, the personality and the artistry of the interpreter can fully manifest themselves.

 This was the case for the concerto for cello and orchestra in E minor, op. 85, by Edward Elgar, delicate and relaxed, which the cellist Sarah Rommer interpreted with great finesse. I appreciated her chamber interpretation, always keeping with the orchestra, listening to its sound, carefully minding each thematic entry, each motif and gracefully surpassing certain inaccuracies of the Bucharest Philharmonic, conducted by Ovidiu Bălan.

Sarah’s sound is a very special one, internalised, and for me, the most interesting of the entire evening, even if it does not excel in strength. I don’t know whether the cellist from the USA came on stage determined to win the competition, but she most certainly managed to win over the audience from the Athenaeum hall, with the noblesse, warmth and dignity of her interpretation. Light blue, pale green, subtle rose and diaphanous purple: this is how Elgar sounded on September 21^st at the Athenaeum.

The second concerto of the evening was spectacularly announced: Concerto no. 1 for cello and orchestra by Dmitri Shostakovich, an example of virtuosity, bravery, Russian lyricism and powerful, ingenious orchestration. A veritable show was put on by Eun–Sun Hong from South Korea, at least during the first two parts of the concerto, when she managed, heroically, to bravely keep with the orchestra who, unfortunately, seemed overcome by the technical and rhythmical difficulties of the edifice built by Shostakovich. A work which requires a metronome’s precision, rapid reactions, diverse colours and sudden change in moods and also, a need to maintain the stamina throughout. The Shostakovich concerto was saved by the brave interpretation of the Korean cellist who did not lose herself in deviations, nor in the faltering intonation of the horn, nor in the imprecision of the brass section. The sonorous fluctuations of the orchestra were answered, most of the time, with a sound equal in all registers, warm, powerful and penetrating.

If Sarah Rommel communicated well with the orchestra, Eun-Sun Hong communicated intensely with the audience, performing as a soloist, through-and-through. The ending of the concerto seemed to find her somewhat tired, a state explicable by the effort it took to cope, technically and emotionally, with such a masterpiece, but also to make up for an orchestra who diminished massively the expressivity of Shostakovich’s music. A true act of courage, a lady in a wonderful red gown, an interpretation vividly coloured in combinations of electrical blue, dazzling orange and dark green. 

After a short break, the competition continued with the Concerto in B minor, op 104, by Antonin Dvořák, for cello and orchestra. The interpreter was Tony Rymmer, from the United States of America, a self-assured and intelligently contained stage presence. Tony approached the Dvořák concerto, impeccable in technique, impressive in the virtuoso moments, with the richest sound, adjusted by the quality of the instrument. I did not sense any tonal imperfections, any flaw in style or musical ideas. That being said, the romanticism of the generous, ultra famous themes of the concerto was expressed soberly, detached to a certain extent and, paradoxically, unattackable. The audience rewarded the performance of the young cellist with generous applauses, a performance which appeared to geometrically insert each exchange in themes or ideas, as well as the rhythm of the concerto, in a deltoid prism, whose acme was represented by his very person, the intellectual interpreter, aware of his own self.

I came out of the concert hall before learning the results of the competition, convinced that Tony’s perfection will determine the judges to award him first prize. I learnt, with great joy that it was Eun-Sun Hong who won, the heroine of the evening, the one who blessed the audience with each bar of the concerto and who proved to the judges that a great soloist rises above difficulties, no matter what they are. The future of these three contestants seems to announce itself bright and each and every one of them deserves it fully, equally cheered in pastel, boldly coloured and well quartered in precise geometries. 

Sabina Ulubeanu, Composer

Ionela Chirila, Translator