English version bellow .
Am ajuns la finala concursului de violoncel în mod nesperat, ca un fel de cadou după o săptămână în care mai mult am produs muzica decât am savurat-o.
Violoncelul este instrumentul meu preferat, căruia i-am dedicat inclusiv un concert, așa că o seară în care să îl aud atât de mult ca solist nu putea să fie decât binevenită.
Provocarea pentru cei trei concurenți nu a fost deloc simplă: sunetul violoncelului este greu de gestionat împreună cu o orchestră simfonică, căldura și profunzimea fiind atributele sale de bază, și nu incisivitatea sau volumul în registrul acut, așa cum se întâmplă în cazul viorii.
De aceea, concertele scrise pentru acest instrument conțin obligatoriu largi porțiuni de solo, uneori discret acompaniate, chiar în afara cadențelor de la finalul părților ce compun forma de concert, astfel încât personalitatea și măiestria interpretului se pot manifesta pe deplin.
A fost și cazul concertului pentru violoncel și orchestră în mi minor op.85 de Edward Elgar, delicat și aerat, pe care violoncelista Sarah Rommer l-a interpretat cu multă finețe. Am apreciat abordarea sa camerală, mereu ascultând orchestra, cu grijă pentru fiecare intrare tematică, pentru fiecare preluare motivică și trecând cu multă grație peste unele inexactități ale ansamblului Filarmonicii bucureștene dirijată de Ovidiu Bălan.
Am ajuns la finala concursului de violoncel în mod nesperat, ca un fel de cadou după o săptămână în care mai mult am produs muzica decât am savurat-o.
Violoncelul este instrumentul meu preferat, căruia i-am dedicat inclusiv un concert, așa că o seară în care să îl aud atât de mult ca solist nu putea să fie decât binevenită.
Provocarea pentru cei trei concurenți nu a fost deloc simplă: sunetul violoncelului este greu de gestionat împreună cu o orchestră simfonică, căldura și profunzimea fiind atributele sale de bază, și nu incisivitatea sau volumul în registrul acut, așa cum se întâmplă în cazul viorii.
De aceea, concertele scrise pentru acest instrument conțin obligatoriu largi porțiuni de solo, uneori discret acompaniate, chiar în afara cadențelor de la finalul părților ce compun forma de concert, astfel încât personalitatea și măiestria interpretului se pot manifesta pe deplin.
A fost și cazul concertului pentru violoncel și orchestră în mi minor op.85 de Edward Elgar, delicat și aerat, pe care violoncelista Sarah Rommer l-a interpretat cu multă finețe. Am apreciat abordarea sa camerală, mereu ascultând orchestra, cu grijă pentru fiecare intrare tematică, pentru fiecare preluare motivică și trecând cu multă grație peste unele inexactități ale ansamblului Filarmonicii bucureștene dirijată de Ovidiu Bălan.
Sunetul Sarah-ei este unul foarte special, interiorizat, pentru mine cel mai
interesant din întreaga seară, chiar dacă nu excelează prin forță. Nu știu daca
violoncelista din SUA a venit pe scenă hotărâtă să câștige concursul, dar cu
siguranță a reușit să cucerească publicul din sala Ateneului prin noblețea,
căldura, inteligența și demnitatea interpretării sale. Bleu, verde pal,
roz subtil și violet diafan: așa a sunat Elgar pe 21 septembrie la Ateneu.
Al doilea concert al serii se anunța
spectaculos: Concertul nr. 1 pentru violoncel și orchestră de
Dmitri Șostacovici, un exemplu de virtuozitate, bravură, lirism rus și orchestrație
puternică, ingenioasă. Cu adevărat spectacol a făcut și Eun–Sun Hong din Coreea de Sud, cel puțin în primele două părți ale
concertului unde a reușit cu eroism să facă față orchestrei ce părea, din
păcate, depășită de dificultățile tehnice si ritmice ale edificiului
șostacovician. O lucrare ce necesită precizie de metronom, reacții rapide,
culori diverse și schimbări bruște
de stări și totodată menținerea energiei pe porțiuni lungi, concertul de
Șostacovici a fost salvat de interpretarea plina de bravură a violoncelistei
coreene, care nu s-a pierdut nici
la decalaje, nici la intonația șovăitoare a solo-urilor de corn, nici la
imprecizia alămurilor. Fluctuațiilor sonore ale orchestrei le-a răspuns în majoritatea timpului cu
un sunet egal în toate registrele, cald, puternic și pătrunzător. Daca Sarah Rommel a comunicat foarte
bine cu orchestra, Eun-Sun Hong a comunicat intens cu publicul, apărând ca o
solistă prin excelență. Finalul concertului a părut să o prinda puțin obosită,
explicabil pentru efortul de a face față și tehnic și emoțional unei asemenea
lucrări, dar și de a rezista unei
orchestre care a diminuat masiv
expresivitatea muzicii lui Șostacovici. Cu adevărat un act de curaj în
rochie roșie minunată, colorat puternic în combinații de albastru electric,
orange naucitor și verde aprins.
După o scurtă pauză, concursul a continuat cu Concertul
în si minor op.104, de Antonin
Dvořák, poate cel mai cunoscut concert pentru violoncel și orchestră. Interpretul
a fost Tony Rymmer, din Statele Unite ale Americii, o prezență scenică foarte
sigură și inteligent stăpânită.
Tony a abordat concertul de Dvořák impecabil tehnic, impresionant în pasajele
de virtuozitate, cu cel mai bogat sunet ajutat și de calitatea instrumentului.
Nu am sesizat nicio imperfecțiune intonațională, de stil sau de idei muzicale. Cu toate acestea, romantismul temelor
generoase, ultracelebre ale concertului a fost exprimat sobru, ușor detașat și
distant și, paradoxal, inatacabil. Publicul a răsplătit cu aplauze generoase
performanța tânărului violoncelist ce a părut că incastrează geometric fiecare
schimb de idei sau teme, precum și cadențele concertului, într-o prisma
triunghiulară în al cărei vârf se
afla el, interpretul intelectual și conștient de sine.
Am ieșit din sală înainte de aflarea
rezultatelor, fiind convinsă ca perfecțiunea lui Tony va determina juriul să îi
acorde premiul întâi.
Am aflat cu mare bucurie că a câștigat Eun-Sun Hong, eroina acelei seri, cea care a dăruit fiecare măsură a concertului de Șostacovici întregii audiențe și care a demonstrat juriului că o mare solistă convinge în orice condiții.
Viitorul tuturor celor trei concurenți pare a se anunța strălucitor și toți îl merita pe deplin, deopotrivă pastelat, colorat îndrăzneț și bine cantonat în geometrii precise.
After a short break, the competition continued with the Concerto in B minor, op 104, by Antonin Dvořák, for cello and orchestra. The interpreter was Tony Rymmer, from the United States of America, a self-assured and intelligently contained stage presence. Tony approached the Dvořák concerto, impeccable in technique, impressive in the virtuoso moments, with the richest sound, adjusted by the quality of the instrument. I did not sense any tonal imperfections, any flaw in style or musical ideas. That being said, the romanticism of the generous, ultra famous themes of the concerto was expressed soberly, detached to a certain extent and, paradoxically, unattackable. The audience rewarded the performance of the young cellist with generous applauses, a performance which appeared to geometrically insert each exchange in themes or ideas, as well as the rhythm of the concerto, in a deltoid prism, whose acme was represented by his very person, the intellectual interpreter, aware of his own self.
Am aflat cu mare bucurie că a câștigat Eun-Sun Hong, eroina acelei seri, cea care a dăruit fiecare măsură a concertului de Șostacovici întregii audiențe și care a demonstrat juriului că o mare solistă convinge în orice condiții.
Viitorul tuturor celor trei concurenți pare a se anunța strălucitor și toți îl merita pe deplin, deopotrivă pastelat, colorat îndrăzneț și bine cantonat în geometrii precise.
I arrived at the
final of the cello competition in an undreamt of way, as if receiving a gift,
after a week during which I mostly produced music than I savoured it.
The cello is my
favourite instrument, for which I even composed a concerto, so an evening
dedicated to the cello, as a main protagonist, could not have been more
welcome. The challenge for the three contestants was not at all a simple one:
the sound of the cello is hard to manage, in the context of a symphonic
orchestra, its warmth and the depth being its main attributes, and not the
incisiveness or the volume in high register, as is the case of the violin.
This is the reason
why the concerts written for this instrument contain, mandatorily, large solo pieces,
at times discretely accompanied, even outside rhythm, at the end of the parts
which make up the structure of the concert, so that, to this effect, the
personality and the artistry of the interpreter can fully manifest themselves.
This was the case for the concerto for
cello and orchestra in E minor, op. 85, by Edward Elgar, delicate and relaxed,
which the cellist Sarah Rommer interpreted with great finesse. I appreciated
her chamber interpretation, always keeping with the orchestra, listening to its
sound, carefully minding each thematic entry, each motif and gracefully
surpassing certain inaccuracies of the Bucharest Philharmonic, conducted by
Ovidiu Bălan.
Sarah’s sound is a
very special one, internalised, and for me, the most interesting of the entire
evening, even if it does not excel in strength. I don’t know whether the
cellist from the USA came on stage determined to win the competition, but she
most certainly managed to win over the audience from the Athenaeum hall, with
the noblesse, warmth and dignity of her interpretation. Light blue, pale green,
subtle rose and diaphanous purple: this is how Elgar sounded on September 21st
at the Athenaeum.
The second concerto
of the evening was spectacularly announced: Concerto no. 1 for cello and
orchestra by Dmitri Shostakovich, an example of virtuosity, bravery, Russian
lyricism and powerful, ingenious orchestration. A veritable show was put on by Eun–Sun Hong from South Korea, at least during
the first two parts of the concerto, when she managed, heroically, to bravely
keep with the orchestra who, unfortunately, seemed overcome by the technical
and rhythmical difficulties of the edifice built by Shostakovich. A work which requires a
metronome’s precision, rapid reactions, diverse colours and sudden change in
moods and also, a need to maintain the stamina throughout. The Shostakovich
concerto was saved by the brave interpretation of the Korean cellist who did
not lose herself in deviations, nor in the faltering intonation of the horn,
nor in the imprecision of the brass section. The sonorous fluctuations of the
orchestra were answered, most of the time, with a sound equal in all registers,
warm, powerful and penetrating.
If Sarah Rommel
communicated well with the orchestra, Eun-Sun Hong communicated intensely with
the audience, performing as a soloist, through-and-through. The ending of the
concerto seemed to find her somewhat tired, a state explicable by the effort it
took to cope, technically and emotionally, with such a masterpiece, but also to
make up for an orchestra who diminished massively the expressivity of Shostakovich’s
music. A true act of courage, a lady in a wonderful red gown, an interpretation
vividly coloured in combinations of electrical blue, dazzling orange and dark
green.
After a short break, the competition continued with the Concerto in B minor, op 104, by Antonin Dvořák, for cello and orchestra. The interpreter was Tony Rymmer, from the United States of America, a self-assured and intelligently contained stage presence. Tony approached the Dvořák concerto, impeccable in technique, impressive in the virtuoso moments, with the richest sound, adjusted by the quality of the instrument. I did not sense any tonal imperfections, any flaw in style or musical ideas. That being said, the romanticism of the generous, ultra famous themes of the concerto was expressed soberly, detached to a certain extent and, paradoxically, unattackable. The audience rewarded the performance of the young cellist with generous applauses, a performance which appeared to geometrically insert each exchange in themes or ideas, as well as the rhythm of the concerto, in a deltoid prism, whose acme was represented by his very person, the intellectual interpreter, aware of his own self.
I came out of the concert hall before learning
the results of the competition, convinced that Tony’s perfection will determine
the judges to award him first prize. I learnt, with great joy that it was Eun-Sun
Hong who won, the heroine of the evening, the one who blessed the audience with
each bar of the concerto and who proved to the judges that a great soloist
rises above difficulties, no matter what they are. The future of these three
contestants seems to announce itself bright and each and every one of them
deserves it fully, equally cheered in pastel, boldly coloured and well
quartered in precise geometries.
Sabina Ulubeanu, Composer
Ionela Chirila,
Translator
Mulțumesc că împărtășești și cu mine/noi. Un articol foarte interesant. Nu știu, însă cum de poți atribuii culori interpretărilor. Rușinos că orchestra nu a putut face față la Șostache, mai ales la un asemenea eveniment, de o asemenea anvergură. Felicitări însă eroinei!
RăspundețiȘtergereeu nu ma omor deloc dupa Elgar, asa ca nu sunt potrivita sa raspund la aceasta intrebare :)
RăspundețiȘtergerekuşadası
RăspundețiȘtergeresakarya
sinop
bolu
burdur
HİL8