Pentru ca dureaza mai mult sa o faci, nu te fura peisajul ca sa apesi pe declansator in prostie, masori lumina, compozitia (daca ai timp, chiar foarte mult o analizezi dinainte), te straduiesti sa nu tii aparatul stramb, si intr-un final iti faci curaj si dai drumul degetului.
Asa, undeva se imprima in minte toate detaliile acelui moment, si, mai ales, toate sentimentele pe care le-ai avut (sau nu) in situatia respectiva.
Chiar daca fotografia nu va spune foarte mult si altora, poate ca nu va fi suficient de buna, in mod sigur va continua sa spuna foarte multe despre cine erai tu atunci.
Uneori, insa, poti avea o surpriza imensa. Sa constati ca anii in care ai respirat si trait prin intermediul emotiilor au dat roade. Sa confirmi ca ceea ce esti cu adevarat poti observa si in altii. ca simplii necunoscuti surprinsi intr-un cadru te povestesc pe tine cu atata intensitate, incat ti se taie rasuflarea.
O fotografie pe film te rascoleste intern, creeaza acea polifonie de timpuri si de afecte despre care vorbesc de ceva vreme incoace, (patentand termenul international si cu ajutorul surorii mele vieneze, careia ii multumesc si public cu aceasta ocazie). Practic, ce ai trait atunci se suprapune intr-un mod fin cu ce traiesti in prezent, iar starea cea noua nu e una complet noua, ci suma unor evolutii subtile.
Sa va arat, asadar, intr-o clipa de ragaz, februarie infrigurat cu ninsoare gri la mansarda mea vieneza, amintirea fantastica si simtirea unei dimineti ploioase de toamna, 2010, Lisabona.
Sunt curioasa ce traire noua v-a creat :)
Ce contrast zglobiu intre tinuta clerica si manichiura :) frumos!!!
RăspundețiȘtergere