Despre prima dată

Viața e o continuă primă audiție, fiecare clipă aduce o trăire nouă, dacă știi să o recunoști și să nu lași să treacă pe lângă tine surpriza , mirarea, entuziasmul și sentimentele, oricare ar fi ele, bune sau rele.

În general ne amintim senzațiile cel mai pregnant, pentru că ele sapă în memorie riduri adânci, profunde, crează timp și lărgesc spațiul. Prima iubire, prima problemă,  primul sărut, primul copil, prima depresie, primul succes....

Dar în cazul compoziției, trecerea de la idee la materie se face în mai multe feluri, odată este traseul propriu, tu cu tine, calea de la inimă la foaie, și apoi spre interpret, și apoi momentul în care se oficializează, în care se confirmă cumva faptul că nu o faci degeaba, pentru că, iată, se tipărește la o editură, într-un cadru serios, în curând afiliat organismelor internaționale care se ocupă cu astfel de treburi.

Trăim într-o lume în care astfel de realizări pragmatice sunt necesare pentru a putea transmite mai larg structurile intime care te determină să scrii muzică.
Asta face ca lansarea oficială a CIMRO să fie nu doar salutară, ci și fericită, pentru că România ascunde diamante muzicale uriașe, ce merită să fie trecute pe harta lumii.

Pentru mine a fost prima partitură tipărită și e o onoare să se întâmple tocmai în acest context.
Mai ales odată cu tiparirea unei partituri de Tiberiu Olah, necântată, neștiută, descoperită în acel dulap proverbial care nu avea niciodată cheie, stătea să cadă și adăpostea comori ale catedrei de compoziție. Pentru mine, oricare ar fi acum aranjamentul UNMB, sala 71 va rămâne sala lui Olah, locul în care am devenit mare parte din ceea ce sunt azi, sub îndrumarea lui și apoi sub îndrumarea dragei mele Doina Rotaru, discipolă a aceluiași compozitor profesor (știți bine că Olah nu suporta cuvântul maestru).

Sunt lucruri care s-au dat mai departe într-o manieră romantică, directă, savuroasă de multe ori.
E timpul să le dăm mai departe structurat, suveran, cu conștiența valorii lor.

Prima dată când muzica mea capătă formă oficială. Un moment de neuitat, cu o audiență de excepție. Lirism și organizare în același timp, prin idealismul și munca Dianei Rotaru și știința/inițiativa lui Dan Dediu, rectorul UNMB. La multe partituri tipărite și CD-uri imprimate, nouă, tuturor:)

Compoziția ca naștere

A fost o săptămână agitată, angoasată, încărcată.
Nașterea unei noi muzici se termină abia după ce s-a cântat ultimul sunet.
Concepția doare, dezvoltarea doare, repetițiile sunt similare contracțiilor, expulzia e momentul primei audiții.
E un proces solitar, în care ai totuși mare  nevoie de celălalt. Ansamblul e ca o echipă de medici și moașe, care fac totul ca nașterea să decurgă bine.
Trebuie multă încredere, multă înțelegere, multă empatie, și mai trebuie acea persoană specială pe care să te bazezi, în mâinile căreia să-ți pui sufletul și să știi că e în siguranță.
În cazul ÎncerCantatei, a fost un drum cu dublu traseu, odată responsabilitatea la mine, față de Diana, cea care m-a rugat să scriu o lucrare, față de text,  în timpul concepției și dezvoltării, momente în care am fost investită cu acea încredere despre care vorbeam,
apoi nașterea,  eu spre Lucian Beschiu, dirijorul ansamblului SonoMania, cel care a ținut totul în frâu, cu inteligență și sensibilitate, și spre Veronica Anușca, soprana minunată care a intrat în această muzică total, complet, atât de profund încât a surprins-o și pe ea. Ne-a luat cateva minute bune să se oprească din tremurat :)

Pe măsură ce se îndepărtează momentul T0, revine rațiunea și revine detașarea, și începe adevărata muncă, crearea unei vieți frumoase pentru noua lucrare. E un proces de perfecționare continuă, exact ca la munca de părinte. Cred ca studiul compoziției și trărilor compozitorilor ar fi un bun workshop de parenting :)

La final, sunt epuizată și energizată în același timp, am lăsat aburul primelor impresii să se risipească și stiu bine ce am de făcut.
Trebuie să mă repar după această expulzie, să mă pregătesc pentru următoarea concepție, să rămân concentrată, pentru că doar așa pot șlefui acea lumină interioară spre care tind, pe care o simt, pe care o cunosc.

Ce am invatat de la Richard Wagner

La 200 de ani de la nasterea sa, lumea muzicala il sarbatoreste pe Wagner,  unul dintre cei mai fenomenali si controversati compozitori care au trait vreodata.
Fenomenal pentru inovatiile sale, pentru crezul sau intens in drama muzicala, pentru ardoarea cu care si-a lucrat fiecare silaba a libretelor si fiecare treizecidoime de muzica.
Controversat pentru opiniile sale cam rasiste, pentru viata sa tumultoasa, pentru proverbialul sau orgoliu si egoism, controversat din cauza  oribililor care s-au folosit de muzica lui pentru a infaptui crime odioase.

Dar lectia lui Richard Wagner e subtila si profunda. Este compozitorul care confera zeilor trasaturile omenesti cele mai pregnante. Suferinta nu ii ocoleste nicio secunda, sunt victime ale mandriei si lacomiei, sunt artizanii celor mai grozave sau abominabile fapte.
Este compozitorul care daruieste eroilor sai o tarie de caracter impresionanta. este compozitorul cel mai crud totodata, pentru ca desi a cantat iubirea ca nimeni altul, toate povestile sale de dragoste sfarsesc lamentabil. Atentie, nu si iubirea, care e vesnica si vie, in pofida mortii,  despartirilor, a licorilor fermecate si a interventiilor malefice.

Alta lectie este umplerea spatiului muzical. Leit-motivele wagneriene se comporta ca pasii unor spirale. De fiecare data cand se schimba armoniile, pasul spiralei se mareste, iar spatiul se dilata. Acelasi leit-motiv adus in alt context armonic plaseaza auditoriul intr-o zona de confort, cu ajutorul memoriei, amplificand totodata perceptia temporala asupra muzicii parcurse. „ Acum” se suprapune cu „atunci”, un exemplu perfect pentru a demonstra teza mea despre polifonia de timpuri si afecte.

Lectia timpului e si ea majestuoasa la Wagner. Compozitorul care a lucrat decenii la Tetralogie. Compozitorul care a cunoscut mai intai insuccesul si abia apoi gloria, fara a renunta la crezul sau. Compozitorul care a scris monumental, cu rabdarea partiturii. Si cu hachitele vietii de zi probabil...
Compozitorul care a avut maretia de a scrie doar ce conta pentru el. Un fel de lectie de moralitate interioara daca vrem.

Cel mai important pentru mine ramane insa faptul ca de la Richard Wagner am invatat sa iubesc opera. Gen pe care il consideram pana la 22 de ani  usor tangent evolutiei mele muzicale. Tineretea plina de energie si greseli :)

Ni se par foarte de demult acum 200 de ani. Acum 30 si ceva se nasteau cam toti cei care citesc acest blog. Unde au trecut? Cum de s-au dus asa de repede? Cei 200 nu sunt asa de indepartati nici ei...
Grandoarea vietii, a iubirii si a mortii nu a putut-o surprinde mai bine niciun altul.
In curgerea sa infinita.

Va las cu un interludiu din opera favorita a lui George Enescu, Siegfried.
Nu stiu daca e si opera mea favorita, dar leit-motivul lui Siegfried este, pur si simplu are o generozitate si o versatilitate imposibil de descris in cuvinte.
aici leit-motivul



Iar aici drumul lui Siegfried prin cercul de foc, spre marea iubire, spre marele eroism, Siegfried, cel ce nu cunoaste teama, rautatea, meschinaria.

http://youtu.be/jrr72oPGkzc

se apropie :)

In curand se implinesc 5 ani de blog. Am sa scriu curand ce inseamna ei pentru mine, deocamdata sunt contra cronometru.
Am dat mult creativ pe alte planuri, asa ca nu am nicio idee, cum sa sarbator(esc)im.
Ce ati vrea sa facem?
Un giveaway?
Bem o limonada impreuna?
Altceva? Astept cu nerabdare idei :)

InnerOut of Heart

Nu poți studia problematica timpului și a memoriei fără să te lovești de spirală.
Timpul circular, eternele reîntoarceri, traseele amintirii, afectelor.

În muzică e foarte des întâlnită această formă spiralată, cu pasul egal sau inegal, îndreptată către exterior sau către interior. Aș putea spune că există în fiecare compoziție pe care am scris-o.

Mă gândesc la intensitatea sentimentelor care parcurg spirala, chiar dacă de la un pas la altul se schimbă și condițiile în care acestea au apărut.
Mă mai gândesc și la punctul de origine, care rămâne misterios, oricât încercăm să îi analizăm și să îi precizăm momentul zero.

Dacă nu ar exista spirala, m-aș speria de atâta dragoste, de atâta tărie, de atât de multe trăiri care se luptă să iasă la suprafață, uneori în detrimentul micului echilibru burghez spre care tindem vrând nevrând.

Infinitul spiralei mă liniștește. E timp și e spațiu pentru tot. Limitat omului, nelimitat inimii sale.

je reviens toujours

ma asteapta lucruri tare frumoase acasa.
e un intreg poem si la Bucuresti, chiar si in scara blocului.
sa plutim, zic.

Ich liebe Österreich

As fi vrut sa scriu un post lung si documentat, despre cum vad eu arta, cultura, viata asta mai boema vieneza, dar de fapt imi dau seama ca nu stiu nimic, ca abia incep sa o descopar, sa intru putin in adancime si sa observ ca cercul asta are cam multe laturi:)

Am inceput sa simt Viena altfel, iar barometrul meu a fost unul suprinzator.
Mi-am dat seama ca iubesc acest oras pentru ca am inceput sa reusesc sa fac fotografii in Viena.
Pana acum le simteam turistice, sau documentare, sau usor estetice in sensul de un anume lirism pe care l-as putea fotografia oriunde, pentru ca e un lirism personal.

Dar tura asta mi-am luat doar aparatul pe film. Si ceva s-a schimbat. Am inceput sa vad altfel acest oras. Chiar daca am pozat mai mult oameni, prietenii mei, sau poate tot lirisme ulubeniene, dar am intrat mai direct si mai puternic in seva inca misterioasa a capitalei imperiului.

Chiar si fotografiile cu telefonul sunt, multe dintre ele, in situatii in care am scos si aparatul pe film.
De exemplu acea seara senzationala de la concertul lui Arcadi Volodos, cand in Ressel Park a aparut un camp imens de lalele albe, in contrapunct cu luna si acompaniind masina lui Scooby -Doo, pe rosu.
Era si normal sa apara , (doar acolo erau), dupa ce am ascultat cel mai sublim si intim recital de pian posibil. Cu un program atat de fin ca parca nici nu exista. Volodos vine din alta lume. Lumea aceea in care muzica e un izvor limpede care trece prin niste spatii calculate de cel mai inteligent inginer. Simtire, ratiune si lejeritate. Control si libertate. Iubire si subordonare fata de partitura, cu maxim respect pentru amprenta personala. Un ideal, o inspiratie, o bucurie.
Lalele albe si o masina rosie. Si luna.
Rosu alb, si eu care iubesc Austria;

poate si pentru ca e tara care mi-a redat sanatatea, vitalitatea, frumusetea, curajul, deschiderea.

Partir c'est mourir un peu

Fiecare plecare e o fărâmă ruptă din suflet, dar și o îmbogațire în același timp.
Ambivalența trăirilor ne conduce prin viață, totul e să alegem ce savurăm, bucuria și tristețea pot conviețui minunat câtă vreme păstram coerența, continuitatea sentimentelor.

Komponistin nach Wien.

Si acum despre mine

Nu prea imi mai tin la curent cititorii cu ce fac profesional, poate FB e de vina.
Mai pun cate un eveniment pe situl propriu, dar rar se intra acolo.
Asadar, un mic preview la ce urmeaza la inceputul acestei veri:

Pe 18 Mai, ora 21:00, la Casa Löwendal, Cadenza Lirica pentru vioara solo in interpretarea Ralucai Stratulat, cu ocazia evenimentului mai larg „Noaptea Muzeelor”.
De asta data se va canta fara proiectie video, in spatiul elegant al casei de langa parcul Ioanid, in mijlocul unui recital ce contine Olivier Messiaen si Francis Poulenc, ambele pentru vioara si pian (la pian, Adriana Toacsen-Ponta)

© Miri Bratu 2012. In fotografie: Raluca interpretand Cadenza Lirica in decembrie 2012

Peste exact o saptamana, 25 mai 2013, dar la ora 22:00, se canta IncerCantata pentru soprana si 7 instrumente: flaut, clarinet, fagot, percutie, pian, viola, violoncel si chitara.

La Universitatea Nationala de Muzica Bucuresti,Studioul de Opera si Multimedia.

La care se lucreaza intens pe toate planurile. Pentru ca o scriu dupa versurile prietenului fotograf Cornel Brad, lucrez impreuna cu artistul vizual Mihai Cucu la o proiectie si lucrez mult in general :)

 © Sabina Ulubeanu 2013

Tot cautam un prilej de a pune poza asta pe blog, dar nu-l gaseam. Iata :) Cornel, undeva prin decembrie parca, cu Pentaxu pe film.

© Sabina Ulubeanu 2012.

Concertul face parte din Saptamana Internationala a Muzicii Noi, festival ajuns deja la editia 23. Intregul program aici: Program SIMN 2013

Ultimul eveniment al inceputului de vara va avea loc pe 8 iunie, la Dublin. Invitatii irlandezi de la InnerSound au reusit sa organizeze doua zile de colaborare artistica romano-irlandeze, sub titulatura Theatre of Sound.

Pentru ei am scris passacaglia de lacrimi si roua :), clavecin, flaut, fagot.

Va fi si o zi de workshops inainte, unde ne vom prezenta lucrarile si viziunea asupra muzicii in general.

Pentru Dublin am filmat ieri un promo, eu va las doar cateva imagini.

Toate © Sabina Ulubeanu 2013

 Catalin Cretu, compozitor si artist multimedia.

Acestea fiind zise si aratate, va doresc auditie placuta si o miercuri minunata. Eu am de compuuuuus !

Poveste cu Oaie

Aceste zile la poalele muntelui sunt pline de contradicții. Se simte forfota civilizației, dar natura reușește în cele din urmă să preia controlul asupra auzului meu.
Dacă ne gândim că ziua începe din seara precedentă, putem spune că începe cu sunetele oilor de vis-a- vis, toata noaptea aproape se aud „beeee” și ”meeeee”., Cu acompaniament sau interludii de lătrături, puternice, dar nu neapărat agresive, așa cum se aud vara când vine ursul :)
 Dimineața până la prânz sunt păsările. Sunt în plină compoziție unde voi folosi Uccelli, așa că mă inspiră.  Unele sunt melismatice, altele repetitive. Când în cor, când în dialog.
Deschid geamul și mirosul de primvară invadează totul. Mai invadează și niște muște mari și negre, dar ce-ar fi viața fără câte o muscă sâcâitoare care să te mobilizeze.
Suverane peste fire, niște lacrimi de zăpadă se scurg de pe văi. Ca să nu uităm de marea simfonie și de tragismul ființei în general.

Mi-a atras atenția, și nu doar mie, ci tuturor copiiilor și adulților mai inclinați spre contemplare, un miel mic alb, cu mama lui, care, exact ca puii de om, caută confortul sânului  în orice situație cât de cât stresantă. Nu e niciodată refuzat, oricât public ar fi în zonă:)

De obicei, Oaia și mieii ei se duc puțin mai departe, în curtea de lângă ‚casa lor”, și știindu-i atât de mici am sperat și sper în continuare că vor mai avea un pic de răgaz împreună în acesta existență lumească.

De ieri de dimineață a început carnagiul, pe tăcute, probabil că au ciobanii o tehnică specială. De la geam nu se vede decât cum sunt luați în brațe și duși undeva în spate, majoritatea nebănuind nimic, dar eu cred că da, pentru că se jucau și se împingeau mai abitir ca niciodată, devenind din ce din ce mai greu de prins.

În tot acest timp, Oaia a plecat obișnuit pe drumul ei spre curtea vecină. Mielul cel mic a urmat-o. Oaia a sărit cu dexteritate peste bradul prăbușit la datorie în această iarnă, la viscolul cel mare. Mielul a încercat ambițios să îi urmeze exemplul, dar nu reușit nicicum. Era prea mic.
Oaia s-a întors, răbdătoare și calmă. A căutat din priviri altă cale, a găsit-o. Și-a ghidat mielul ocolind trunchiul căzut. A durat mai mult, dar scopul era să fie împreună.

Lecția de la Oaie? Trebuie s-o detaliez? bine, dar doar de dragul de a scrie o voi face.
E lecția despre înțelegerea limitelor celuilalt. De a găsi calea de a îl ajuta așa cum are el nevoie la momentul respectiv. Să nu uităm că mielul a încercat să își imite mama, dar nu era pregătit. Oaia a scăzut nivelul fizic și a crescut nivelul spiritual. A luat-o pe calea cea lungă, dar singura potrivită pentru copilul ei.
Oaia empatică și înțeleaptă.
Oaia care nu forțează, ci ghidează.
Mama Oaie.