What's your excuse?

In urma cu ceva saptamani, a circulat pe net o fotografie a unei doamne de 32 de ani, cu 3 copii sub 4 ani si cu un abdomen perfect. Doamna e instructoare de fitness si s-a luptat ani de zile cu probleme de greutate, atacuri de panica si multe altele. Titlul era: What's your excuse?
Desigur ca a provocat un val de indignare, mai ales in randul mamelor ultraobosite de joburi si copii, care nu au 6 pack drept principal scop. In mod cert, a atins o coarda sensibila pentru multi, foarte multi dintre noi.
N-am fost  (si nu sunt) de acord cu ea, cu modul asta de a „motiva” prin sentimente negative, am avut o perioada cu probleme de greutate, si chiar daca nu era vina mea ca eram bolnava, tot ma simteam jenata de cate ori ma uitam in oglinda sau. mai rau, de cate ori trebuia sa ies din casa. In plus, prioritatile mele sunt altele, in primul rand sanatatea si mai vedem.

Dar cumva, un pic m-a pus pe ganduri toata valva din jurul acelei fotografii. Pentru ca am vazut proband pe propriul organism ca da, se poate sa iti faci timp pentru un pic de miscare. Pentru a functiona mai bine cu toata fiinta.
Ce voi scrie mai jos e povestea mea, cam cum vad eu un motivational pentru mame obosite si toti cei care, dintr-un motiv sau altul, au pus persoana lor  pe ultimul plan.

Niciodata n-am fost vreo mare sportiva, pot spune doar mi-a placut intotdeauna inotul si, in tineretea extrema, pana la prima sarcina, mi-am petrecut invariabil fiecare weekend pe munte. Eram in forma, cu rezistenta cardio-respiratorie, cu BMI la limita de jos a normalului si in general foarte energica. Fara insa a ma preocupa de abdomen cu patratele si altele de genul asta.
Tentative de  a merge la sala” am avut cateva de-a lungul vietii, insa acolo ma dranjeaza foarte tare muzica si dupa 5, 6 saptamani clachez.
Apoi a venit boala si toate prioritatile mi s-au reorganizat, cumva 3 ani am trait numai cu gandul la clipa in care voi fi bine, nevermind in ce forma. Fara hemoglobina nu ai cum sa faci miscare, ca obosesti numai cand respiri, si oricum era interzis orice efort. Asa ca am ajuns o maxiplacinta fata de cum eram.
Dupa ce am fost bine, nu mi-am propus nimic maret. Si lucrurile s-au intamplat de la sine, dupa cum urmeaza:
In octombrie 2012 m-am suit pentru prima data pe bicicleta (am mers f putin in copilarie si evident ca am uitat, tin minte doar ca eram in panica de fiecare data)
Cel mai greu a fost sa-mi depasesc sentimentul de rusine, apoi sa imi reconstruiesc o rezistenta fizica.
La inceput ameteam dupa 10 minute. Ameteala in toata regula! nici macar oboseala. Era firesc veneam dupa o perioada crunta si nu avea niciun sens sa fortez.
Am reinceput in paralel mersul pe jos in pas sustinut. Dupa 30 de minute de mers veneam acasa ca dupa o excursie de 5 ore.
In cateva saptamani a venit zapada si am preluat controlul la lopata :). Prima data: 5 minute. Apoi, fara sa-mi dau seama, 10, 15, 20, 30....cat era nevoie. Am spart podul de gheata, am dovedit fiecare ninsoare puternica de Busteni. In Bucuresti mergeam in continuare pe jos cat incapea si mai puneam 10 minute de stretching si 10 minute pe un soi de banda  care urca la deal, nu are alta pozitie si trebuie sa dai continuu din picioare, ca Fred Flinstone :)
A venit primvara si cu ea mult de lucru, asa ca vreo doua luni n-am facut decat mersul pe jos. cand s-a topit zapada la Busteni, m-am suit din nou pe bicicleta,  ca sa observ ca ma pot plimba juma de ora si nu mai ametesc.
In vara, la mare: inot cu cuprinde si cat se poate cu doi nazdravani care vor sa se joace, nu sa te lase sa-ti faci portia.
Iulie si August au insemnat InnerSound 28 de ore din 24, dar fara bicicleta zilnic sau aproape zilnic as fi luat-o cu siguranta razna. Nici n-o faceam pentru exercitiu fizic, ci pentru capul care bubuia amarnic.
 Asa m-am trezit la fix un an dupa prima urcare pe bicicleta ca merg pe primul meu traseu Mountain,(Busteni-Gura Diham), foarte usor  pentru majoritatea celor pasionati, dar pe bicicleta,  orice urcus se simte alfel decat pe jos, asa ca pentru mine a fost o foarte importanta realizare.

Apoi, am reluat mersul pe munte, ceea ce a fost covarsitor, spiritual, emotional si fizic.
Ca sa nu pierd ritmul, am inceput sa ma sui mai mult pe banda preistorica, pana intr-o zi in care am decis ca vreau sa alerg afara.
Am intrebat mai intai cam ce-ar trebui sa fac, iar suportul a fost extraordinar! Am primit telefoane de sfaturi si incurajari, am schimbat mailuri, am avut discutii one to one , ce mai, grozav.
Nu e mult de atunci, dar s-au mai adaugat si niste Pilates plus alte exercitii in ecuatie, menite sa echilibreze tipul de efort la alergare, astfel ca abia daca imi ramane o zi pauza in „antrenament ” :) Glumesc, de obicei sunt 2, pentru ca, repet, nu are sens sa fortam.

Acum doua zile am alergat primii mei km la deal si trail, trebuie sa spun ca da, e mult mai greu, insa sentimentul ca alergi prin padure (sau pe langa padure) e fantastic, si concentrarea pe ce e de facut la momentul acela, conexiunea cu propria respiratie, atentia la fiecare pas sunt exercitii mentale nemaipomenite.

Sunt departe de a fi intr-o forma de sportiva, si nici nu e asta scopul meu,
Ci e de a fi si de ramane sanatoasa si neanchilozata.

Cum impac familia cu sportul? Marea problema pt multi? E simplu, pentru ca la munte o fac cand copiii se joaca si la Bucuresti cand sunt ei la scoala sau cand o duc pe Sofia la tenis.
Uneori am timp doar 20 de minute. Bune si alea.
In zilele de pauza incerc sa merg mai mult pe jos.
Orice, ca sa contracarez profesia statica.

 Eu n-am cum sa pun fotografii motivationale deocamdata, si nici nu-s genul.
Nici n-o sa va intreb ce scuza aveti, pentru mi se pare complet neproductiv si nefolositor.
E doar povestea devenirii mele, ca o ”tema in stare nascanda” de Beethoven.

Si am  sa va mai spun doar ca, pe langa cremele de la Dior, (sunt o snoaba, imi asum :D)  cel mai mult imi doresc de la dear Santa incaltarile astea :)