22 aprilie 2010

Lasati-va copiii sa greseasca

Acum o saptamana am cunoscut o doamna in varsta, cu o viata care bate filmul si de o finete intelectuala si exterioara iesita din comun.

Si mi-a spus fraza de mai sus: lasati-va copiii sa greseasca.

Experienta ei tragica (fata a murit la 37 de ani de cancer) nu a inchis-o, ci a deschis-o spre lume si spre micimile ei, care pot fi atat de usor indreptate, daca avem rabdare sa scormonim in miezul asa ziselor probleme.

De ce nu ne lasam copiii sa greseasca? de ce ii vrem perfecti? de ce ii certam si-i cicalim?

M-am gandit un pic la un raspuns coerent. raspunsul intuitiv il aveam demult in mine, si am tot scris aici despre cum trebuie crescuti copiii, cu maxim de respect fata de ei.

Insa acum, am sa explic cum sta treaba asta cu greseala si perfectiunea.


In momentul in care cerem perfectiune de la copiii nostri, actionam si suntem sub imperiul fricii. Frica e cel mai mare dusman al nostru.
Ce anume genereaza aceste asteptari de la copiii? Frica de propria noastra imperfectiune. Ne e frica sa ne oglindim in ei. Orgoliul imens ne impiedica sa ii vedem ca pe niste fiinte independente, puternice, asumate. Greselile lor...ne par greselile noastre.
Si atunci, majoritatea parintilor nu-i lasa sa greseasca cu nimic.


Inceputul e simplu. Nu ii lasa sa creasca doar 500 de grame pe luna cu lapte de la san. Le baga biberon. Ca e gresit sa n-ai copilul cel mai grasut. E de fapt o teama irationala, atavica. Trebuie depasita.
Apoi, ajutorul la mers.
Copilul n-are nevoie sa fie ajutat. Trebuie lasat sa mearga cand vrea el, la un an jumate daca asa are chef ( N.B. Bineinteles ca ma refer la copiii sanatosi)

Micile ajutoare pe care le oferim copiilor in bebelusenie vin din frica si din neincredere. Gresit de tot.

Dupa aia...nu sunt lasati sa cada. Se previne cu panica orice asperitate .
(nu pledez pt a baga surubelnita in priza, sunt pentru securizarea spatiului...dar nu numai din dorinta de a preveni accidente grave, ci pentru a sta relaxata ca poate sa cada si sa se loveasca doar un pic, dar suficient cat sa simta pe pielea lor ce inseamna greseala)

In parc, in loc sa urlam " nu te duce acolo" etc etc, mai bine stam un pic langa ei si intervenim in momentul in care leaganul chiar se indreapta spre capul lor. Nu cu 10 metri inainte.

Mai tarziu, copiii nostri fac tot felul de alegeri gresite din punctul nostru de vedere. Dar cine suntem noi? Avem dreptul sa le impunem ceva?
Cati am suferit la adolescenta de neintelegere? Din cauza unor stupide interdictii? venite din teama parintilor nostri?
De teama ca oglinda lor e una murdara?

Da, copiii sunt oglinda noastra. dar nu in felul in care o gandeste toata lumea. Greselile lor...nu sunt mereu greselile noastre. Noi nu suntem perfecti. Suntem plini de bube, resentimente adunate in ani, uratenii indescriptibile. Cum putem avea pretentia sa manipulam niste fiinte care au sansa de a creste curat, sanatos, in armonie cu ei insisi? Cine ne da dreptul sa intervenim atat de mult?
Va spun eu, nimeni.
Nu avem dreptul ca din negurile noastre interne sa transmitem ceva copiiilor nostri. Sa ne asumam imperfectiunea , ca sa le pastram lor intacta persoana.
Pentru ca ai nostri copii...isi apartin lor, si numai si numai si numai lor.


“Profetul” – Kahlil Gibran.

Copiii vostri nu sunt ai vostri.

Sunt fii si fiice ale Vietii care tanjeste chiar dupa ea insasi.

Ei vin prin voi, dar nu din voi, si chiar de sunt cu voi, ei nu va apartin.

Le puteti darui dragostea voastra, dar nu si gandul vostru.

Caci ei au propriul lor gand.

Le puteti gazdui trupurile, dar nu si sufletele,

Caci sufletele lor sunt gazduite in casa zilei care va sa vie, pe care voi nici chiar in vis nu o puteti cunoaste.

Va puteti stradui sa fiti ca ei, dar sa nu cautati a-i face pe ei asemeni voua.

Caci viata nu merge inapoi si nici nu se impotmoleste in ziua ce a trecut .

Voi sunteti arcuri, iar ei sagetile insufletite pe care le trimiteti inainte. Arcasul ocheste tinta in nemarginire si va inconvoaie cu puterea sa pentru ca ale Lui sageti sa zboare cu iuteala in departari.

Cu bucurie lasati mana Arcasului sa va-nconvoaie,

Caci asa cum El iubeste sageata zburatoare, la fel iubeste arcul care il asculta.

32 de comentarii:

  1. Exceptional post si complet de acord. As adauga: sa nu-i grabim sa creasca!
    Multumesc, Sabina.

    RăspundețiȘtergere
  2. Tare frumos. De si din suflet.
    Dar nu stiu daca e mereu frica si dorinta de perfectiune (pentru a acoperi greselile noastre trecute). Poate fi pur si simplu iubirea de a nu-i lasa sa sufere. Cateodata poti face rau si iubindu-i prea mult. Adica nelasandu-i sa greseasca, din dragoste. :)
    Si aici vorbesc, de exemplu, dintr-o experienta a unor intamplari din viata mea, cand si eu si ai mei am fost siguri ca am gresit (iar ei au incercat sa ma impiedice sa gresesc), dar s-a dovedit ca, de fapt, pornind din punctul ala de jos, drumul m-a adus unde trebuie, unde mi-e bine. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Maria, da, sa nu-i grabim. sa-i lasam sa fie luminosi cat mai mult.

    Alina, acest gen de iubire sufocant nu e f sanatos. E tot o frica....
    adica noi, ca aprinti, stim ca fapta x a copilului va avea consecinta Y, nasoala.
    Ii impiedicam sa faca fapta x, pt ca stim ca iese prost. Insa noi nu avem de unde sti peste cati ani consecinta nasoala Y va fi ceva f f bun....
    Si mai e ceva. eu cred ca in momentul in care ii lasam sa greseasca asa, mai putin si mai minor cand sunt mici, se va dezvolta o relatie de incredere solida, care va impiedica situatiile prea urate de genul X-Y... cu acordul partilor, impacati cu deciziile.

    RăspundețiȘtergere
  4. De acord. Chiar daca nu reusesc mereu sa fiu consecventa cu principiul enuntat de doamna ta macar reflectez la reactiile mele fata de copii si incerc...am scris si eu mai demult despre a avea un copil 'cuminte' iar obsesia de a ti tine copilul 'cuminte' are tot de a face cu oglinda de care zici

    RăspundețiȘtergere
  5. Minunat! Multumesc, Sabina! Ai scris ceea ce am gandit si eu, de multe ori!
    Si eu am ajuns la concluzia ca cel mai bun lucru pe care-l pot face pentru copilul meu e sa invat sa ma accept asa cum sunt, imperfecta!

    RăspundețiȘtergere
  6. Foarte frumos Sabina!
    Mi-a placut foarte mult postul!Educativ,de printat si pus pe frigider,sa nu uitam!

    RăspundețiȘtergere
  7. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  8. Ce frumos ai scris, si ce mare dreptate a are doamna in varsta. Tot pe ideea asta a scris si Daddy un articol : http://adelle.ro/ce-nu-am-facut-de-merge-copilul-la-10-luni/

    RăspundețiȘtergere
  9. Ce frumos si adevarat, uite cum ma faci sa plang!! Cel putin la faza cu biberonul, cand la 4,5 luni ai lui David m-am lasat influentata de o dobitoaca de moasa "Da-i completare, ca nu ia copilul destul de greutate!" - cand eu pe vremea aia ii dadeam doar un san la o masa! In loc sa-mi fi spus sa-i dau ambii sani (ca eu eram nauca de cap si nu mai puteam gandi clar!), imbecila m-a influentat in asa hal incat si acum plang cand ma gandesc cat am fost de idioata si slaba de inger, tocmai eu care de obicei sunt siguranta intruchipata, dar uite ca aici n-a mai mers...
    Acum insa rezist grandios la reprosurile lui Bogdan cum ca David e mult prea slab: are aproape 2 ani, are 85 cm si 11,4 kg, este in grafic, mananca binisor, in fond el stie cel mai bine cat ii trebuie, nu-l pot indopa ca pe gaste, nu? E drept ca dezbracat e numai piele si oase (am vazut vreo 10 alti copii la piscina si nici unul nu e asa slab ca el), dar daca asa e structura lui, ce sa-i fac? Si eu eram la fel si ai mei m-au indopat cu calciu/vitamine si dulciuri (imi dadeau de mica mere rase cu miere si frisca - macar asa mancam fructe, CICA!) si m-au obisnuit cu dependenta de zahar :-(((

    RăspundețiȘtergere
  10. ooof, feli, si gh a fost la fel, abia acum, la 2 aNI SI 7 LUNI a inceput sa puna pe el.
    trebuie sa mergeti impreuna la dr si sa ii spuna dr cum e cu copilasii slabi si sanatoasi:)

    fetelor, va multumesc enorm ca mi-ati scris.

    RăspundețiȘtergere
  11. Excelent de bine ai cuprins in cuvinte ceea ce ar trebui sa cunoasca toti parintii...
    In plus, eu as mai adauga " si sa crestem si noi, inca o data, cu ei!".
    Numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  12. Sabina, Maria Montessori spunea ca singurul ajutor de care copiii au nevoie este sa fie lasati liberi!!!!
    Si nu ma refer neaparat la greseli....
    Cat de fericit este un copil care face ceea ce ii place!!!

    RăspundețiȘtergere
  13. Mi-am adus aminte dupa ce ti-am scris ieri (ca am mai reflectat un pic, tare mi-a placut cum si ce ai scris):

    Singurul lucru pe care probabil ca trebuie sa-l facem e sa le aratam cum si sa le lasam libertatea de a face asa sau nu (cu conditia sa le explicam consecintele pentru ambele purtari). Daca noi incercam sa fim mai buni, daca chiar practicam comportamentul pe care il propavaduim in fata lor, atunci sunt sanse ca totul sa iasa bine.
    Eu zic ca e foarte important sa fim totusi sinceri, pe mine ma irita si prea multa libertate, care poate duce la o trecere a granitelor, spre iresponsabilitatea parinteasca. E fundamental sa avem niste reguli si niste principii. Pe care, daca noi le respectam, cu siguranta se vor molipsi de la noi si copiii.
    Asa mi se pare mie. :)

    In privinta iubirii sufocante ... hmmm ... stii, cred ca pana la urma e discutabil. Adica la varsta aia de exemplu eu credeam ca ai mei sunt absurzi si sufocanti si gresesc (ei). Da, sigur, greseau. Dar cine sunt eu sa le spun ce trebuia sa fi facut? De ce, daca le cer lor sa-mi lase libertate deplina, eu le impun restrictii (n-aveti voie sa ma iubiti decat atat, comportamentul vostru trebuie sa fie asa si nu alfel, pentru ca asta vreau eu). Imperfectiunea lor ii face umani, exact, deci nu cred ca, pana la urma, existe niste reguli foarte transferabile de la o familie la alta. Ci doar dorinta si puterea de a fi sincer cu tine insuti, si implicit cu copilul tau. Pentru a trai in armonie si iubire.

    RăspundețiȘtergere
  14. @ Feli - fetele mele cele mari aveau, la 2 ani, 10 kile jumate. :) La vreo 88cm. Silfide. :) Cosmarul suplimentarii m-a parasit dupa primul copil, cand in sfarsit am acceptat ca daca eu si tata-sau am fost niste sfrijiti (in copilarie si tinerete), nu sunt sanse prea mari sa ne fie copiii altfel. :)

    RăspundețiȘtergere
  15. Sabina, sa-ti traisca flacaul, sa-i poarte numele noroc!
    Referitor la articol: total de acord cu tine, desi in practica, uneori e foarte greu sa-i lasi sa greseasca. Ce sa facem, invatam si noi o data cu ei..

    RăspundețiȘtergere
  16. Articolul asta a venit ca raspuns pentru niste actiuni gresite care le-am inteprins fata de Thea.

    Despre cum sa cultivam rabdarea ai ceva? :"> Sunt atat de nemultumita de mine: inainte de a avea copii aveam atata rabdare cu alti micuti: ii invatam sa mearga pe bicicleta, ii ajutam sa prinda curaj sa lase apa sa le clateasca parul sub dus, sa nu depaseasca in timp ce coloreaza spatiul...unde e rabdarea mea acum cand am mai multa nevoie de ea :((

    RăspundețiȘtergere
  17. Super postarea, multumesc mult, ai explicat-o atat de frumos! :)

    RăspundețiȘtergere
  18. @Lore: Rabdarea ne este pusa la incercare TOCMAI de propriii copii, ei sunt cei care declanseaza in noi acele panici originare, acele terori de neputinta pe care noi (credem ca) le-am ingropat undeva de negasit - uite ca ne regasesc si ne lovesc acolo unde ne doare! Copiii nostri sunt triggerii perfecti pentru dezgroparea tuturor traumelor noastre, tocmai de aceea ne vedem pe noi in ei si incercam sa "ucidem" ceea ce noi la varsta aceea am simtit ca slabiciuni... By the way, daca simtim asa e inca o dovada ca am fost abuzati, altfel nu am fi avut nevoie sa reprimam acele traume si - mai grav - acum nu am simti constrangerea sa le reinscenam cu propriii copii. Of, e asa de incurcata treaba asta si numai cu o terapie de o viata o putem pricepe si, putin, controla. Dar ramane greu...
    Degetico, tare mi-esti draga! Si nu te-am uitat ca si tu m-ai ajutat in criza mea mare cu alaptarea! Saru'mana inca o data si te pup pe sufletel!

    RăspundețiȘtergere
  19. Ce bine imi prinde cate un post d-asta mai ales cand am zile ca asta de azi cand vreau ceva si visez cu ochii deschisi si cad din cer de sus, ca ma astept ca Freya sa nu fie timida, uitand ca eu una exact ca ea am fost si nu o las sa fie ea genuina...si trebuie sa ies in curte sa iau o gura de aer ca sa ma linistesc.
    Trebuie sa-i lasam sa fie ei insisi, dar cine oare nu mai uita cateodata si se lasa dus de alte valuri, numai ca...trebuie sa luptam noi parintii cu noi insine sa le permitem sa fie ei insasi ,nu cum am vrea noi!!
    Greu, dar fascinant sa le putem urmari dezvoltarea libera de constrangeri.

    RăspundețiȘtergere
  20. Sabina, nu uita ca toti (toate) traim sub presiunea unei societati care da mamelor 2 ani de stat acasa cu copilu' (deci copilu' tre' sa fie perfect, mama-sa sa se ocupe de el IN PERMANENTA SI CAT MAI BINE), o societate obsedata la nivel declarativ de abuz&neglijenta etc., o societate ''materna'' in care toti ceilalti sunt curiosi sa afle cati ani, ce mananca, ce vorbeste, cat/cum doarme, iar apoi se intorc rapid si fac socotelile si comparatiile.
    Io, una, de-acolo is: al meu e slaaab si miiic, ia 70 g in greutate/luna si e usor anemic, ii e frica sa umble singur pe afara si cate de-astea! Da-i al meu si altu' mai minunat nici ca puteam face!

    RăspundețiȘtergere
  21. Si mai e si pornirea paarinteasca de a ne dori ca LOR sa le fie cat mai usor si mai bine si mai frumos... Sa nu ii doara, sa nu sufere, sa nu...

    RăspundețiȘtergere
  22. Mai fetelor si eu cred ca libertatea absoluta e de fapt o iresponsabilitate. Sa nu ii sufoci si sa ii faci roboti e una, dar sa ii lasi sa faca ce vor e absolut criminal. Tocmai vin dintr-o vizita unde o copila de 2 ani si un pic nu ne-a lasat sa vorbim deloc, am venit cu capul cat casa, are libertate absoluta fetita aia... si numai bine nu face. Ca sa completam, ieri mazgalise cu carioca toata tapiteria din spate a masinii. Pai asa se lasa? bb mea e micuta, dar nu vreau sa am toata casa pictata de operele ei, tocmai pentru a o lasa sa isi dezvolte creativitatea.
    Culmea e ca eu nu imi amintesc de ce imi interziceau parintii, as zice ca nimic, dar totusi de unde stiam "limitele" ? Si au dus-o asa cu mine pana in adolescenta, si nu eram tocilara, soarece de casa, dar nici nu imi puneau ora de intrat in casa. Of of, contam pe buna judecat a copilului!

    RăspundețiȘtergere
  23. Ah, si libertate absoluta de mic cred ca duce la rebeliune plus ca o sa creada de mare ca poa' sa faca ce vrea, ceea ce nu e adevarat si nici corect. De exemplu, nu poate sa ii fure sotul/sotia altuia... chiar daca asta vrea si simte, nu poate si punct. E regula. Si mai sunt multe.
    Si-apoi Dumnezeu ne-a lasat liberi, dar cu un set de reguli.

    Am deviat un pic, de altfel postarea e extrem de placuta si desteapta :)

    RăspundețiȘtergere
  24. Foarte misto post, Sabina si La Multi Ani pentru naparstocul cel mic!

    RăspundețiȘtergere
  25. Adevarat grait-ai, Degetica. :)
    L-am citit pe Profet, o carte ...de carte.

    RăspundețiȘtergere
  26. Degetica, ai un premiu, de la mine!
    pe blogul meu.
    te imbratisez cu drag

    RăspundețiȘtergere
  27. Dahnah, unde a zis cineva ceva despre libertate absoluta?

    cat despre peretei si tapuiterii mazgalite/copil de 2 ani si cateva luni care "iti face capul xcat casa" nop comment.
    Sunt tare trista sa citesc asa ceva.

    e avsolut normal si firesc ce afacut acea fetita, n-am acuma energie, poate revin saptamana viitoare, dar incearca sa ma crezi pe cuvant...un copil de 2 ani care vorbeste nonstip cu musafirii e un copil extrem de sanataos. emotional adica.
    Si toata admiratia parintilor ei ca nu pun niste obiecte mai presus de curiozitatea copilei lor.

    RăspundețiȘtergere
  28. Dahnah, mai ai un pic de rabdare, te rog. :)
    Copiii cateodata ne sunt dati tocmai pentru a ne scoate idei fixe (si mici) din cap. Ai sa vezi. Mai ales ca de obicei exista o karma in trebsoarele astea, cu educatia. :) Peste vreo doi ani sa vii sa ne povestesti ce anume crezi ca e mai bine de facut cand copilul vorbeste (prea) mult. Ti-o spun fara nici un fel de rautate, cu prietenia, duiosia si intelegerea parintelui trecut prin incercarile urmatoarelor varste mici. Si inca un parinte care nu e pentru libertate absoluta. Dar care are casa decorata pretutindeni de carioci, chiar si impotriva preferintelor sale .... :). Ah, si cea mare a mea vorbeste si-n somn. Vorbeste atat de mult incat mi s-au plans educatoarele despre asta. Vorbeste cat sa umple spatiul dintre secunde. Desigur ca am rugat-o, adesea, ba si exasperata, uneori, sa taca. Dar n-am nici cea mai mica intentie sa aplic masuri corectionale doar pentru placerea si linistea mea. Pentru ca placerea si dezvoltarea ei normala si sanatoasa sunt mai presus de orice. Iar asta nu inseamna ca la adolescenta, de exemplu, am sa-i tolerez comportamente inacceptabile. Ori ca acum face ce vrea ea, 100% din timp. Felul in care ii arat ce e bine este cel mai important, faptul ca alege gresit, uneori, tine tot de normalitate si de invatare. Exact cum a spus Sabina, draga de ea, in aceasta minunata postare.

    RăspundețiȘtergere
  29. abia acum am ajuns sa citesc si eu articolul si m-am gandit sa iti las un comment in imagini la mine. Ai zis foaarte bine, chiar daca nu ai fost pe deplin inteleasa :)

    RăspundețiȘtergere
  30. Eu l-am citit mai demult dar abia acum ajung sa comentez:)
    L-am trimis si altora, atat de mult mi-a placut

    RăspundețiȘtergere
  31. Un copil e un dar de la Dumnezeu. De aceea avem MARE responsabilitate in educarea si cresterea lui.

    Libertatea trebuie sa fie cu...limite.


    Un copil crescut in invatatura crestin ortodoxa, este un copil care nu poate fi manipulat. Altfel, orice ideologie noua aparuta mai tarziu in viata lui, il v-a plimba de colo colo. Sa avem grija de darurile noastre.

    RăspundețiȘtergere