no rain, some tears, cinci ani de blog

Prietenii nostri irlandezi traiesc o adevarata uimire alaturi de noi, e deja a patra zi cu soare si caldura.
Sigur ca repetitiile ne tin destul de mult inauntru, dar per total e timp pentru a descoperi un oras foarte colorat si nepretentios, in ciuda arhitecturii impozante din majoritatea spatiilor pe unde trecem.
Am reusit sa ajung in sfarsit la mare. Simteam nevoia inca din februarie, as fi vrut sa scriu lucrarea asta cu marea impregnata bine in mine. Nu a fost sa fie, poate mai bine.
Insa seara de ieri m-a transportat instant in starea de acum aproape 2 luni si ceva aproape magic s-a petrecut cu mine.
O fraza intamplatoare de-a lui Mihai m- a facut sa ma ridic de langa prietenii mei si sa o pornesc singura spre un loc unde sa pot plange si sa imi clarific multe dintre simtirile ultimelor luni.
Ceea ce a fost uluitor este ca nu am fost chiar singura. M-a acompaniat un catel foarte haios, tot drumul, toate fotografiile, toate lacrimile si toate gandurile.
Si toate pietrele plajei din Dalkey.
M-am intors acasa transformata interior, incet, fotografiind si gasind la tot pasul similitudini sufletesti cu ceea ce simteam.
Dimineata mi-a adus o clarificare in plus, poate un pic abrupta, usor dureroasa, dar nu surprinzatoare, ceva ce intuiam, ceva ce trebuie sa integrez cu mai multa generozitate, si mai multa empatie, si mai multa lumina.

Ma uit in urma si realizez ca implinesc 5 ani de cand trimit in www gandurile mele. Am scris in aceati ani despre mine si copiii mei, despre muzica, deapre fotografie, despre cum vad lumea, despre cum vad dragostea, arta, viata.
Cand am inceput blogul mi-am dorit doar un spatiu unde sa ma pot exprima si altfel decat in cadrul imediat al celor apropiati.
Altfel decat in termeni de parinte  dedicat.
Acum imi dau seama ca am ajuns acolo unde visam. Nu la o scara monumentala, dar am construit un spatiu in care convietuiesc cariera, familia, prietenii, bunele si mai putin bunele care ne alcatuiesc existenta.
Au fost si momente crunte, si momente fericite, si introspectie, si entuziasm, si tristete si veselie.
Ma bucur ca am implinit 5 ani de Armonii.
Armonia inseamna disonante care se rezolva in consonante, chiar daca drumul pana la sunetele luminoase poate fi lung si intortocheat.

Ma recunosc in Armonii.
Sunt Sabina, mama compozitoare care fotografiaza, se
lupta pentru viata ei, se bucura, sufera, plange si rade intens, e putin frivola, dar nu slabeste sentimentul, nu isi abandoneaza prietenii  si nu se lasa cuantificata sau clasificata.

Va multumesc imens ca ma cititi.