o seara ca o panza de paianjen

a plouat in mi bemol minor, cu balconul proaspat inchis deschis, cu vant si cu geometria ochiului meu schimbata.
m-am regasit greu, printre cotloane, printre reflexii si printre panze care se teseau parca tot mai strans in jurul meu pana m-am lamurit ca locul cel nou trebuie stapanit, incalecat, dominat,
ca poate sa ofere cliseul putin altfel
si-am privit in zare si-am gasit ce cautam,
ce caut mereu,
acel punct unde pot spune cu tarie : asta sunt acum si aici,
fie prin imagine, fie prin muzica

problema creatorului se aseamana cu panza de paianjen.  mintea si sufletul tes idei si solutii la trairile de tot felul, insa provocarea e iesi din reteaua deasa, sa le poti transmite mai departe, sa le aduci coerent in familiarul celorlalti.

pentru ca tot ce traim e unic, irepetabil in termeni omenesti, dar in acelasi timp e adresabil sufletelor similare, sau compatibile, sau macar disponibile de a se inhama la efortul de a intelege.

in seara asta ca o panza de paianjen am vazut lumea un pic altfel, de la balconul meu schimbat, am iesit sperand la traznete si fulgere si am simtit ca fotografiez ghetto-urile inimilor prinse in propriile nesabuinte.