11 octombrie 2012

Cum punem closure?

Am foarte multe pe suflet, multe situații cărora nu le-am pus înca punct, nu am reușit să mă despart în totalitate de pietrele de moară.
Le-am dispersat mai întâi în muzică, în fotografii și în scris.
Încerc  acum și varianta mai concretă, a realismului.
Să spunem că se poate începe  cu o seară frumoasă, copiii dorm, iar din camera alăturată se aude Glenn Gould, pe Mezzo. Cu ceva minute mai în urmă m-a chemat soțul meu, să vin să mă uit, pentru că e tare interesant. Din păcate, seara asta m-a prins mai moale. Parcă mă supără un pic urmele splenectomiei, doar se schimbă vremea și unii o simt interior mai repede decât exterior. Nu reușesc să mă mobilizez, rămân cu cartea mea, sau poate era laptopul… Știu însă că, dacă dorm bine și cât de devreme, mâine dimineață am să pot trimite în bună stare copiii la școală și gradiniță. Ceea ce s-ar chema rutina oricărei case, pentru mine reprezintă o epuizantă și importantă victorie. Pentru că da, și mamele se îmbolnăvesc. Și atunci când mama nu e bine, nimeni nu e bine. Și nu, nu mă refer la o săptămînă de gripă…

Mai departe, puteți citi aici.
Poate pentru cineva va funcționa.

4 comentarii:

  1. Eu stiu ce inseamna sa traiesti cu o mama bolnava, sa umbli din spital in spital, din doctor in doctor, sa o vezi tremurand sa nu sti ce are. Sa traiesti cu frica ca oricand poate muri. Cand esti copil preiei emotiile inconstient, dar toate acesta se vad peste ani pentru ca si corpul are memoria lui. Iar acel copil va fi mereu un copil-adult. Si frica se aduna in corp, el devine rigid. Dupa care iti trebuie alti ani sa 'disembody' ce ai 'embodied' in acea perioada si sa reconstruiesti constient, ca adult.

    un simplu Anonim

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. din fericire, nu au trebuit sa mearga si la spital...insa da, mi-e frica rau de ce spui acolo.

      Ștergere
    2. As putea scrie despre asta pagini intregi, as putea scrie ce mi-as fi dorit ca mama mea sa faca astfel incat sa nu-mi transmita doar boala, doar durerea ei.

      acelasi Anonim

      Ștergere
  2. Cred ca toate suferintele noastre vin din raportarea la un tablou normal, unde normalul e o standardizare a ce ar trebui sa fie vietile noastre. Imediat ce realitatea nu se suprapune acestui standard majoritar, apar panica, suferinta, frustrarea, depresia si prietenii lor. Mai ales cand premizele noastre sunt de depasire a standardului.

    Zic si eu, din cartea aia groasa :)

    RăspundețiȘtergere