prima vacanta

Cea mai lunga zi

În cea mai lunga zi a anului fata mea cea mare termină clasa a 4-a. Cam în aceeași perioadă, acum 10 ani, eu terminam cei 5 ani de facultate, ultimul petrecut împreună cu ea, despărțite doar în rarele momente în care dormea iar eu îmi scriam Concertul de violoncel, Glossa pentru orchestră sau lucrarea de corn și trombon pentru concursul de la Iași, haioase amintiri și intense în același timp.

Am văzut prin blogosferă multe texte dedicate finalului de an școlar, cu radiografii amare ale sistemului prin care  trec ai noștri copii.

Trebuie să vă spun că eu nu l-am resimțiti char așa.
Ok, veți spune, dar tu nu prea te implici, nu ești poate chiar atât de mamă ca noi?

Posibil. Mă simt total deficitară la capitolul acesta. În a doua lună de clasa 1 a Sofiei eu m-am îmbolnăvit grav. Ceea ce a dus la vizite rare la școală, participare strict la ședințe, câte un telefon din când în când, informații mai de pe net, mai de la alte mame despre diverse concursuri și activități.
Nu am fost zi de zi la catedra doamnei, nu prea am socializat, nu m-am împrietenit cu părinții colegilor, doar cu doua dintre mame am mai vorbit, tare drăguțe , de aceea, desigur :)

E adevărat că a fost un complex concurs de împrejurări. Dar care m-a făcut să privesc lucrurile mult mai detașat.

Cu zâmbetul pe buze vă spun ca se poate și fără a ceda la peer pressure.
Secretul? Am luat sistemul ca atare și nu m-am raportat la el când a fost vorba să mă gândesc la educația profundă a copilului meu.
 Da, sunt anumite cerințe care trebuiesc îndeplinite, nu se abdică de la a face temele și a învăța la geografie, dar se poate evita această cursă a înarmării în care copilul e la serviciu de la 7 dimineața la 7 seara....pentru că e departe de  calea spre fericirea de strat adânc a ființei. Și atunci, de ce să nu luăm lucrurile cu umor și cu un pic de distanță?
Au fost momente de amărăciune pe parcursul acestor 4 ani, dar cred că ele țin de condiția de mamă, care resimte mai intens faptul că talentul excepțional la desen nu a fost văzut, că gândirea matură și rapidă nu a fost văzută, că atunci când a ieșit din schemă, adică mai mereu, nu a fost văzută.
Dar câtă vreme nu a fost nici persecutată, de ce să mă îngrijorez? Când citesc în alte părți, îmi dau seama că doamna ei a fost foarte bună dpdv bun simț și sunt fericită pentru asta, pentru că așa am intuit-o din prima.

Revenind, goana după recunoașterea socială în clasele primare  poate avea consecințe teribile pentru viitorul adult.
Sfatul meu pentru toate mamele de copii la pregătitoare și I-IV e în primul rând să nu se streseze. E vorba tot de copiii noștri pe care îi știm și pe care i-am alăptat și legănat și pentru care ne-am minunat la fiecare reușită. Nu trebuie să ne fie teamă ca de-acuma gata, au intrat la jug. De ce să-i analizăm în contextul unui set de legi și reguli prost făcute? (sunt foarte fină în dimineața asta)


Cred că încrederea în copil e cheia. Cred că școala nu poate educa, eventual instrui vag. Cred că trebuie să învețe bine pentru că ce se face la școală, oricât de alambicat ar părea, e minimum minimorum din ce ar trebui să știe. Lăsați un copil să se intereseze natural de ceva și veți observa cum se va umple firesc de noțiunile respective.
Prin faptul că nu am dat așa o importanță grozavă cursei înarmării cu zeci de suplimentare /concursuri, am reușit să nu omor curiozitatea ei naturală. Are încă o atitudine foarte sănătoasă, chiar de mă mai rog de ea să scrie temele uneori (deh, preadolescentă). Nu îi pasă de note, îi place calificativul Foarte Bine, cui nu-i place, dar nu face o drama la un Bine, cum aș fi făcut eu când eram copil.

Cred că a trecut foarte bine prin acești patru  ani, și prin asta înțeleg doar că i-a trecut păstrând foarte mult din inocență, din imaginație și din puterea de pătrundere în interiorul fenomenelor. Așa că să nu luăm în tragic. Mai bine să râdem și să păstrăm încrederea copilului intactă. E greu când noi am fost crescuți un pic altfel, dar ce bine că acum putem alege cum să ne raportăm la „autoritatea profesorului”!!

Despre mine?
Desigur că sunt foarte emoționată. La înca 33 de ani copilul meu termină clasa a 4-a. Acum 10 ani pe vremea asta mă imaginam cu ea așa, am proiectat în mine imaginea unei fete nemaipomenite cu o mamă tânără lângă ea, ca o sora mai mare.  Pe când se cânta concertul de cello cu minunata mea Laura Buruiană și Tibi Soare la pupitru, revedeam momentele grele ale primelor luni cu ea și îmi spuneam : peste 10 ani va termina clasa a 4-a iar eu voi fi mândră de ea, așa cum sunt acum mândră de mine că am învins un an cinci de facultate cu 25 de examene și bebe mic.

Ce a urmat a întrecut orice așteptări, pentru că viața ne-a încercat  mult mai greu și în felul acesta ne-a dat o consistență la care nu am sperat.
Profunzime, joacă, iubire.
Fata mea.
Absolventă de clasa a patra.
Cineva să mă ciupească de braț :)

Poem despre pantofii lumii

Inspirata de sora mea vieneza,
dedic aceasta dimineata tuturor pantofilor lumii, parafrazand un celebru titlu de carte.

Pentru ca oricat ar fi stressul de coplesitor, oricat ar fi caldura de ucigatoare, oricat ar fi ameteala de insidioasa, oricat ar topai ideile intelectuale prin incaperile solicitate ale creierului si, cel mai important,  oricat de bine mi-ar sta parul :) , nimic nu se compara cu extazul in fata unor pantofi care sunt : frumosi, comozi, functionali.
Acest ultim termen ma defineste, pentru ca functionalitatea imbraca multe aspecte, practice si estetice.
De la mersul pe munte pana la mersul pe plaja, adica de la suprem la zero, fiecare situatie solicita alta stare si alta maniera de a purta pantofii, bocancii, sandalele, cizmele, conversii, flip flopsii sau pur si simplu piciorul rabdator care dupa doua sarcini si yo-yo-uri cortizonice nu s-a dus in sus mai mult de jumatate de numar si promite sa-si revina cu fiecare kilogram abandonat in drumul spre exprimarea exterioara a stralucirii interioare.

Femeile si pantofii lor?
Majoritatea  avem cu ei o relatie aproape mistica.
Aproband sagalnic surata de suferinta, femeia va surade interior stiind ca suprematia in dragostea pentru pantofi ii apartine ei, si numai ei, si numai ei.

Dedic aceasta fotografie prietenelor mele care ma inteleg si ma sustin, convinsa fiind totusi ca eu, numai eu, dar numai eu....

Viata e ce se intampla intre timp

Degeaba se inchide mintea in documente oficiale, planuri media, repetitii, compozitii  noi si autoanalize din ce in ce mai rare dar totusi ultra prezente si din ce in ce mai adanci.

Pentru ca intre timp infloresc bujorii, se trec margaretele, pe bicicleta te sui de-acum din prima, fara asa mari emotii, doar mai mititele:) soarele arde prea puternic si trebuie sa parlamentezi cu copilul de aproape 6 ani care nu intelege de ce nu are voie doar si doar afara, cea mare s-a lungit deodata, la Peles ploua si apoi e din nou placut, prajiturile de la terasa la fel de triste, dar voia buna le netezeste pe toate, Sofia care face cele mai frumoase coafuri prietenelor mele n-a ratat ocazia nici ieri, Gheorghe rezista aproape un recital intreg de pian si vioara, eu fac poze prin maruntaiele castelului cu acces VIP in mare parte datorat premiantei Sofia de anul trecut si azi dupa amiaza acea fotografie care sa cuprinda tot ce-mi trece prin cap, prin suflet, prin inima, muntele, florile, zgomotele fericite ale copiilor, rezumat al unei zile incepute cu o cafea bauta cocotata la propriu pe pervazul dormitorului, privind la munte, la primul trandafir inflorit vara asta si din cand in cand la emailuri.

o seara ca o panza de paianjen

a plouat in mi bemol minor, cu balconul proaspat inchis deschis, cu vant si cu geometria ochiului meu schimbata.
m-am regasit greu, printre cotloane, printre reflexii si printre panze care se teseau parca tot mai strans in jurul meu pana m-am lamurit ca locul cel nou trebuie stapanit, incalecat, dominat,
ca poate sa ofere cliseul putin altfel
si-am privit in zare si-am gasit ce cautam,
ce caut mereu,
acel punct unde pot spune cu tarie : asta sunt acum si aici,
fie prin imagine, fie prin muzica

problema creatorului se aseamana cu panza de paianjen.  mintea si sufletul tes idei si solutii la trairile de tot felul, insa provocarea e iesi din reteaua deasa, sa le poti transmite mai departe, sa le aduci coerent in familiarul celorlalti.

pentru ca tot ce traim e unic, irepetabil in termeni omenesti, dar in acelasi timp e adresabil sufletelor similare, sau compatibile, sau macar disponibile de a se inhama la efortul de a intelege.

in seara asta ca o panza de paianjen am vazut lumea un pic altfel, de la balconul meu schimbat, am iesit sperand la traznete si fulgere si am simtit ca fotografiez ghetto-urile inimilor prinse in propriile nesabuinte.

Mi bemol minor

poate e tonalitatea ploii, a sensibilitatii un pic surprinse pe picior greșit,
poate e tonalitatea unei profunzimi care nu se lasă atrasă în zone mai slabe,

poate e tonalitatea sufletului greu care zboară totuși cu atât de multă  ușurință,
poate e tonalitatea care în aparentă plutire e atât de activă,
pentru că e tonalitatea cea mai închisă, cea mai sumbră si totodată cea mai mai plină de speranță, pentru că nu poate merge decât în sus, spre zone mai luminoase, din ce în ce mai luminoase,

mi bemol minor. tonalitatea în care Bach e atât de imaginativ, aproape exclusiv pe o formulă ritmică și armonică modulează savant și moduleaza sentimental și te schimbă, și nu te lasă să decazi, și îți amintește toată frumusețea acestei lumi și toată frumusețea ta interioară, ție, oricine ai fi tu.

Finetea. Dincolo de moarte

La un moment dat,
Ciocio-san ii spune lui Pinkerton cum iubeste ea (cum iubim noi, japonezii). Cu finete, delicatete, dar larg, cat toata zarea si cat tot cerul ...
Finetea care consuma si care ofera o logica a demnitatii care ma reduce la tristete de fiecare data cand revad aceasta opera.

Pentru a scrie Madama Butterfly, Puccini a avut nevoie de 5 revizuiri ale premierei cazute din 1904.
In final a reusit unul dintre cele mai sfasietoare momente din istoria muzicii de opera.
O finete neinteleasa in spatiul nostru, de femei walkirii care s-ar lupta pentru copilul lor cu alte arme decat cele ale sacrificiului absurd pentru puritatea unei idei, pentru onoare si pentru extrema delicatete.
O moarte care ma revolta si ma lasa muta de admiratie in acelasi timp.

no rain, some tears, cinci ani de blog

Prietenii nostri irlandezi traiesc o adevarata uimire alaturi de noi, e deja a patra zi cu soare si caldura.
Sigur ca repetitiile ne tin destul de mult inauntru, dar per total e timp pentru a descoperi un oras foarte colorat si nepretentios, in ciuda arhitecturii impozante din majoritatea spatiilor pe unde trecem.
Am reusit sa ajung in sfarsit la mare. Simteam nevoia inca din februarie, as fi vrut sa scriu lucrarea asta cu marea impregnata bine in mine. Nu a fost sa fie, poate mai bine.
Insa seara de ieri m-a transportat instant in starea de acum aproape 2 luni si ceva aproape magic s-a petrecut cu mine.
O fraza intamplatoare de-a lui Mihai m- a facut sa ma ridic de langa prietenii mei si sa o pornesc singura spre un loc unde sa pot plange si sa imi clarific multe dintre simtirile ultimelor luni.
Ceea ce a fost uluitor este ca nu am fost chiar singura. M-a acompaniat un catel foarte haios, tot drumul, toate fotografiile, toate lacrimile si toate gandurile.
Si toate pietrele plajei din Dalkey.
M-am intors acasa transformata interior, incet, fotografiind si gasind la tot pasul similitudini sufletesti cu ceea ce simteam.
Dimineata mi-a adus o clarificare in plus, poate un pic abrupta, usor dureroasa, dar nu surprinzatoare, ceva ce intuiam, ceva ce trebuie sa integrez cu mai multa generozitate, si mai multa empatie, si mai multa lumina.

Ma uit in urma si realizez ca implinesc 5 ani de cand trimit in www gandurile mele. Am scris in aceati ani despre mine si copiii mei, despre muzica, deapre fotografie, despre cum vad lumea, despre cum vad dragostea, arta, viata.
Cand am inceput blogul mi-am dorit doar un spatiu unde sa ma pot exprima si altfel decat in cadrul imediat al celor apropiati.
Altfel decat in termeni de parinte  dedicat.
Acum imi dau seama ca am ajuns acolo unde visam. Nu la o scara monumentala, dar am construit un spatiu in care convietuiesc cariera, familia, prietenii, bunele si mai putin bunele care ne alcatuiesc existenta.
Au fost si momente crunte, si momente fericite, si introspectie, si entuziasm, si tristete si veselie.
Ma bucur ca am implinit 5 ani de Armonii.
Armonia inseamna disonante care se rezolva in consonante, chiar daca drumul pana la sunetele luminoase poate fi lung si intortocheat.

Ma recunosc in Armonii.
Sunt Sabina, mama compozitoare care fotografiaza, se
lupta pentru viata ei, se bucura, sufera, plange si rade intens, e putin frivola, dar nu slabeste sentimentul, nu isi abandoneaza prietenii  si nu se lasa cuantificata sau clasificata.

Va multumesc imens ca ma cititi.

prima dimineata la Dublin

E insorita , racoroasa si vesela. Suntem o gasca f cool, docta si puternica.

Ora 13. Fagotul rezista.

Imi place la nebunie sa scriu in jurnalul meu virtual din aeroport.
Cumva febra plecarii se aduna , se cristalizeaza, capata trup.
Acum ma indrept spre un loc necunoscut, dar familiar prin oamenii care au facilitat calatoria in interes muzical.
Nu stiu cand voi fi vreodata simpla turista, de la prima mea plecare , la 12 ani, intotdeauna a existat un scop precis al vizitei.
M- am obisnuit asa, sa observ din mers, sa incerc sa simt ceva diferit si specific locului respectiv, chiar daca trebuie sa fiu si cea de acasa, pentru ca, nu, muzica ce se va canta e a mea, din mine.
Plec spre Dublin cu entuziasm si cu fagotul Mariei neacceptat de blueair, dar ingaduit fara rezerve la Klm.
Si sper sa am linistea interioara de a scrie saptamana ce vine.
Deocamdata, traditionala foto komponistinn nach:)

Telegrame de 1 iunie

La multi ani dragi copii :)
 Sofia a debutat in Liternet.
Eu plec maine la Dublin pentru o prima auditie. Impreuna cu InnerSounzii, ma bucur mult sa fiu cu ei.
Bagajele ma streseaza teribil. Nu-s la mine acasa la Viena :)
mai am mici treburi administrative de rezolvat.
Una dintre cele mai bune prietene se marita. La Starea Civila azi, cand eu aniversez 11 ani de la cununia religioasa:)


 e un 1 iunie frumos, asa, ca tot ce se intampla in jurul meu.
 am mari emotii, dar cand ai asa prieteni care te destreseaza instant, ce mai poti cere in plus de la viata?