Zum Wohl: Despre Laura Buruiana

Dupa ce v-am speriat bine cu postul anterior,
Anunt ca nu, nu am patit nimic, nu e o mutatie intarziata de la cortizon:)
Dar asa sunt artistele, mai ales cele vieneze, uneori mai fac si anumite exercitii de rol.
Acestea fiind zise,
Revenim la treburi serioase.
Fotografia zilei: Laura la doctorat.

Laura  Buruiana este prietena mea, dar este si violoncelista care mi-a confirmat si reconfirmat traseul componistic de-a lungul anilor. Imi canta piesele inca din liceu, de la prima mea lucrare pentru cvartet de coarde, a continuat in studentie cu sonata pentru violoncel si pian, reluata la New York cu Matei Varga,  la licenta cu concertul pentru cello si orchestra, in InnerSound la muzica de film, o minune ca ne-a fost alaturi!  si in Vers le Ciel, pe care a scos-o altfel decat in imprimarea din 2002, cu mai multa caldura si maturitate,. un pic mai lent si mai profund.
Ne intelegem doar din priviri, de multe ori cand scriu o am in memorie, ma intreb cum ar canta aici Laura. Pot spune cu mana pe inima ca ii datorez foarte mult din compozitoarea care sunt astazi.
Prietena mea a devenit o artista pariziana:), scoate CD dupa CD, canta Bach la 3 violoncele diferite , canta multa muzica contemporana sau romantica,  cerceteaza asiduu, se reinventeaza an dupa an.
Doctoratul Laurei a fost o incantare , ne-a explicat multe despre sonatele de Bach, ne-a cantat la cello, la viola da gamba si la cel mai mic violoncel, a expus mai multe teorii despre instrumentul caruia i-au fost adresate aceste minunate Sonate, am putut sa ascultam si un pic din imprimarile ei cu Ana Bondue, prietena mea compozitoare si pianista, acum si o clavecinista desavarsita.

Va las imprimarea cu sonata pentru cello si pian, in interpretarea Laurei Buruiana cu Adrian Tomescu,  6 aprilie 2000. Eu eram in anul 2, ea era in anul 1.
Draga mea Laura, sunt foarte mandra de tine si de tot ce ai realizat!

 

O cronica

(...) sensul adânc al acestei lucrări pe care, personal, nu regret a o considera drept o majoră creaţie poematică a anilor începutului de secol, în muzica românească.

Restul, intr-o cronica de Dumitru Avakian.

Ma bucura mult ca ceea ce facem are ecouri frumoase, ca nu ne zbatem degeaba. Ca muzica secolului XX si XXI nu mai reprezinta o gogorita, ca oamenii de toate varstele se apropie usor  de fenomenul artei moderne. In fond, traim acum, in aceasta era, si nu trebuie sa ne fie frica de ea.

Intre alb si negru eram eu

Ma topesc usor, lent fizic, rapid inauntru, parca totul arde prea repede si parca e din ce in ce mai mult de facut, iar eu raman prea putina, sau deloc.
Si nu mai sunt de-ajuns, nici mie, nici lor, iar orice lumina razbate inspre exterior e rapid sanctionata. Atunci dau focul mai tare, sa iasa repede unde mai puternice, de parca ma grabesc undeva, nu stiu unde si mi se face un pic frica.
Frica nu de ce va urma, ci frica de memoria mea vie a ceea ce a fost, pentru ca totul se traieste la dublu, in polifonie, odata ce ai simtit asta nu mai e cale de intors.

Undeva, intr-un oras gri, traieste o femeie-copil care si-ar dori din toata inima doar sa fi lasata sa planga, fara sa fie cuiva vinovata pentru asta.

in contrapunct

Viata se scurge lin, dar alert in ultimele zile.
Printre deadline-uri de compozitii si proiecte, mereu binevenite, printre printuri de expozitie, reamintirea parcurilor bucurestene, concerte delicate si puternice, un pic foarte mic de sport mai organizat, repetitii cu lucrarea pentru violoncel (minunate, mereu descoperim cate ceva nou de relevat), timp cu copiii mei, mult timp cu copiii mei :).

Viata mea interioara furtunoaso-artistica e putin in stand by, dar unul pozitiv, de acumulari, de calm si asezare, simt nevoia sa vad, sa aud, sa  ma informez, mai putin sa dau, de fapt simt mult nevoia sa primesc, de peste tot, lucruri bune, evident, m-am consumat mult in ultima perioada si trebuie sa inlocuiesc cumva energia asta buna care se scurge din mine.

Mai directa de atata nu pot sa fiu:))

What's Up

Nu-mi vine sa cred ca au trecut peste 20 de ani de cand a aparut cantecul asta.
Singurul din copilaria-spre -adolescenta caruia ii mai stiu si acum versurile, 85% si trezita din somn.
Martor al vremurilor post Depeche Mode, cand il adoram pe Kurt Cobain, pana cand s-a sinucis ca fraieru, cum a putut sa-mi faca sa ceva :P, noroc ca aparut Jim Morrison in peisaj, pe el nu ma puteam supara ca era deja dus,  vremurile cu bocanci in miezul verii, maieurile negre fara maneci, lanturi, blugii rupti si camasile in carouri si enervata ca toti baietii sunt prea prosti pentru mine, chiar si cei care arata bine, chiar si cei care credeau ca pot incropi o conversatie, din care ii esalonam pe genuri in maximum 10 minute :)

ce nu s-a schimbat?
si-acum mai plang (rar)  seara la culcare, si-acum am momente cand nu inteleg nimic, si-acum incerc sa scap din orice cutiuta care m-ar putea incorseta, si-acum am o gramada de bocanci, si maieuri negre fara maneci pentru care nu mai am atata curaj :)
dar cumva, toate astea doar ma trimit cu finete inapoi la niste vremuri de care e firesc sa ne fie dor, insa cea care sunt azi zambeste usurel si asteapta sa fie un pic singura acasa si sa dea drumu tare la vreun youtube karaoke, si sa cante taaare,
What's going on?

Insomnia

Nu, Bogdana, nu esti singura. Poate e ceva in stele, poate e o energie a binelui care nu ne lasa sa dormim?
Cert e ca eu de aproximativ 3, 4 luni nu prea mai dorm.
Ori adorm usor, dupa care ma trezesc dis de dimineata foarte repede, ori ma prinde 3, 4  cu ochii pe pereti. Acum nu mai pot da vina pe vantul de munte, nici macar pe ceata, nici macar pe cana de cafea.
Rareori ma simt obosita, doar cand ceva ma intuneca pe dinauntru, insa alung repede gandurile negre, incerc sa ma scutur de griji si merg inainte, cu stralucirea binecunoscuta.
Asa ca, ce-a mai ramas sa nu reusesc sa dorm ?
Doar starea de fericire?

Nu simt o fericire exaltata sau naiva, ba dimpotriva, as spune ca e grava si profunda, iar totul, dar absolut totul a devenit mult mai intens pentru mine in ultima vreme.
Simt ca urmeaza ca ceva sa se schimbe, nu imi dau seama ce anume, si asta intr-adevar e frustrant. Dar ma simt foarte libera, ma simt conectata cu toate trairile mele, ma simt stapana pe ele, aproape toate intuitiile mi se adeveresc, sau, mai bine zis, imi dau ragazul sa le analizez si sa ma autoanalizez.
Si incepe sa-mi placa, incepe sa nu ma mai surprinda puterea de a visa cai verzi pe pereti, cumva, cand  problema care m-a macinat 3 ani de zile a fost, macar temporar, rezolvata, libertatea de a face ce vreau, neconditionata de fizic, m-a luat pe neasteptate. Acum, incep sa ma obisnuiesc asa, si mi se pare un pic paradoxal sa pot face ... orice.

Sigur ca am usor tendinta de a arde lumanarea pe ambele capete, de a face prea multe, emotiile mele se plimba constant in Montagne russe  iar dezechilibrul meu proverbial trebuie cumva contrabalansat, insa de aia s-au inventat familia si prietenii, pentru trageri de maneca binevoitoare (le accept, asa ca  fara sfiala , fara precautii :) )

Sigur ca mai am si momente de melancolie, romantismul e in primul rand o stare de spirit, dar le ador, le savurez, nu ma mai darama, nu ma mai chinuie, dimpotriva, exista o frumusete in ele pe care daca reusesc sa o percep, lumea intreaga devine un teren fantastic.

Sigur ca drumul pana la aceasta adanca perceptie nu e lipsit de capcane,  dar odata ajunsa acolo, ma simt puternica si luminoasa.

Imi dau seama acum, scriind la ora 2:13 AM, ca toate procesele creative se aseamana cu aceasta introspectie si cu aceasta putere de a simti fericirea, fie ea vesela sau trista.
Imi dau seama si ca probabil ma alint? Ca  e usor sa savurez orice traire atunci cand sunt sanatoasa? Dar oare asta imi anuleaza acest merit/drept, pentru ca nu e destul de demn sa te gandesti la tine atunci cand iti este bine?
Insa eu nu vreau sa dau sfaturi, nici nu scriu retete, ci , mai degraba, imi scriu propria terapie, e un catharsis pe care nu am dreptul sa mi-l refuz, de care nu ma rusinez, pe care il vreau consemnat, documentat, externalizat, trait.

Nesomnul imi provoaca de cateva luni cele mai frumoase ganduri si idei, poate ca ele ma tin treaza artificial, dar nu as vrea sa scad prea tare ritmul.
Nu vreau sa-mi caut o falsa normalitate.
Armonia mea nu poate trai din doua trei functii repetate....mai ales ca eu sunt indragostita de contrapunct, de cand ma stiu, de la primele mici preludii de Bach la 6 ani....

Asa ca, draga mea Bogdana, stiu ca trebuie sa dormi, dar poate ca daca o iei asa, mai introspectiv, o sa vina si somnul ?

Noapte buna, copii :)

Frig, dragoste si timp

Inghet in fiecare moment in care stau. Mi-e frig. In casa e cald si bine, dar am nasul rece si o esarfa in jurul gatului permanent, merg la culcare cu mainile inghetate, chiar dupa tone de ceai fierbinte, mi-e bine doar afara, in miscare, in aerul rece si taios de sub Caraiman, si mi-e groaza de revenirea in Bucuresti. Orasul ma face sa ma simt in urma, usor incompetenta si depasita. Ii fac fata cu greu, de aici, de la 130 de km, ii simt desertaciunea si zbaterea in gol, il privesc global si il analizez cu multa cruzime, fara scuze, fara circumstante atenuante.
Cu toate astea, e locul unde se intampla mult din viata mea exterioara. Poti scrie compozitia la Busteni, dar ea tot in minuscule oaze din haosul orasului se canta. Cum pot sa simt atata groaza fata de el, de ei, de tot,  cand le datorez absorbtia  vietii mele interioare?
E greu si sa nu-ti iubesti orasul in care ai crescut.  Ne traim amintirile iubindu-le, indiferent ca sunt frumoase sau neplacute. Nostalgia purifica aproape tot, mai ales cand balanta inclina spre un trecut fermecat, ferit de traume. Strazile copilariei si ale adolescentei, cu micile lor drame si cu micile lor fericiri, aduc multa duiosie si tandrete sufletului de adult , mai ales daca esti un adult inca un pic nedumerit de rolul actual.
Puterea memoriei actioneaza ca un drog, odata ce trece socul contactului cu uratenia exterioara, incep sa ma reimprietenesc cu orasul meu prin prisma afectelor care reinvie treptat, pe masura ce ma las in voia timpului.
Pentru ca da, timpul e creat de dragoste. Cand spunem „n-am timp”, de fapt nu avem destula iubire pentru ceea ce ar trebui sa facem in acel timp. Nu e deloc  grav in situatii reci, profesionale. E tragic insa atunci cand ii respingem pe cei din jurul nostru. Atunci cand ne ia viata pe dinainte si ucidem timpul pe care ar trebui sa il dedicam de fapt celor importanti. Sunt una dintre cele mai vinovate persoane, poate nu ar trebui sa deschid gura despre subiectul asta, insa cumva, primul pas trebuie facut de undeva. Spatiul dintre noi si ceilalti se umple doar cu dragoste, cu nimic altceva. Iar dragostea imbraca atatea minunate si sublime forme, incat nu trebuie sa ne speriem ca e prea multa, prea variata, prea interesanta.
Dragostea e miscare. Miscarea e timp. Miscarea inlatura frigul si instaureaza un foc viu si, cu putin efort, vesnic.

Want

but in the mood....

Ma aflu in stare de vant, de fulgi care par sa poarte simtiri adanc inghetate in mine, nu-mi dau seama daca se indeparteaza sau se apropie, precum spuneam, nu-s in stare sa scriu prea mult, desi mi-as dori sa pot.
Aici e viscol,  e inauntru si-afara, peisaj lemnos ca un violoncel, imi aduce aminte de In the Mood for Love.

 He remembers those vanished years.

As though looking through a dusted window pane

The past is something he  could see, but not touch

And everything he sees is blurred and indistinct

Not in the mood

For writing.

Asta am vazut eu in prima dimineata a lui 2013, la ora 8 si 10 minute.
Am deschis geamul de la birou si-am facut o poza cu telefonul, repede, sa nu piara lumina, care deja se transforma din rosu in galben.
De a doua zi a inceput sa ninga usor, apoi puternic.

Acum doar cativa fulgi mai locuiesc aerul, nu mai e viscol, m-am bucurat de el cat a tinut, de zapada si de padure impreuna cu copiii.

Happy

E clar, am o personalitate un pic schizoida,  dupa maxima anxietate de final de an, cu Sofia bolnava si munca imposibil de terminat,  apoi oboseala extrema dupa ce am pus ultima nota la compozitie, acum ma simt fara niciun motiv fericita si foarte increzatoare. Adica, sigur, fata e bine, soarele straluceste, am facut ieri briose patrate si a doua tura de biscuiti, si inainte ditamai cratita (oala!) de ghiveci de legume pe care l-au mancat pronto toti mofturosii familiei, m-am simtit si eu gospodina pentru o zi :),  noroc ca nu ma tine mult si ca am o suta de alte proiecte in desfasurare.
 M-a binedispus imens si primu hater dupa 4 ani si jumatate de blog, numai bine venit dupa uuun pic de regret ca n-am apucat sa ma vad cu niste prieteni dragi, dar sa nu fortam nota, faptul ca am avut-o pe Monica de Craciun a fost un dar nesperat pentru care nu pot fi destul de recunoscatoare.
 Am fugit sa imbrac copiii, e o zi frumoasa, cine stie cat tine, ca se anunta ninsoare.
 Pentru Sabina, sa inceapa vacanta, acum in 3 ianuarie la ora 11 :18 AM.

 LE. Fina si subtila Mihaela  s-a oprit pret de doua minute in drumul spre inima Transilvaniei doar pentru a ne imbratisa de An Nou, prilej pentru mine sa le ofer  , aproape la misto, compozitiile speciale din cuptorul Sabinesc.
 Am primit cea mai grozava cronica la o compozitie,  vreodata.

Trebuie sa spun ca deja celebrele patrate ale viitoarei celebritati Sabina nu isi merita ironiile adresate ieri, pt ca, desi arata ca niste proiectile, ele ti se proiecteaza in plinul papilelor tale gustative, impresionandu le definitiv. Marturisesc ca sunt f aproape de a prinde doua soapte din Innersoundul acestor neobisnuite muffin.


Intru aducere aminte, cu cateva minute inainte de cronica.