...of tears

and dewdrops Passacaglia.

Atunci cand am ales titlul asta stiam doar ca vreau sa scriu o lucrare inspirata din forma de passacaglie, reinventata in maniera mea, asa cum toti compozitorii au reinventat-o in maniera lor.
Sentimentul imi era destul de clar, il simteam prezent, dar cumva teoretic, pentru ca ma straduiam de multa vreme sa il traiesc, fara sa reusesc pe deplin.

Ei bine, de cateva saptamani simt cum se apropie. Nu doar compozitia, dar si tema pe care sa se desfasoare variatiunile pe tema  picaturilor de roua, sarate si aducatoare de cearcane.
Nu, n-am reusit inca sa plang eliberator, deocamdata sunt doar la etapa in care deodata le simt cum se preling pe obraz, oricunde, acasa , pe strada, cand raspund la telefoane, cand vorbesc cu copiii, cand fac ceaiul sau spal marul pentru scoala, cand scriu pe blog despre :)  Chiar asa functionala, zambitoare, plina de succese, in fond, fericita.

Nu am reusit nici sa identific prea precis ce ma consuma. Banuiesc eu ca sunt si multe lucruri pe care le-am ingropat in ultimii ani, din cauza unor lupte mai dure pe care le aveam de purtat.
Acum incep insa sa iasa si altele la suprafata, dar simt eu ca inca nu am pus degetul pe rana. Desi sunt cam aproape.
Sau poate mi-e inca teama de ce voi descoperi acolo. Trairile prea extremiste nu sunt cheia pentru o viata echilibrata, desigur, si e greu cand firea artistica frizeaza nebunia pentru oamenii cu principii clare si foarte, foarte inalte.

N-as putea spune ca e foarte demn din partea mea sa ma exprim atat de lejer despre ceva atat de personal, dar pe de alta parte, atunci cand scriu muzica si o difuzez sunt mult mai directa in sinceritatea mea. E si mai simplu, fara sa-i intoxici pe cei din jur care n-au mereu dispozitie terapeutica. In plus, eu sunt terapeuta sefa in general, asa ca....

Nici nu stiu sa cer ajutor.  Mi-e greu sa spun ca nu sunt bine.  Mi-e teama tot timpul ca-s prea pisaloaga si-asa. Daramite daca mai apar si cu „probleme”, entuziasmul meu natural e destul de obositor deja.
Sau daca o spun, ajung sa ma acuz, sa ma pun in umbra, sa accept toate parerile, sa bajbai pentru a nu supara, si sa ma consider vinovata inclusiv pentru simplul fapt ca exist in felul in care exist.


Asa ca ce-mi ramane?
Muzica, poate fotografia. Dar pana si acolo, pe portativ,  pericolul de fi prea in contact cu sentimentele exista. Granita intre simtire si dulcegarie e foarte fina si trebuie sa am grija sa nu o incalc. Compozitia e un proces dur, de autopsie pe viu, cum scriam mai demult, in care sunt deopotriva implicata si exterior-critica, pentru a nu deraia, pentru a nu denatura un sens mai inalt, care se releva treptat si pentru care nu am oricum niciun merit, poate acela ca il las sa se intrupeze in sunet.

Ma reintorc cu multa precautie spre mine si incerc sa nu ma flagelez prea tare pentru lacrimi. Nu le mai suprim, ma izolez si poate am sa reusesc sa le dau drumul, asa, cu pasiune,  din ce in ce mai navalnic, la fel cum o face Haendel in sublima sa Passacaglie din suita pentru clavecin.