Revelații de mamă în România

Spun de ceva timp că nu sunt bine.
Lumea nu pare să observe, sau să ma ia în serios, de obicei sunt luată drept poezie. Nu-i nimic, înseamnă ca sunt autentică, nu pot să scriu altfel decât un pic sublimat.
Am simțit cum cad din ce în mai jos, până când azi am atins punctul minim. O, nu, nu mă amăgesc, știu că pentru mine minimele înseamnă cu totul altceva decât pentru oamenii fără griji legate strâns de supraviețuire. Dar am atins un minim al meu cea sănătoasă, cea care și-a pus trei ani în paranteză pentru că a avut de luptat cu ceva mai concret decât concretul.
M-am trezit savurând starea de bine și  asta a durat aproximativ jumătate de an, după care s-a închis paranteza. Și când s-a inchis, m-am trezit aruncată în mine cea din 2009 . Înca nu știu dacă e bine sau rău, e bine că mă pot gândi la persoana mea și altfel decât în număr de globule roșii supraviețuitoare, e rău pentru că n-am să știu niciodată dacă starea de îndoială nu cumva a prevestit, sau a anunțat boala.
Practic, paranteza celor trei ani funcționează ca o greutate care curbeaza spațiu-timpul meu interior, iar frământările devin Universul în expansiune, și problematicile asemenea.

De ce această introducere lungă. Pentru că astăzi am atins punctul de jos când m-am confruntat cu lumea exterioară cea reală, cea care funcționează după niște reguli atât de ciudate și meschine, încât toata ziua am avut acea senzație din copilărie:  treceam pe lânga alimentară și totul mi se părea artificial în sensul de oficial, mâncarea din magazin îmi apărea ca prototip al faptului că alimentara trebuie să apară plină, fără ca vreun om normal să poată inghiți ceva de acolo. La 5, 6 ani deprinsesem esența comunismului, foarte acut. Forma fără fond.
În ceea ce privește relațiile interumane, teoria formelor fără fond e cu dus și întors. Politețea trebuie să existe în orice context, emoțional sau oficial. În mod ideal, este nevoie și de gentilețe. De empatie minimă, de aplecare către nevoia celuilalt. De ieșire din pătrățica proprie.
Societatea noastră nu e în general pregătită pentru asta. Cea românească poate mai mult decât restul.
Astăzi am fost privită ca cea mai incompetentă, inconștientă și absurdă mamă din două motive: că nu mi-am dus copilul la grădiniță de pe patul de spital, și că am un copil care nu vrea să răspundă la comandă la întrebările unor necunoscute. (copilul are 5 ani și 7 luni, se trezise noaptea de câteva ori până a aterziat la noi în pat, s-a trezit la ora 6 și a spus toată ziua că nu vrea să se joace cu niște doamne, că vrea la copii. Eu eram chiar relaxată, crezând că evaluarea asta e o minusculă formalitate, ceea ce i-am și comunicat în câteva rânduri, pe limba lui).

Ei bine, nu. Un copil care a avut  curajul de a întreba, pe un ton politicos, de ce trebuie să stea într-un loc care îl face să se simta inconfortabil, care a spus sincer că întrebările sunt plicitisitoare, care a refuzat să se lase studiat cu lupa, cu reacția normală a omului nealterat de oficialisme, un copil care a simțit absurdul ideii de a fi etichetat la această vârstă, un copil care a avut gentilețea de a ne face în cele din urmă pe plac, cu tot disconfortul lui crescând, așadar, un astfel de copil a fost inițial etichetat dependent de mama, anxios, nepregătit emoțional pentru viața de școlar la grupa de 6 ani.  Faptul că i-am luat apărarea, că m-am declarat de acord cu el, că am spus public, (în limbajul meu cald, erudit și binevoitor pe care prietenii mi-l cunosc foarte bine), că îi înțeleg și împărtășesc revolta a fost etichetat și mai crunt, am fost trimiși , politicos, e adevărat, și fără harțag, amândoi la terapie, eu sunt o mamă slabă de înger care nu pune limite, iar copilului, indiferent de traumele prin care a trecut ani de zile, indiferent de greutatea parentezei mele asupra vieții sale, i s-a prezis un viitor școlar sumbru doar pentru că a spus ce simte.
În cele din urmă, cognitivul a prevalat și am obținut hârtia pentru care ne dusesem acolo, în fond, la a treia întrebare despre cum îl cheamă, a răspuns revoltat că începe cu litera G, a făcut scăderi și adunări, și câte și mai câte care pe vremea mea abia de se învățau la 7 ani.
Dar nu a putut fi iertat pentru păcatul de a fi onest și în deplină comuniune cu ceea ce simte.

Nu sunt de acord cu agresivitatea, cu mitocănia, cu „așa îmi vine”. La Gheorghe, simțirea nu se manifestă așa. E suficient de înțelept încât să lupte  altfel pentru ce îi aparține, pentru integritatea ființei lui, cel mai prețios dar pe care ni-l dorim cu toții de la viață, pentru care , atunci când îl pierdem, cu adevărat facem coadă la terapie.
Dar acolo, în sala în care creștea enervarea și frustrarea, lucrurile acestea nu contează. Acolo am fost o mamă umilită din multe puncte de vedere, și doamnele acelea nu intenționau așa ceva, și credeau sincer că îmi fac un bine spunându-mi că NU contează prin ce am trecut împreună, important e ca Gheorghe să nu strice ora viitoarei învățătoare. Să fie docil și supus, să nu aiba dorințe, întrebări, sentimente clare. M-am simțit în culpă că i-am încurajat toate astea. Că l-am lăsat să spună mereu ce simte înainte de orice. Că nu l-am învățat până la 5 ani și 7 luni că viața e o înșiruire de ascultări, că nu știe să execute la comandă, pentru că executatul nici nu intră în viziunea mea asupra vieții. Pentru că știu că doar puține sunt cazurile în care trebuie să te lași pe mâna altora, și acelea implică viața și moartea, nu răspunsuri despre cum seamană cățelul cu pisica.

Un minim emoțional l-am atins atunci, în acele 45 de minute lungi și incărcate de vina de a mă fi îmbolnavit tocmai când copilul meu avea mai multă nevoie de mine.  Am iesit de acolo, am dat câteva telefoane, și dupa 100 de metri m-am oprit și am plâns. Am plâns pentru că am crezut că am eșuat. Am crezut că, pe lângă vina teribilă de a îl părăsi cu lunile în excursiile mele prin spitale, am și vina de a fi EU în contact cu mine însămi, vina de a acționa dupa cum simt, de la  alăptatul la cerere, la  îl a ține în brațe nonstop, până la integritatea ființei mele de femeie ȘI compozitoare, care stă noaptea să compună,  care are nevoie să își  asculte prietenii, să savureze ieșirile ca între fete  chiar și de fapt, mai ales cu fiica ce îi pare, cu mîndrie spun, soră, vina de a îl duce în weekend la Bușteni cu bicicleta (în loc de cursuri de dezvoltare a inteligenței), vina de a îl crește independent și cu voință.

Am plâns scurt și intens, în brațele copilului meu, care m-a consolat, m-a mângâiat  și mi-a spus că sunt cea mai bună mamă din lume.  Da. acel copil „timid, anxios și dependent” care și-a păstrat sângele rece și mi-a zis că mai bine mergem să mâncăm o prajitură, hai să căutam un taxi.
Copilul meu m-a dat, a mia oară, o lecție importantă. Lecția încrederii în sine, și, târziu, după minimul kafkian administrativ al acestei zile, despre care nu mai povestesc, pentru ca e exterior, și nu sentimental,  o lecție de încredere în mine.
Încredere că avem voie să nu fim perfecți. Că avem voie să fim slabi, triști, angoasați, să plângem și să râdem și să ne luam în serios și să nu ne luăm în serios. Încredere că autenticul primează. Încredere că l-am crescut bine, cu atașament sigur. Că nimeni nu are dreptul să-l judece după câteva minute. Nimeni nu are dreptul să îi pună etichetă. Că un copil supărat care are puterea de a se opri câteva secunde și de a înțelege la un nivel foarte profund că ni s-a întâmplat amîndorura o nedreptate, nu poate fi catalogat ca necooperant.
Iar nedreptatea nu a fost atât faptică, cât dureroasă prin lipsa de gentilețe.
Lipsa de aplecare continuă spre celălalt. De gând către magnificul sincerității unui copil de 5 ani și 7 luni care nu vrea să spună în momentul ăla că soarele topește zăpada.
Am atins un minim emoțional pentru că m-am temut pentru copilul meu. A anulat temerile, angoasele componistice, reevaluările personale. Nu sunt fericită cu asta. Trebuia să am mai multă încredere în amândoi. Acum am.

:::::::

Mi-a luat 2 ore să scriu . Între timp l-am adormit pe Gheorghe, care mai intrebat odată de ce trebuia să-i spună doamnei că dispare zăpada cînd vine soarele,  am mai plâns odată, apoi m-am repliat și am scotocit dupa Campania Copii fără Etichete.
Etichetele sunt mai subtile decât s-ar crede. Etichetele încep cu judecarea aproapelui, încep cu pervertirea onestității, încep cu formele fără fond. Culmea, tocmai pericolul etichetei mi-a fost invocat în această dimineață. Cât de puternic e înrădăcinată mentalitatea, cutremurător.
Copiii învață prin puterea exemplului. Mie mi-a fost teamă că am fost un exemplu prost.
De când m-a luat în brațe ca să pot plînge, știu că sunt un exemplu bun. Fără etichetă. Fără categorie. Doar încredere.