Muzica safirelor

Există obiecte care ne pot schimba viața. Există obiecte fără de care nu am fi noi înșine pe de-a întregul...poate că nu ar trebui să fim dependenti de ceva material, însă așa e omul construit, să țeasă povești și sentimente în jurul lui, să investească afectiv în ceea ce îl înconjoară.
Eu nu am multe astfel de obiecte. Sigur că pianul de la părinții mei și mașina de cusut a bunicii îmi vor rămâne în suflet până când acesta va părăsi această lume. Dar trăiesc foarte bine și cu ele la distanță.
Exista însă ceva de care nu m-aș putea despărti, indiferent unde m-ar duce viața.
Ceva atât de delicat, dar puternic și minunat, cum numai muzica poate fi.
Pentru ca, da, port pe mână muzica vieții mele. Un inel pe care l-am mai dat jos doar cand studiam serios la pian, un inel care ma definește, care ma completează, care mă  caracterizează.
Singura  bijuterie care poartă în ea o lecție de compoziție. Patru briliante mici și două safire în forma ochilor mei, într-o bandă delicată croită parcă special pentru mine. Forme care descriu o poveste de iubire cum n-a mai fost  vreuna și cum nu va mai fi în curând pe-acest pământ.
Inelul meu începe cu un punct și o linie orizontală. Apoi intervine schimbarea, următorul punct se află în linie oblică față de primul, evolutiv. Următoarea linie albastră urmează direcția deja câștigată, pentru ca cele două puncte care încheie compoziția să rezume totul: unul devine doi, în sensul unei vieți renăscute.
Nu a fost ușor de găsit o bijuterie pentru mine. Numai norocul a făcut ca în acea dimineață extrem de geroasă, în Dresda de-abia dezmorțită de spiritul sărbătorilor, o femeie să scoată de sub tejghea, puțin obosită după jumătate de oră de întrebări, minunea pe care am primit-o emoționată câteva zile mai târziu, o supriză totală pentru mine, o prevestire  timpurie a unei vieți de poveste.
Inelul nu mi s-a potrivit pe „degetul patru”, așa cum îi spunem noi, pianiștii, ci îl port pe cel din mijloc, pe mâna dreaptă, și e primul lucru pe care îl văd în toate diminețile în care mă trezesc. La început a fost  un pic larg, apoi s-a ajustat de la sine, odată cu trecerea vremii și cu transformarea mea în femeia care sunt astăzi.
Pentru că ce a urmat, e o poveste și mai fantastică. Singura bijuterie care i s-a alăturat a fost verigheta, de astă dată cumpărată de mine, tot în spațiu german, nordul extrem, mi-am le-am dorit cât mai asemănătoare cu inelul și doar cu numele scris înăuntru, atemporal, ca dragostea.

Nu le-am mai dat jos nici când studiam la pian, m-am obișnuit cu ele, doar la mare le păzesc și le las undeva în cameră, ca să nu le duc grija în largul albastru pe care îl ador.
În timpul sarcinilor nu mi s-au umflat mâinile atât de tare încât să trebuiască să îmi scot inelul. Nici măcar în timpul nașterilor nu m-a pus nimeni să îl dau jos.

In 2010 și 2011 ceva s-a întâmplat.  Aproape că nu puteam să-l privesc și pietrele își pierduseră magia. Mă găseam într-o profunda respingere, îndreptată către mine și reflectată asupra celor aproape mie.

Apoi a urmat singurul moment în care m-a așteptat în sertar, și nu în grija cuiva drag,  la Viena, în primăvară, în timpul splenctomiei. Probabil că orele de la ATI au fost îngrozitoare și pentru că simțeam că îmi lipsește un organ vital: nu splina, ci privirea odihnitoare spre mâna dreaptă, în galben, alb și albastru. Probabil că secunda în care am putut să-l simt din nou acolo unde îi este locul a coincis cu vindecarea mea.

În iulie, la mare, a fost primul an când  am uitat să-l scot în  plutirea mea până departe, așa cum îmi place. A fost un alt moment decisiv, fără să știu: a coincis cu renunțarea la medicația teribilă care m-a torturat cu atâta perfidie.

N-am reușit să mă gândesc la toate astea până azi, când mă simt dn nou cea care palpită în ritmul vechilor rune, cea care lăcrimează adânc la concertul celei mai bune prietene, cea care a învățat să și asculte, nu doar să vorbească, cea care a trăit in 33 de ani ca alții în 333, cea care a cunoscut viața, moartea, iubirea, îndrăgostirea, chinul creației, bucuria creației, cea care vrea să dea mult din ceea ce este, pentru ca mă simt prea plină de frumos, de bine, de minunat.
Și nu aș fi fost toate acestea fără să primesc descrierea muzicală a unor safire în forma ochilor mei căprui, care se apleacă, fără ochelari, asupra foilor alb negru cu portative, văzand inevitabil  inelul magic care îmi va deschide drumul către...simfonia pe care o așteaptă, pe bună dreptate, toți cei care mă iubesc și pe care îi iubesc.