De trecere

-->

Să cadă cortina.  

Să ascundă relele, dar mai ales bunele. Să cadă cu zgomot înfundat și  greu, să risipească difuz toate secundele trecute și viitoare, să se lase încet, în orice direcție, să acopere fiecare colț și fiecare curbă a prezentului și să treacă într-un timp tare, minunat, înfricoșător, emoționant și neiertător. Să pășească în spațiul unde locuiește adâncul cel mai adânc  și  diafanul cel mai diafan.

Și să alergăm înspre „acolo”, lăsând în urmă frica și lașitatea, trăind cu toată ființa, cu sunet, culoare, verb și copleșitoare dragoste.

Blast from the past

Pârtia de Bob Sinaia

sapte cincizecisinoua

Azi noapte am avut una dintre faimoasele mele insomnii.
Asa ca am profitat de ocazie si, in loc sa lucrez ceva, cum ar fi normal, ca doar de aia suntem compozitori, sa nu putem avea vreodata sentimentul de vacanta :), m-am uitat la un film.
Am ales sa vad ecranizarea dupa Kundera, Imposibila usuratate a fiintei.
 Citisem cartea mai demult si, desi mi-a placut, nu m-a marcat fundamental.
Mi-a placut insa filmul. A fost bun, m-a tinut pana spre trei fara probleme, dupa care am reusit in final sa adorm.

Asa ca n-am apreciat foarte mult cand am fost trezita cu indemnul de a imi lua aparatul foto, pt ca asa ceva nu se vede prea des, probabil niciodata.
 M-am dus in bucatarie fara aparat, sceptica, dar amabila.
Am facut cale intoarsa cu viteza lui Fulger Mc Queen (sau mai nou a masinutei I drive) si in cele cateva secunde permise de Mother Nature am facut patru fotografii.
 Imi place una.
 Si am taiat nitel din alta.

 Este articolul meu de blog ce tine loc de „fie ca”.

Fie ca toate diminetile sa fie ca asta, in care frumusetea sa ne ia prin surprindere si sa ne gaseasca nepregatiti si sceptici, dar sa ne transforme inimile atat de mult, incat sa putem dormi inca doua ore tamaduitoare dupa aceea, cu sufletul curat ca o luna mare si alba ce se retrage solemna in spatele muntelui inrosit de o lumina neverosimila, si cu toate acestea familiara.

Spatiu si dragoste

Poate am sa si scriu ceva mai incolo.


Sau poate nu mai e nevoie.

Fragile

Uneori, ar fi necesare și niște perdele pentru suflet, nu ca să  ascundă subtil ce e înăuntru, ci ca să privească mai temperat spre variațiunile de afară.

 foto: Sabina Ulubeanu 2013

What's your excuse?

In urma cu ceva saptamani, a circulat pe net o fotografie a unei doamne de 32 de ani, cu 3 copii sub 4 ani si cu un abdomen perfect. Doamna e instructoare de fitness si s-a luptat ani de zile cu probleme de greutate, atacuri de panica si multe altele. Titlul era: What's your excuse?
Desigur ca a provocat un val de indignare, mai ales in randul mamelor ultraobosite de joburi si copii, care nu au 6 pack drept principal scop. In mod cert, a atins o coarda sensibila pentru multi, foarte multi dintre noi.
N-am fost  (si nu sunt) de acord cu ea, cu modul asta de a „motiva” prin sentimente negative, am avut o perioada cu probleme de greutate, si chiar daca nu era vina mea ca eram bolnava, tot ma simteam jenata de cate ori ma uitam in oglinda sau. mai rau, de cate ori trebuia sa ies din casa. In plus, prioritatile mele sunt altele, in primul rand sanatatea si mai vedem.

Dar cumva, un pic m-a pus pe ganduri toata valva din jurul acelei fotografii. Pentru ca am vazut proband pe propriul organism ca da, se poate sa iti faci timp pentru un pic de miscare. Pentru a functiona mai bine cu toata fiinta.
Ce voi scrie mai jos e povestea mea, cam cum vad eu un motivational pentru mame obosite si toti cei care, dintr-un motiv sau altul, au pus persoana lor  pe ultimul plan.

Niciodata n-am fost vreo mare sportiva, pot spune doar mi-a placut intotdeauna inotul si, in tineretea extrema, pana la prima sarcina, mi-am petrecut invariabil fiecare weekend pe munte. Eram in forma, cu rezistenta cardio-respiratorie, cu BMI la limita de jos a normalului si in general foarte energica. Fara insa a ma preocupa de abdomen cu patratele si altele de genul asta.
Tentative de  a merge la sala” am avut cateva de-a lungul vietii, insa acolo ma dranjeaza foarte tare muzica si dupa 5, 6 saptamani clachez.
Apoi a venit boala si toate prioritatile mi s-au reorganizat, cumva 3 ani am trait numai cu gandul la clipa in care voi fi bine, nevermind in ce forma. Fara hemoglobina nu ai cum sa faci miscare, ca obosesti numai cand respiri, si oricum era interzis orice efort. Asa ca am ajuns o maxiplacinta fata de cum eram.
Dupa ce am fost bine, nu mi-am propus nimic maret. Si lucrurile s-au intamplat de la sine, dupa cum urmeaza:
In octombrie 2012 m-am suit pentru prima data pe bicicleta (am mers f putin in copilarie si evident ca am uitat, tin minte doar ca eram in panica de fiecare data)
Cel mai greu a fost sa-mi depasesc sentimentul de rusine, apoi sa imi reconstruiesc o rezistenta fizica.
La inceput ameteam dupa 10 minute. Ameteala in toata regula! nici macar oboseala. Era firesc veneam dupa o perioada crunta si nu avea niciun sens sa fortez.
Am reinceput in paralel mersul pe jos in pas sustinut. Dupa 30 de minute de mers veneam acasa ca dupa o excursie de 5 ore.
In cateva saptamani a venit zapada si am preluat controlul la lopata :). Prima data: 5 minute. Apoi, fara sa-mi dau seama, 10, 15, 20, 30....cat era nevoie. Am spart podul de gheata, am dovedit fiecare ninsoare puternica de Busteni. In Bucuresti mergeam in continuare pe jos cat incapea si mai puneam 10 minute de stretching si 10 minute pe un soi de banda  care urca la deal, nu are alta pozitie si trebuie sa dai continuu din picioare, ca Fred Flinstone :)
A venit primvara si cu ea mult de lucru, asa ca vreo doua luni n-am facut decat mersul pe jos. cand s-a topit zapada la Busteni, m-am suit din nou pe bicicleta,  ca sa observ ca ma pot plimba juma de ora si nu mai ametesc.
In vara, la mare: inot cu cuprinde si cat se poate cu doi nazdravani care vor sa se joace, nu sa te lase sa-ti faci portia.
Iulie si August au insemnat InnerSound 28 de ore din 24, dar fara bicicleta zilnic sau aproape zilnic as fi luat-o cu siguranta razna. Nici n-o faceam pentru exercitiu fizic, ci pentru capul care bubuia amarnic.
 Asa m-am trezit la fix un an dupa prima urcare pe bicicleta ca merg pe primul meu traseu Mountain,(Busteni-Gura Diham), foarte usor  pentru majoritatea celor pasionati, dar pe bicicleta,  orice urcus se simte alfel decat pe jos, asa ca pentru mine a fost o foarte importanta realizare.

Apoi, am reluat mersul pe munte, ceea ce a fost covarsitor, spiritual, emotional si fizic.
Ca sa nu pierd ritmul, am inceput sa ma sui mai mult pe banda preistorica, pana intr-o zi in care am decis ca vreau sa alerg afara.
Am intrebat mai intai cam ce-ar trebui sa fac, iar suportul a fost extraordinar! Am primit telefoane de sfaturi si incurajari, am schimbat mailuri, am avut discutii one to one , ce mai, grozav.
Nu e mult de atunci, dar s-au mai adaugat si niste Pilates plus alte exercitii in ecuatie, menite sa echilibreze tipul de efort la alergare, astfel ca abia daca imi ramane o zi pauza in „antrenament ” :) Glumesc, de obicei sunt 2, pentru ca, repet, nu are sens sa fortam.

Acum doua zile am alergat primii mei km la deal si trail, trebuie sa spun ca da, e mult mai greu, insa sentimentul ca alergi prin padure (sau pe langa padure) e fantastic, si concentrarea pe ce e de facut la momentul acela, conexiunea cu propria respiratie, atentia la fiecare pas sunt exercitii mentale nemaipomenite.

Sunt departe de a fi intr-o forma de sportiva, si nici nu e asta scopul meu,
Ci e de a fi si de ramane sanatoasa si neanchilozata.

Cum impac familia cu sportul? Marea problema pt multi? E simplu, pentru ca la munte o fac cand copiii se joaca si la Bucuresti cand sunt ei la scoala sau cand o duc pe Sofia la tenis.
Uneori am timp doar 20 de minute. Bune si alea.
In zilele de pauza incerc sa merg mai mult pe jos.
Orice, ca sa contracarez profesia statica.

 Eu n-am cum sa pun fotografii motivationale deocamdata, si nici nu-s genul.
Nici n-o sa va intreb ce scuza aveti, pentru mi se pare complet neproductiv si nefolositor.
E doar povestea devenirii mele, ca o ”tema in stare nascanda” de Beethoven.

Si am  sa va mai spun doar ca, pe langa cremele de la Dior, (sunt o snoaba, imi asum :D)  cel mai mult imi doresc de la dear Santa incaltarile astea :)

Vortex

Am pornit din Bucuresti pe un soare orbitor, transformat instant in gri si mister de parca de fiecare data cand urc in tren as trece in alta dimensiune.Merg cu spatele si in brate am cea mai frumoasa carte din lume. De Schmitt.
Inca nu stiu daca isi merita titlul, dar speranta ca voi citi in tren nu ma paraseste niciodata.
Zadarnica nazuinta.
Azi e poveste cu bradut.
V-o las mai jos.
Si va provoc sa o completati...

si totusi..Mama sociala

Scurt, pe puncte, ca nu e vreme.

 Pe frontul Sofia treaba merge bine, in afara de niste probleme la mate care ma depasesc, oricat iubesc eu matematica. Clasa de performanta a vrut, clasa de performanta are. Sigur ca de multe ori la ea 2X3= 5, dar chestiile alea infioratoare le face foarte bine. Cred si eu, la un miliard si jumatate de pagini de teme pe zi. Nu stiu cand au unii colegi timp sa mai faca si suplimentar, probabil in ce ramane dupa teme, dar ea e foarte eficienta si nu cedeaza niciun milimetru din timpul ei de joaca :))

La Ghe insa sunt ramasa in urma. Fiecare dimineata ma prinde pe picior gresit: mereu se iveste un amanunt neprevazut care ma face sa regret ca nu mi-am calculat bine timpul. Cel mai greu e incheiatul a o tona de nasturi, camasa, vesta samd in timp ce suavul si delicatul meu fuge in toate directiile mai rau ca un bebelus, ca pe ala cat de cat il mai pacalesti cu ceva, abia acum inteleg de ce aveau domnii valet pe vremuri (mie mi se parea ca e un moft, normal ca doamnele tre sa aiba camerista, numa dupa ce scoti totul din dulap si nu ai NIMIC de imbracat  esti epuizata :D, daramite sa mai pui si ceva pe tine, dar domnii?)

Apoi e noul dans printre noile mame, noile reguli, noile cheltuieli, noile fise, mai uita sa-mi zica de o sedinta, mai uita doamna sa-i scrie in caiet, iar am inima-n gat cand trebuie sa dau un telefon „Mater-antitelefonicus”  si am  momente in care ma simt complet pe dinafara si incompetenta.

ieri a fost un astfel de moment, care mi-a trecut miraculos cand, facand totusi efortul de a da telefon la cea mai constiincioasa mama, am intrebat-o si de o mica tema si am aflat ca habar nu are, pt ca copilul ei le face la „After”.

M-am calmat brusc si mi-am dat seama ca asa zapacita si aiuristica fata de cum vad eu ca ar trebui sa fie o mama ideala, macar stiam care e tema la mate :D si ca are o tema la romana, si ce fise a facut si ce fise nu a facut .

Si mi-am dat seama ca nu poti controla totul, cumva toti trebuie sa se organizeze, cine lucreaza zi lumina are controlul finantelor necesare,  da nu mai stie tot timpul temele, cine e mai artista asa :)  stie temele da se ingrozeste la ideea de sedinta si telefoane samd. E ok sa nu fii perfect. Mai ales daca dorinta de perfectiune te duce la deznadejde, ca pe mine.

Acuma , am totusi o problema foarte mare pe care mama sociala Sabina o pune la vedere:
Spiderman cu lansator de rachete, sau ceva de genu asta, trebuie neaparat neaparat, unde gasesc?

In incheiere nu mai am nimic de adaugat :)

Sa citim, asadar

Tema la romana, Sofia
cu greu m-a lasat sa trag o poza
a corectat litera in plus dupa:))

Dragostea, un tricou

Viața unui tricou preferat are mai multe etape.

 Poți să pui ochii pe el în vitrina, sau să intri în magazin după altceva, da să-l vezi pe un umeraș, sau , și mai și, să dai de el în ultimul colț în care te-ai aștepta, scotocind în coșul de  reduceri.

La început îl porți  „ de bun ”.  Mai rar, la ocazii, cand vrei să te simți mai altfel decât obișnuit.
După care devine casual, te simți  tu în el, te cam reprezintă „ m-am întâlnit ieri cu X, purta tricoul ăla al ei/al lui” :)

La un moment dat te enervează și îl lași în dulap un timp, după care realizezi că nu poți fără, îl porți la o stare de bine , de confortabil și relaxare.



Vine și o vreme specială în care tricoul se mai uzează nițel, și-l porți prin casă sau ca pijama.
E cea mai profundă din toate, căci îți însoțește cele mai importante clipe, cele în care te refaci pentru  a da piept cu lumea, e a doua piele.

 Dacă ai noroc să fie un material bun, tricourile astea  nu fac gaurele și nu se destramă. Rămân acolo, aproape de carne și îmbracă inima pentru mulți, mulți, mulți ani.

Valentina Lisitsa. Solitude and Communication.

„An artist takes risks”, this is how one could sum up what the pianist Valentina Lisitsa shared with the Bucharest press and audience on 5th November 2013, at the Romanian Athenaeum. The risk of honesty, of acknowledging the self, and, in Valentina’s particular case, the courage of using the mechanisms of solitude to communicate. To bring people to a concert hall, first by captivating their attention in the solitude of the YouTube research, taking them away from the glow of the screens, to listen to live, unmediated music, and, most of all, to listen to it together. 

There aren’t many artists out there who would allow you to come as close with such warmth and honesty. In the day of the concert in Bucharest, Valentina Lisitsa gave interviews where she revealed herself naturally and generously, allowing those curious to participate in the rehearsals as well. And we are not talking about a few notes to accommodate with the instrument and the concert hall, but about a genuine session of intense and inexhaustible practice, without any emotional breaks, with punctual assertiveness, with spontaneous crossovers from one musical piece to the next, without producing any scores from her purse, regardless of the extended programme.  It was a rehearsal in which she displayed complete and utter control, where there was no room for arbitrariness, where those present tided more and more, whilst the pianist became more and more cerebral and present, and the return to selfhood occurred gradually: a reverie in Chopin, a lesson in ideology in Beethoven, a search for sound in Rachamaninov and the overcoming of technical difficulties in Prokofiev and Liszt.  

The paradox of the solo recital is exactly this recursion towards the self, mandatory of the goal is to maintain a full auditorium captivated. Valentina Lisitsa coagulates around herself millions of views, thousands of tickets sold and keeps the relationship with the public alive through dialogues abounding in musical explanations, life stories and charming expressions.  She shares her energies with everyone, she gathers the audience in concert halls, imposes the simultaneous emotional stance only to resume herself on stage in perfect isolation and focus. The distances between loneliness and communion with the audience suffer from subtle alterations to fit every piece approached, and the concert on November 5^th was no exception.

The recital started with 6 preludes by Sergey Rachmaninov. The prelude is the most liberal musical form, reason why it was so beloved to the romantic and post-romantic composers. The prelude places in foreground the musical expression of a well-defined feeling. The role of the interpreter is that of identifying and filtering that feeling through their own experiences. Valentina Lisitsa judiciously calibrated her emotional expression, starting from the clarity of the reverie in Opus 32 no. 5 in G Major, getting the audience in the ‘listening mode’, regressing, more and more, towards her inner turmoil, and towards a sound far away from any aesthetics void of content for the rest of the preludes. 

Next we listened to the 7^th Sonata in B♭ major by Sergey Prokofiev, a musical piece whose free spirit fully resonated with the complexity of the score. Lisitsa creates and admirable musical construct, idea upon idea, treating them as moves of an imaginary game of chess that she finds so dear. In the first part, I bring forth only one of the many simple examples of coherence: the change in sonority at the return of the overwhelming notes from the second theme, with a darker and more resigned timbre than the one used in the intro. This sound prepared the audience for the dramatism of the transcendent polyphonies in the second part of the sonata, a moment of extraordinary intensity where the music rendered absorbed each breath of the auditorium, only to release them as a flow of fantastic energy in the third part.

If in Rachmaninov we have accepted with interest the sometimes rough and direct attack, in the Beethoven Sonata  op 57 ‘Appassionata’ the impulsive approach of the grand nuances minimised  the immense edifice that Valentina Lisitsa handles perfectly from a compositional point of view, each phrase and motif and, at the same time, a clash of ideas being almost explained to the audience. 

The second part of the concert was a demonstration of solitude and communication at the same time. In the eight nocturnes written by Fr. Chopin, the style faded in favour of personal feeling, transcending beyond stage and applauses, and, in Liszt’s Totentanz, the choice of additional pedal stomping placed the variations on the emblematic Dies Irae in the sombre, yet explosive area of Liszt’s creation, which the Ukrainian pianist took on fully and without hesitation, under the acclamations of the entire audience.  

With obvious pleasure, the energy transferred from the audience, turned into four encores, all of them romantic:  Ave Maria by Schubert, King of the Elves by Schubert in Liszt’s transcription, the Paganini-Liszt etude La campanella and the 12^th Rhapsody by Franz Liszt. Of those special moments, one stood out, and that was related to the artist’s option of pedalling before the reprise of the Liszt etude, more pronounced than in other interpretations, the element of risk, the note of eeriness of the ending, perfectly justified by the current musical perception of classical music which Valentina Lisitsa shares with her audience, through all media, but mostly unmediated, directly, claiming, at the end, the solitary meditation of the return to the inner self.

Sabina Ulubeanu, composer
Translator: Ionela Chirilă

PS. The concert was organized by Rama Events and communicated by OMAVISION.

I was pictured here on the 5th of November by  Cornel Brad,  who was just establishing my writing passion  :)

Ioan Bănescu. Întotdeauna în noiembrie

Noiembrie e parcă luna din an care adună cea mai multă emoție, fie ea dulce sau amară.
Poate e și clima de vină, zile calde, minunate alternate cu ceață și ploaie, dar toate cumva foarte intense, care acutizează orice trăire.
Noiembrie e luna în care am descoperit în urmă cu mulți ani iubirea, apoi, mai recent, a fost cea în care am murit și am înviat, anul următor a fost  luna în care am urmat cele mai mai grele tratamente, peste încă un an a fost luna în care am scris pentru Bibi, iar în 2012 a fost luna în care am trecut în altă etapă a vieții mele, cea cu analizele perfecte. Luna noiembrie e luna sângelui fierbinte lipsă și celui înghețat în pungă totodată, e luna cu tranfuzii, perfuzii, chiomioterapii și steroizi și puncții de măduvă pe viu și e luna în care se hotărăsc operațiile, transplanturile și în care se iau decizii pentru viață.

În 2013, noiembrie mi l-a descoperit pe Ioan.
Ioan are 15 ani și luptă cu limfomul Hodgkin la Viena. Adică Ioan are cancer.
În afară de asta, pe Ioan îl simt foarte apropiat pentru că este muzician. E de-al meu, dar aș fi vrut să fie de-al meu numai pe partea muzicală.
Ioan are jumătate din vârsta mea când m-am îmbolnăvit, dar luptă de parcă toată înțelepciunea lumii s-ar fi adunat în sufletul sau.
Dacă nu știați, starea de rău de la o boală de sânge este foarte specială.
Nu seamănă cu nimic altceva, nu doare, nu se vede.
În schimb, e ca o gaură neagră care trage într-un hău de nedescris. De parcă fiecare celulă participă la un vârtej propriu, amplificat de fiecare nouă doză de citostatice sau Rituximab (MabThera). Apoi urmează un tumult interior și extrem nervos când se mai adaugă și dexametazona (cortizonul) în perfuzie.
Toate implică o oboseală și o deznădejde incontrolabile.
Iar acest copil, în loc să se plângă, și-a luat chitara și a studiat. În aceste condiții descrise mai sus. Ioan a exersat, cântat, participat cu mare succes la concursuri și a luat numai note de 10, fiind grav, foarte foarte grav bolnav. Efortul său nu poate fi cuantificat, nici în bani, nici în sentimente, nici în recunoștință. Este pur și simplu extraordinar și pentru cei mai mulți dintre oameni irealizabil.

Ioan cel special se poate face bine. Cu o condiție: să aiba cu ce plăti tratamentele acestea chinuitoare.
Îi lipsesc 50000 de euro pentru transplant, procedură care are o rată imensă de succes, și care se face uzual la spitalul sf Anna din Viena.
Conturile în care se poate dona orice suma pentru viața lui Ioan sunt:
ING Bank - Titular cont: ISTRATE ANI ROXANA
cont EURO: RO71INGB0000999903912419 SWIFT INGBROBU (donațiile din UE sunt libere de comision!)
cont LEI : RO61INGB0000999902012272

LE. Intre 16-22 noiembrie (pana la ora 24), SMS la 8848 , 2 EURO pt Ioan!
 
Despre Ioan Bănescu s-a făcut un reportaj pe care îl puteți urmări aici.
http://www.antena3.ro/romania/sinteza-zilei-un-copil-genial-se-lupta-cu-o-boala-crunta-si-are-nevoie-de-ajutorul-tau-234657.html

La cei 15 ani ai lui, acest băiat însumează tot ce cred eu că e mai important în viață: curajul, muzica și optimismul. Știu că se va însănătoși, 50000 e o sumă mare, dar și noi suntem mulți.
Așa ca, please share and donate!

Stampe

Am ieșit de la metrou undeva departe, într-un loc ce nu cu mult timp în urmă nici măcar nu făcea parte din București. Cu un scop prozaic și foarte impresionist în același timp, căci ce poate fi mai contradictoriu decât investiția în sublimarea propriei ființe, prin achiziția celui mai potrivit echipament de alergare.

Dar drumul spre scopul final suferă întreruperi, distrageri, abateri. Provocarea e să le recunoști pe cele potrivite pentru tine, pe cele care te împlinesc pe alte căi, aparent ocolite, dar de fapt necesare, și îndreptate direct spre cele mai profunde zone ale sinelui.  Nu prea contează cum, important e să le recunoști și să le asimilezi, chiar dacă nu ai instrumentarul optim în momentul în care te izbesc direct în suflet.

E o chestiune de curaj. Curajul de a te însufleți exact în momentul în care simți intens, de a nu lăsa să scape sentimentul printre degete. În fond, curajul de a iubi cele și în cele mai neverosimile clipe.

Curajul de a da curs simțirii dă întotdeauna roade. Acum, fiecare alergare mă duce mai aproape de starea de lumină, cer și lună, ce mi s-a arătat în după amiaza unei zile în care trebuia doar să fac niște cumpărături.

Nachtfalter

Parcă sună mai plin, mai demn titlul în germană pentru un biet fluture de noapte care încearcă în zadar să cucerească geamul luminat, în aerul rece al nopții de la munte.
Perdant fără să știe, fluturele cenușiu nu se dă bătut, îl fascinează prea tare interiorul, urcă, alunecă, se odihnește, urcă din nou.
Există o eleganță aparte în zbaterea sa sortită eșecului. Fragilitatea ca expresie a puterii de a continua.
Chiar dacă nu caștigă vreodată.
Pentru ca nimeni nu câștigă. Victoriile noastre sunt la fel de mărunte ca secunda în care fluturele a ajuns în punctul cel mai de sus al geamului.
Nu continuăm ca să învingem,  ci dintr-o necesitate interioară ușor de transformat în bucurie, în  joc și în fericire.  În ceva ce se poate dărui celor în jurul nostru.
De aceea rapacitatea câștigătorilor „de meserie” mi-e neplăcută. Educația de leader încă din fașă mă dezgustă de-a dreptul.
Iar în artă... doar cei care tânjesc după farmecul căderii în abis ajung să atingă suflete.
Pentru că în artă nu exista „winneri” sau „leaderi”.
Există doar acei fluturi fragili care vor urca mereu mai sus decât visează și vor aluneca de fiecare dată înapoi în disperare și necunoscut: în zona dinaintea următoarei creații.

© Sabina Ulubeanu 2013

Autoportret la Susai

Revad locuri dragi dupa mult timp si ma intristeaza schimbarile, interventia nesabuita a omului. Solutia e sa ma pun mai repede in forma ideala, pentru  a relua mersul pe colcaurii nestiuti de multa lume, acolo unde nu-s nici masini, nici ATV-uri in inima muntelui.

   26 octombrie 2013

    ©Sabina Ulubeanu

Fiecare cu scheletele sale, cu dulapul sau

Acum cateva zile am am descoperit un studiu excelent despre memorie si despre cum psihicul uman are uimitoarea capacitate de a resecrie amintirile negative, traumatice, ca ne putem vindeca, desigur, cu ajutor.

Asa ca ieri, cand Ana -Maria Nastase m-a invitat la conferinta „Fii Bine cu Tine”, organizata de Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei, nu m-am mirat, deja stiu ca nu exista prea mari coincidente , sau, mai bine zis, ca totul este coincidenta, in sensul de intalnire, de incidenta comuna a fenomenelor.
Ma bucur ca preocuparile pentru sanatatea afectiva incep sa depaseasca statutul de terapie personala, si mentalitatile invechite, cred ca aceste manifestari publice sunt necesare pentru toti cei care au ceva nerezolvat, dar se tem inca de „gura lumii”, de conceptia„ esti nebun daca mergi la psiholog”.



Seminariile se anunta extrem de interesante. Asa ca voi copia aici comunicatul, invitandu-va cu drag sa participati.

 
-->

Fii Bine cu Tine – trauma psihică nu înseamnă o sentință la nefericire

Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT) anunță organizarea conferinței Fii Bine cu Tine, în data de 2 noiembrie 2013, la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București. Evenimentul este parte a Conferinței Naționale de Psihotraumatologie, ediţia a II-a, și va avea tema ”Fii bine cu tine în cuplu, în familie, cu copiii”. Sunt invitați să participe toți cei care își doresc cunoaştere ştiinţifică de calitate, în termeni ce pot fi înţeleşi şi, mai ales, aplicaţi ulterior în viaţa lor.

“Viaţa multora dintre noi cuprinde şi experienţe dificile sau traumatizante, cum ar fi conflicte, separări, abandon, neglijare sau, cele extreme: decese, accidente, catastrofe naturale, războaie. Urmele acestora par de multe ori invizibile, dar sunt reflectate în blocaje, nereuşite, durere sufletească sau exagerări în diverse zone ale vieţii de zi cu zi. Atunci apare suferința, și senzația că trebuie să „rupem” din noi ca să ne putem descurca.”, afirmă Diana Vasile, Președinta Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei (ISTT). Deși este un subiect despre care în general nu se vorbește, se estimează că peste jumătate din problemele emoționale și psihice ale oamenilor au legătură cu traumele, așa cum le-am descris mai devreme. „Ne dorim să transmitem un mesaj clar: trauma psihică în sens larg este o experiență pe care peste 70% din populaţia adultă a acestei planete o trăiește sau a trăit-o. Este parte din viaţă, dar nu înseamnă o sentinţă la nefericire. Consiliem la ISTT oameni care au trecut prin acest tip de experiențe, așa că știm că efortul de a se angaja în terapie merită, pentru că viața după traumă poate fi mai plină de sens, aduce un plus de cunoaştere de sine, de putere și vitalitate”, spune Diana Frazzei, vicepreşedintă a ISTT.

ISTT a inițiat conferința Fii bine cu tine pentru a oferi oamenilor prilejul de a descoperi cum să-şi facă viaţa mai bună colaborând cu psihologi specializați în lucrul cu trauma. Fiecare persoană din sală va putea înţelege cum trauma afectează viaţa,  va afla despre moduri în care poate limita impactul ei, ce influență pot avea experienţele traumatice timpurii în relaţia cu partenerul de cuplu, sau cum poate creşte în copiii săi capacitatea de a face faţă încercărilor vieţii.

La conferința Fii Bine cu Tine publicul va întâlni cu 9 psihologi experimentați care vor conduce 2 sesiuni plenare interactive și 6 ateliere de lucru.  Conferința va fi deschisă de Bogdan Cezar Ion cu prelegerea Podul de piatră s-a dărâmat și va continua cu o serie de 6 ateliere desfășurate în paralel, două câte două.

În prima sesiune de ateliere, participanții vor putea afla alături de Ovidiu Roșca despre Cum ne putem proteja copiii de traume pe internet, sau despre cum funcționează dinamica unei familii, alături de vicepreședinta ISTT, Carmen Ragea (Dominoul sufletesc al familiei). Apoi, Cătălin Nedelcea și Iulia Ciorbea vor investiga împreună cu participanții Cât de greu atârnă bagajul trecutului personal în relația de cuplu?, iar împreună cu Irina Țepuru părinții vor învăța să comunice cu copiii foarte mici (La o șuetă cu bebelușul tău). În cea de-a treia serie de ateliere, Anca Hașegan va explora moduri în care relația cu mâncarea este influențată de trauma personală, abordând tema Terorismul alimentar în familie, iar Iulia Lăzărean va prezenta exemple despre cum poate psihoterapia să ajute copiii cu dificultăți de învățare și cât de important este ca familia să facă echipă bună cu terapeutul.

În încheiere, Diana Vasile, președinta ISTT,  va prezenta Aventura lui Împreuna cu Separat, sau despre cum putem să împăcăm două nevoi aparent contradictorii.

Conferința Fii Bine cu Tine are loc sâmbătă, 2 noiembrie, la sediul Facultății de Psihologie și Științele Educației (Șoseaua Panduri nr 90). Înscrierile se pot face online, la numărul de telefon 0735 226 936 sau la conferinta@psihotrauma.ro. Tariful este de 120 de lei.

Partenerii media ai evenimentului sunt Radio Itsy Bitsy, TVR, revista Avantaje, revista Psychologies, Senso TV Sănătate. Evenimentul este susținut de Editura Trei și Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București.

Fii Bine cu Tine este un eveniment din cadrul Conferinței Naționale de Psihotraumatologie, organizată de ISTT și aflată deja la cea de-a doua ediție. Mai multe informații despre Conferința Națională de Psihotraumatologie, Conferința Fii Bine cu tine și despre ISTT pot fi găsite la www.psihotrauma.ro

Despre Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT)

ISTT este o asociație profesională interdisciplinară înființată în anul 2010 care își propune să promoveze cunoștințe despre traumele psihice și să ofere ajutor psihologic celor care au nevoie de el. Concentrându-se pe profesionalism, colaborare și eficiență, echipa de psihologi care susține și dezvoltă acest institut are convingerea că traumele psihice reprezintă mult mai mult decât perioade de durere sufletească și suferință emoțională; trauma psihică este o importantă sursă de învățare și de evoluție personală. Pentru mai multe informații despre ISTT, accesați www.psihotrauma.ro sau https://www.facebook.com/IsttTratamentulTraumei

Contact:

Ana-Maria Năstase

pr@psihotrauma.ro

0743 090 892

Cand construiesti o casa...

... orienteaza ferestrele spre sud.

O poveste experimentala despre cele trei deschideri spre lume: fereastra, usa, media.

Un film mut de scurt metraj de Mirona Radu, muzica Sabina Ulubeanu.
Interpreti: Octavian Moldovean -flaut, Maria Chifu- fagot, Raluca Stratulat- vioara, Tamara Dica- viola, Bogdan Popa-cello, Darie Nemes-Bota- didgeridoo.
Dirijor: Gabriel Bebeselea

 Imprimare live din cadrul InnerSound New Arts Festival, editia 2, Mysterium.

Declarație într-un octombrie luminos

2013. Și un Octombrie în care am aflat ce mi-a lipsit atâta timp.
 În urmă cu 4 ani urcam cu Ghe în sling spre Verdeață, Valea Alba.
Cu greu, fără sa știu de ce e greu. Un chin a fost acea tură. A fost ultima până de curând.

Acum, când îmi vine ușor chiar și oboseala fizică, când nu mi-e teamă de reluarea acestui minunat efort, nu-mi vine să-mi cred eu mie și nu pot să nu mă bucur și să nu văd în fiecare plimbare de după amiază urbană sau în fiecare pas pe potecă un semn binecuvântat și o atenționare fățișă de a păstra ce e de păstrat.

Mi-a lipsit muntele. Mi-a lipsit echilibrul pe care mi-l dă chiar și o excursie foarte mica. Uitasem de anii în care înghesuiam în 5 zile cantități enorme de teme și compoziții doar ca să pot fugi pe munte în weekend. Uitasem cum fiecare depășire de limite acolo sus îmi dădea tăria de a înfrunta Bucureștiul cu problematicile lui haotice. Uitasem că acolo sunt eu cea dincolo de social, medical, artistic sau organizatoric. Uitasem, cum tare tare frumos am auzit sâmbătă din glasul unui copil minunat, de „Instinctul meu de Montagnard”.  Mulțumesc, L! :)


Acum un an pe vremea asta credeam că s-a închis bucla. Ei bine, nu. A mai urmat un an foarte frământat, foarte bun, nimic de zis :), dar în care am avut mai multe întrebări decât răspunsuri. Pentru că încă nu aveam acces, în prelunga mea convalescență, la ceea ce mă pune în adevărul intim al ființei mele. Nu-i nimic, am învățat că vindecarea e mai lungă decât credem și că punctul de sprijin nu poate fi decât acela în care te-ai descoperit pe tine din adolescență.

Pentru că, da, memoria are o forță teribilă. Vindecătoare și răscolitoare în același timp. Așa că acum e momentul să trăiesc ce-am scris la doctorat :). Doar că în loc de a construi timpul muzical, am să reconstruiesc autenticul meu timp afectiv. La locul meu. Treptat.
Adica mai puțin pe blog și mai mult afară.
Nu abdic de la Armonii, dar dacă o să trag chiulul, e din cauze bune.
Și fotografii am să mai pun, oricum.

Nu e un rămas bun. Dar abia acum am aflat că mi-a fost dor de mine..:)

Forța gingășiei

Se spune despre femei că au cultura amănuntului. Că înclinația lor naturală e de a avea grijă de lucrurile mici, aparent neimportante, dar totuși vitale pentru cei din jur,  că trăiesc prin și pentru detalii, dându-le extra-semnificație.

E mult adevăr aici, dar când mă gândesc la muzică,  aceste considerații mă fac să zâmbesc, ar însemna că toți marii creatori ai acestei lumi au „suflet de femeie”, indiferent cărui sex aparțin.
Pentru că nu există mai mare  aplecare spre detaliu ca în artă. Acolo unde inima trebuie să fie perfect aliniată cu mintea, unde ideea mare, puternică, clișeistic numită  „bărbatească” :),   există în fiecare notă, tușă, pixel, gest  sau milimetru cub, la fel ca sentimentul intens, cel fără de care nimic valabil nu se poate naște.
Calea de la simțire și idee până la materie e lungă, plină de obstacole tehnice sau afective, și, mai ales, e un continuu contrapunct, o polifonie în care se suprapun mai multe „voci”: intelectul, trăirea specifică operei, lupta cu sinele și, cel mai important, dragostea pentru fiecare detaliu.
E un proces care, paradoxal,  face din cel mai aprig artist o ființă tare gingașă. Există o delicatețe a observației, o tandrețe a muncii propriu zise, desigur,  și o enervare sau o iritare inerente travaliului,  compensate de acest imens dar care este gingășia.
Se poate spune că un creator nu face altceva decât să transcrie ce primește acordându-se la niște frecvențe doar de el receptate. Nu o poate face fără să iubească fiecare atom al existenței. Bucuria si suferința deopotrivă. Doar așa poate observa neobservabilul, doar așa poate transforma simplul în complex și complicatul în limpede. E un mare consum de energie, dar care dă roade vulcanice, nu poți primi atâta energie vitală fără să cheltui energie.

Toată știința, cultura, tehnica sunt subînțelese. Nu există creație în lipsa lor. Și sunt profund potențate de câte un mic amănunt care iese în cale neașteptat. Gingaș, delicat, tandru. Fără de care o idee se pierde ușor în halda de steril a minții. Nu ne putem baza doar pe răceala intelectului pentru a crea. Sau pentru a exista. Gingășia are o forță teribilă: e contrapunct în observație, dă adâncime spiritului și lejeritate materiei.

Ca un picior de copil ivit în cadrul cu bucata de lumină efemeră,  încălzind delicat toate cotloanele sufletului  într-o dimineață foarte rece de octombrie.

Educatie si regulamente

Am deschis blogul si l-am lasat asa jumatate (3 sferturi) de zi. Timp in care desigur, am facut multe alte lucruri. Concrete, mici, dar din cele care compun partitura vietii. Si intrebandu-ma totodata daca are sau nu rost sa scriu.
Daca vocea mea nu va fi doar inca una din corul vaicarelilor..sau in cel mai frumos caz, acompaniatoare a vreunei cafele de dimineata sau de dupa amiaza ploioasa, in care se rasfoieste internetul.

Si totusi, nu pot sa tac.
Si cred ca niciun parinte nu ar trebui sa taca.
Nu, nu ma voi referi la vreun scandal monstruos, sau la vreo situatie iesita din comun. Nici la banii pentru atatea materiale auxiliare...nici la altele de genul acesta, indelung dezbatute.
Ci la un simplu si totodata extrem de vital aspect al vietii de scolar in Romania.
La faptul ca educatia copiiilor in scolile de stat nu presupune centrarea pe elev, ci pe sistemul oficial pe care il reprezinta...

Clasa pregatitoare a lui Gheorghe e pana acum o surpriza destul de placuta, pentru ca etichetatul meu anxios si necooperant (cred ca va amintiti episodul neplacut de la evaluarea din aprilie)  e unul dintre cei mai cuminti si activi copii din clasa lui, si ne plange dimineata ca vrea mai repede la scoala si e trist ca acuma, racit, cu tuse si la cod portocaliu de vijelie nu l-am trimis in clasa.
Sofia pare sa se descurce in primele saptamani de clasa a 5-a, o clasa cu un nivel extrem de ridicat, nu stiu daca va fi de premiul 1 la olimpiadele de matematica, dar cu siguranta va fi bine, a inceput cu note de 10 si sper sa aiba resurse de energie pentru un prim an cu multe schimbari pentru ea.
Sunt mandra de ei, de amandoi. Desi crescuti foarte liber, au capacitatea de adaptare buna si o anume intelepciune pentru care nu stiu daca avem, noi parintii, vreun merit.

Ceea ce ma ingrijoreaza este , in ciuda adaptabilitatii lor, increngatura in care trebuie sa supravietuiasca.
Aceste randuri mi-au fost provocate de banala si extrem de lunga citire a regulamentului de ordine interioara, la sedinta cu parintii.
Care e un sir interminabil de posibile infractiuni savarsite de copii (inteleg si nu contest), si un sir chiar mai interminabil de....sanctiuni. De metode prin care scoala se apara impotriva oricarei raspunderi. Am asteptat jumatate de ora pana sa aud cuvintele magice „ se contacteaza parintii”. Alte 15 pentru o singura mentionare a si mai magicului „se consulta psihologul scolii”. Si asta doar la agresiunea verbala, la cea fizica prima pedeapsa e 3 puncte scazute la purtare, apoi mutare disciplinara, apoi politie.
Apoi, a urmat un sir inspaimantator de intrebari cu privire la concursurile scolare. La goana dupa diplome. La nedumeriri de genul„ daca copilul meu are media 8, de ce sa nu se duca la Olimpiada?, adica la ideea de competitie total prost asimilata. Indreptata spre adunarea de distinctii mai mult sau mai putin importante, si deloc spre ce si cum stie copilul. ca si cum vorbim despre un produs pe care mai tarziu trebuie sa-l vindem, asa ca adunam acreditari.

Sa nu fiu inteleasa gresit. As fi foc si para daca ai mei copii ar fi agresati si nu s-ar intreprinde nimic in privinta asta.
Dar sunt si mai foc si para pentru faptul ca scoala nu cauta cauzele, ci doar pedepseste efectele.
 Si asta la nivel declarativ, oficial.
 Da, nu sunt bani, nu sunt resurse. dar tu, ca institutie, sa nu pui in prim plan copilul ca fiinta intreaga, complexa, macar la nivel de regulament interior, mi se pare cea mai crunta dintre toate cruntele realitati ale invatamantului romanesc. Pe scurt, din punct de vedere oficial, educatia academica e complet rupta de ceea ce ne face sa fim oameni: compasiunea, curiozitatea fata de celalalt, puterea de a fi direct, sincer, interesul real fata de cel de langa tine. Dimpotriva, cum spune Solomon Marcus, aceste porniri firesti sunt rapid omorate, ridiculizate. Repet, deja de la nivel declarativ, oficial!

Sper ca in realitate, lucrurile stau un pic altfel.
Sper ca pana la urma sa primeze faptul ca suntem toti cu doua urechi, un nas si o gura, si avem un scop comun, sa facem lumea mai buna prin copiii nostri.
Nu de alta, dar n-am sa pot considera vreodata ca profesorul nostru-stapanul nostru. N-am considerat-o nici cand am fost eleva sau studenta, nici cand am predat, cu atat mai putin cand e vorba de ce am mai drag pe lume.
 De ce?
 Pentru ca cel mai mult in viata conteaza integritatea emotionala.
 Stima de sine.
 Increderea si atasamentul.
 Toti factorii care fac un om sa fie OM, adica sanatos pe dinauntru, deschis, disponibil afectiv si intelectual.
De aceea, ceva aparent minor, cum ar fi  ca un regulament oficial sa puna in prim plan lista de sanctiuni in defavoarea consilierii, mi se pare devastator. Contrazice in cele mai intime aspecte notiunea de educatie. Si e simptomatic pentru tot ce se intampla in societate: de la scoala la strada si la diverse institutii.
E unul dintre putinele cazuri in care, bine aleasa,  forma ar putea sa se rasfranga asupra fondului. Pentru ca luat in sine, individual, profesorul roman nu e un monstru. Ba dimpotriva.  Profilul profesorului roman obisnuit  e acela al unui om infrant de viata, blazat, desi inteligent. Doar cei ce se suie in capatul lantului trofic al invatamantului emana bunastare. Bunovointa doar cei care traiesc din alte resurse decat scoala, ori dispun ei insisi de resurse emotionale extinse. Pasiune din ce in ce mai putini.
Si de multe ori din aceea caraghioasa, care implica 100 de diplome si „cel mai bun produs, elevul X”.

 E trist, pentru ca tot ce intalnim in viata ne influenteaza.  Tot ce facem e intersectia multiplelor interactiuni pe care le avem cu ceilalti. Sigur, succesul ramane personal, dar tot restul, infinit mai consistent, nu ne apartine 100%. Suntem interconectati vrand nevrand si , pana nu putem alege singuri, relationam in scoala.

 Dupa primele trei zile, mi-am intrebat copila ce impresie i-au facut profesorii. Mi-a raspuns usor ironica: Mama, tu nu stii ca la inceputul anului toate doamnele sunt dragute?

Poate ca o abordare mai relaxata si naturala a ideii de greseala, de abatere, poate atentia indreptata inspre copil si nu inspre protectia scolii, spre interactiunea reala cu tinerii elevi  ar ajuta „doamnele” sa fie dragute tot timpul anului.

Stim ca nu sunt bani. Stim ca educatia este scumpa. Dar lipsa unei reale educatii ne va costa mult, incalculabil de mult mai scump.

Galben de festival Enescu

©Sabina Ulubeanu 2013

Cronicar la festivalul Enescu.

Am scris mult si tehnic despre Tetralogia din acest festival Enescu. Si despre alte cateva concerte, repetitii sau conferinte.
Ultima cronica a aparut si in Adevarul, integral pe site, fragmente in ziarul tiparit.
http://adevarul.ro/news/festivalul-george-enescu/gotterdammerung-memoria-uitarea-forta-unisonului-1_524531e5c7b855ff56cf264b/index.html

As fi avut si mai multe de spus, concertele traite cu un carnetel in mana au fost tare intense! dar si-asa am incalcat toate regulile jurnalistice, n-am respectat vreodata numarul de caractere, m-am atasat de toate titlurile mele, am ras nedumerita, apoi usor iritata si in final foarte libera :) cand s-a schimbat unul, am pastrat nota personala in fiecare silaba, uneori m-am considerat la teza de doctorat, alteori aici, pe blog, ca si cum vorbeam in tonul meu obisnuit despre alaptare, copii fara etichete, anemie hemolitica sau dramele vreunei compozitii neterminate, am dat drumul si la pasiune, si la stiinta, si la ironie, si la superlative, si la observatii obiective. Cu marea sansa de a fi incurajata sa fiu eu insami.
Si in general, am invatat foarte foarte multe scriind in aceste doua saptamani frumoase. Am invatat sa ascult si prin prisma celui care trebuie sa scrie despre concert, atentia mi s-a ascutit si am capatat deodata mult mai multe idei pentru....compozitie, evident, dar cel mai important, am cunoscut oameni teribil de frumosi, alaturi de care a fost o reala placere sa lucrez, sau sa-i povestesc, sau sa fiu pur si simplu in preajma lor.

Fotografia compozitoarei-cronicar, nonconformista, pasionata in sala si back stage, si cam wagnerian-obosita :)

© Cornel Brad 2013

De ce nu mai scriu pe blog (titlu furat de la Badici )

Pentru ca scriu cronici pe site-ul festivalului Enescu, si e o mare bucurie sa fie dorite  asa cum simt eu, personale, scrieri in care ma investesc 100%, ca aici doar ca un pic mai academice, dar si eu sunt academica:)

http://festivalenescu.ro/news/bucurestiul-creativ-palatul-justitiei-din-bucuresti-in-haine-de-festival
http://festivalenescu.ro/news/antonio-pappano-si-tineri-la-repetitii-un-program-liternet-ro-in-colaborare-cu-festivalul-enescu
http://festivalenescu.ro/news/das-rheingold-o-seara-sublima-intre-blestemul-aurului-si-puterea-iubirii
http://festivalenescu.ro/news/die-walkure-polifonia-timpurilor-si-afectelor
http://festivalenescu.ro/news/bucuresti-creativ-gigi-caciuleanu-la-festivalul-ideilor-libertate-respiratie-precizie
http://festivalenescu.ro/news/siegfried-pasiune-teama-identitate-si-destin
http://festivalenescu.ro/news/gotterdammerung-memoria-uitarea-si-forta-unisonului
http://festivalenescu.ro/news/evgeny-kissin-lumea-privita-printr-un-caleidoscop


 Si pentru ca Sofia deseneaza din nou  uluitor. Si nu e nevoie de vorbele mele pentru fetita mea post chagalliana si usor suprarealista.

Festivalul Enescu. Trombon la repetitie.

© Sabina Ulubeanu

http://agenda.liternet.ro/articol/17160/Sabina-Ulubeanu/Antonio-Pappano-dupa-12-ani-si-programul-Tineri-la-repetitii-in-Festivalul-Enescu-2013.html

Mirjam la 90 de ani. Sofia la 11.

Astazi Mirjam Bercovici implineste 90 de ani.
Traiti cu sens, cu energie, cu intensitate mai mare decat ar putea orice alt om duce. Nu pot lasa nemarcata aceasta zi.
Despre Mirjam am scris de mai multe ori, intuitia ei mi-a salvat viata, daca cineva nu stie cine e, poate citi aici.  Si apoi din link in link.

Sofia s-a nascut de ziua lui Mirjam. Impart cu bucurie aniversarea, le sarbatorim impreuna, se admira reciproc si se iubesc foarte mult.

Sofia mi-a daruit o noua viata, viata de mama. Mirjam mi-a daruit  sansa continuarii acestei vieti.
Le sunt recunoscatoare.

La multi ani Mirjam! La Multi ani Sofia!

Anna si Tabita

Eram in spatele scenei, in cea de-a 4-a zi de InnerSound.
Au aparut  delicate si fantomatice, dar totodata foarte vii si conectate , ele intre ele si ele cu ceilalti.
Au fost fotografiate de mai multi prieteni, nu aveam aparatul langa mine, dar vedeam cadrul cu inima si cu ochiul si simteam fiecare dara de lumina si de intuneric din el.

Am trecut peste timiditatea mea proverbiala cand vine vorba de a fotografia langa altii /ce fotografiaza altii si am fugit dupa aparat.
Am asteptat sa apara imaginea pe care o respiram deja vital, aveam nevoie sa fac acea fotografie.
Iar fotografia s-a intamplat in fata mea. De la sine. Firesc. Pentru ca m-am conectat la misterul lor, misterul maternitatii, al iubirii, al dependentei si al independentei. M-am conectat la abandonul total in bratele copilului si la abandonul total in bratele mamei.
M-am conectat cu Anna, noi, mame tinere si mame artiste, am admirat-o pentru cum integreaza copila in arta ei si m-am conectat cu mine, cea care l-am avut pe Gheorghe in brate tot concertul de deschidere al festivalului, pe Gheorghe ce atunci avea febra, iar eu aproape ca plangeam tacut in timp ce zambeam si faceam fotografii.

Va multumesc, Anna si Tabita, ca mi-ati daruit acest moment.

 © Sabina Ulubeanu 2013

Sabina. InnerSound

© Cornel Brad

Cornel Brad

Cornel Brad, fotograf, prieten,  ascultator de muzica clasică mai veche sau mai nouă si expozant la InnerSound #1 si  #2, si-a lansat in fine site-ul  foto mult asteptat de fani :)
Treceti un pic pe acolo, o sa va bucurati.
 http://cornelbrad.com/

si o descriere care nu a incaput inca pe nicaieri, dar ii sta bine undeva:


Cornel Brad fotografiază interesat de oameni și de interferențele subiective cu spațiul pe care personajele sale îl ocupă în mod direct sau subtil.
Observator volubil și sensibil, poate transforma o discuție într-un portret,  o poveste într-o imagine, un loc într-un sentiment.
Aș descrie muzica fotografiilor lui Cornel ca profund omofonă,  acorduri în succesiune  de funcții-stări incisive sau blânde, ce dezvăluie gradat fațeta pasionată a lumii sale interioare.

Dr. Sabina Ulubeanu, compozitoare și fotograf

© Sabina Ulubeanu, martie 2013

InnerTelegrame

Bucurestiul e cald si zgomotos si lipsa copiilor imi da fiori pe sira spinarii
Am alergat zilele astea cat pentru 6 luni
InnerSound e bine. e foarte bine ;) Invat continuu despre organizare, n-as fi crezut.
Eu sunt mai putin bine, cam ametita, cam obosita, cam nemancata (nu-i rau :D), cam foarte nedormita. Maine las motoarele mai jos.
La Bucuresti nu se vede luna. Nu stiu ince camera sa ma bag , ca nu o vad de niciunde. La Busteni era asa simplu! Ieseam din casa si gata.
La Bucuresti nu e aer. La Busteni era asa de simplu! Deschideam geamul.
La Bucuresti trebuie sa cumpar apa. La Busteni era asa de simplu! Dadeam drumul la robinet.

Am mai zis ce dor imi e de copii?

Inner, Inner feelings, toate se contopesc in muzica pentru film, pe finish, si abia apoi ma voi putea bucura.
De oameni, de prieteni, de fotografii, de sunete, de imagini si de toata creativitatea asta care domneste in jurul meu.

Si de luna...peste o luna.

InnerSound. We are here!

De ce existam? De ce suntem aici?
Pentru ca InnerSound e un festival necesar in Romania.
Pentru ca tinerii nostri creatori sunt minunati, indrazneti, calzi si deschisi.
Pentru ca tinerii nostri creatori sunt la fel de valorosi ca tinerii nostri olimpici, dar prea putin cunoscuti.
Pentru ca muncim timp de un an pentru 6 zile de bucurie auditiva, vizuala si sufleteasca.
Pentru ca ii aducem in Romania pe cei mai inventivi artisti internationali ai momentului.
Pentru ca nu mai trebuie sa plecati la Berlin/Viena/Paris sau New York pentru ultimele noutati din domeniul artei.
Pentru ca iubim traditia la fel de mult ca noutatea.
Pentru ca va oferim ca recompensa cele mai interesante creatii ale anului 2013, cursuri de initiere in marile idei muzicale si  compunem special pentru tine.

Avem nevoie de voi, de sprijinul vostru concret,  ca sa va puteti bucura de sunetul generatiei actuale.


 http://www.we-are-here.ro/p/innersound

Libelule si Sunete

noptile cele negre de la munte sunt albe in mijloc de august prefestival.
in afara de fortissimo si pianissimo din partitura in crestere,
sunt mai multe zgomote ce intregesc linistea noptii:
tunetele, cu ecou  sus, in stanci
ploaia pe acoperis, minunata
alarma unei masini care se incapataneaza sa se vaiete prelung
deodata  cantecelul unei jucarii de bebelusi, scoasa la iveala de vreun copilas, propriu sau din vecini
iar bizarul se desavarseste ziua, la amiaza, cand invazia de libelule, fiinte asa delicate ca descriere, devine aproape amenintatoare prin violenta si  neverosimil, si se mai izbesc de geamuri cu zgomot infundat, dar puternic totodata, ca un pianissmo al unei altiste care stie ca pianissmo de concert e altul decat pianissimo-ul din sufletul si mintea compozitorului.


caci trecerea de la sentiment, la idee si apoi la materie e fragila ca o libelula, si puternica doar numeric, prin adunare, coeziune de sunete libelule in partitura unei nopti transformate in zi : ascutite,  de alarma, sintetice, de jucarie pentru bebelusi si complicate, in portativele compozitoarei.

Copiii si retelele de socializare

In care Sofia explica unei colege de ce nu e bine sa ai FB si Google plus.
 Cu mentiunea ca„ publica, mama, asta as spune oricarui copil”

Sofia are 10 ani si 11 luni. Si nu. nu-si face blog deocamdata. Guest post-urile ei sunt doar pe perioada vacantelor, cand are mai mult timp pentru pasiunile ei : sa scrie si sa deseneze.

„Sa iti zic de ce nu e bine sa ai facebook sau google+.
1.facebook te face sa crezi ca vorbesti cu cineva, cand de fapt stai in fata calculatorului si citesti ceva, scrii un raspuns,citesti ceva etc.
2. Pe facebook freci menta pe net.(stai degeaba)
3. Pe facebook sunt oameni care se dau drept colegii tai si tu intr-adevr crezi asta si nu ma lua cu: "pai eu stiu ca de fapt nu e asa si imi dau eu seama" ca toti zic asta; iar apoi te iau de la scoala si iti rup un picior ca sa te puna la cersit si sa impresionezi oamenii cu piciorul tau rupt sa iti taie o ureche, o trimit prin posta la parintii tai si le cer o suma imensa de bani daca te vor inapoi, sau te duc in o tara straina si te vand, sau iti iau organele si le vand in spitale etc. etc.
4. Facebook provoaca dependenta ceea ce e chiar foarte grav, deoarece vrei numai sa stai pe facebook si iti pierzi dorinta de joaca si ideile
5. S-a dovedit stiintific(virgula) ca facebook dauneaza grav inteligentei(fara suparare dar am observat ca de cand aveai facebook aveai note mai mici decat deobicei)
Toate astea se pun si la google+.”

Scurt si la obiect.Tot Sofia

Zilele astea am nevoie de un buton de Switch, sa trec de la copii la organizare la compozitie si tot asa...nu-mi iese, e greu, imi place tare, dar nu reusesc sa nu ma plang.
Nu-i nimic, bine ca daca ii gnor eu, nu ma ignora ei pe mine, e unul dintre multele bilete pe care le primesc, timpii cu ei sunt furati, cate o imbratisare in timp ce raspund la vreunul dintre cele 201 mailuri pe zi (le-am numarat ieri, astea erau doar de bussines, restul nu se mai pun), dimineata in timp ce imi fac cafeaua imi povesteste ce a visat noaptea, cand nu mai pot si nu mai pot il chem pe Ghe la o tura de imbratisari si glume sau o pun sa-mi scrie o poveste sau o adeverinta de cea mai rea mama din lume :)

Dar tot mama denaturata se cheama ca sunt, cel putin pana la 2 septembrie....
Dar bine ca ei sunt in vacanta si viata le curge diferit, fara sa aiba nevoie de mine prea mult, cate-o mancare si cate o prajitura sunt de-ajuns, au prietenii de pe strada, muntele , bicicletele, trotineta , rolele, mama e oricum undeva unde poate fi deranjata oricand :) .....si mai au doua arme: iubirea si inteligenta.

 NU Uitati ca azi ESTE zi de gandire:)

Team InnerSound New Arts festival

Here you go, this is who we are :)

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.401087000003066.1073741843.343995392378894&type=1