Via Bogdana, am ajuns pe blogul Tomatei care intreaba care-s lectiile importante pe care le-am invatat in viata asta si povesteste despre experienta dureroasa a pierderii unui parinte drag.
Asta m-a facut sa ma gandesc cum as putea impartasi ce traiesc de un si jumatate.
Bogdana spune ca cea mai importanta lectie a fost maternitatea. Pana la 30 de ani, a fost si la mine.
Dar dupa aceea a venit boala. Episoadele in care am simtit moartea langa mine. N-am mai spus-o asa direct pana acuma, dar e o senzatie pe care nu o poti uita. Nici nu mai stiu daca mi-a fost frica atunci, dar acuma imi este. Si au fost destule. Lumea ma intreaba: dar ce simti cand ti-e rau? e cumplit de descris. Nu ma doare nimic, de cele mai multe ori. Pana si simptomele anemiei sunt ok (oboseala, gafaiala, greutatea la mers etc). Cel mai oribil cred e in faza cea mai adanca. Atunci e sentimentul absorbtiei. Ca o imensa gaura neagra care trage, trage, ustura si nu se mai opreste. Si nu stii unde te duce.
Din noiembrie 2009, au urmat luni de zile de incertitudini in care totusi ma inselam cu speranta. Apoi, cand toate investigatiile s-au incheiat, a ramas diagnosticul implacabil.
Au urmat alte luni de zile de citit studii peste studii, pe care le abandonam cand ajungeam la partea cu statisticile. Apoi unele mai optimiste, care sustineau ca nu boala omoara (atunci cand e sub supraveghere), ci medicatia.
Ce aduce asta cu sine?
In primul rand groaza ca imi las copiii singuri si pe sot sa creasca inca odata copii orfani.
Apoi, chiar supravietuind, sunt cam leguma. Nu pot sa fac curat in casa, f rar ceva de mancare, daca iau fata de la scoala odata la 3 saptamani e sarbatoare nationala. Caldura imi face rau, frigul imi face rau, o simpla raceala ma pune la orizontala. Medicamentele m-au transformat in omul acordeon, dpdv silueta. Cand umflata, cand mai subtire.
Cand vin copiii sa se alinte, sa ma joc cu ei, rezist maximum 15 minute. Mai mult ma termina si trebuie sa ii alung intr-un fel sau altul.
Poate ca sunt egoista, poate ca o mama cu adevarat buna ar sta cu ei pana la ultima suflare. Un punct in plus pe lista cu vinovatia, destul de bogata prin simplul fapt ca sunt , la propriu, o problema in viata familiei.
Ma gandesc apoi ca e mai bine asa decat sa nu fiu deloc.Dar daca nu as fi deloc, nu ar trebui ceilalti sa se chinuie pentru mine. Ar fi o persoana in minus de ingrijit.
Ce mai inseamna suferinta fizica? Inseamna renuntarea la zecile de proiecte frumoase, la taberele de fotografie, la comenzi de compozitii, si mai nou, cat pe-aci sa ma coste doctoratul.
Nici acum nu sunt sigura ca il reusesc. E dureros sa ai "a brilliant mind" si un trup neputincios.
Firesc, a urmat depresia, 90% medicamentoasa. La medicament nu pot renunta, asa ca o sa tot vina in valuri. Important e sa fiu lasata sa stau intr-un colt pana trece.
Apoi ma gandesc cum as putea gasi partea buna.
Ar fi cate ceva. Nu sunt in stare sa muncesc = mai multa contemplare. mai mult gand, mai multa aplecare asupra sufletelor celor din jur.
mai mult timp pt observatie, citit.
Incerc sa iau calatoriile medicale ca excursii culturale. Merg la concerte, la muzee (aici cate 2 ore maximum, mai mult nu pot)
Am intalnit oameni extraordinari, am avut succese profesionale, expozitia si concertul de la Viena din martie e unul dintre ele, sper sa urmeze si altele.
Sigur, nu e la schimb, e un pret cam nedrept.
cat despre"viata trece si fara noi", da, sunt de acord.
Dar daca Tomata spunea ca e groaznic pentru parinti, cred ca e la fel de groaznic pentru doi copii mici.
Copii care-mi spun:
"daca te mai duci la spital, eu nu mai am mama"....
Ce am invatat de aici?
am invatat ca nu trebuie sa amanam ceea ce ne place si ne defineste, sa avem curaj sa traim clipa, oricat de cliseistic suna asta.
Sa nu uitam sa le spunem celor dragi ca ii iubim mult. Sa nu uitam sa facem ceea ce vrem uneori, ce e mai bine pentru noi. Ca sa nu refulam resemnarea si resentimentele.
As mai avea de invatat sa sufar fara sa fac valuri. Asta inca nu-mi iese. Nu imi traiesc boala cu demnitate. Nu inca. Pana si faptul ca ma plang in spatiu public e jalnic . E urat. E exchibitionism , e aruncare a problemei in ograda tuturor.
Si desi imi e foarte rusine, nu pot sa nu spun.
Pentru ca mi-e ciuda si mi-e frica.
Probabil ca mai am inca de invatat....
Asta m-a facut sa ma gandesc cum as putea impartasi ce traiesc de un si jumatate.
Bogdana spune ca cea mai importanta lectie a fost maternitatea. Pana la 30 de ani, a fost si la mine.
Dar dupa aceea a venit boala. Episoadele in care am simtit moartea langa mine. N-am mai spus-o asa direct pana acuma, dar e o senzatie pe care nu o poti uita. Nici nu mai stiu daca mi-a fost frica atunci, dar acuma imi este. Si au fost destule. Lumea ma intreaba: dar ce simti cand ti-e rau? e cumplit de descris. Nu ma doare nimic, de cele mai multe ori. Pana si simptomele anemiei sunt ok (oboseala, gafaiala, greutatea la mers etc). Cel mai oribil cred e in faza cea mai adanca. Atunci e sentimentul absorbtiei. Ca o imensa gaura neagra care trage, trage, ustura si nu se mai opreste. Si nu stii unde te duce.
Din noiembrie 2009, au urmat luni de zile de incertitudini in care totusi ma inselam cu speranta. Apoi, cand toate investigatiile s-au incheiat, a ramas diagnosticul implacabil.
Au urmat alte luni de zile de citit studii peste studii, pe care le abandonam cand ajungeam la partea cu statisticile. Apoi unele mai optimiste, care sustineau ca nu boala omoara (atunci cand e sub supraveghere), ci medicatia.
Ce aduce asta cu sine?
In primul rand groaza ca imi las copiii singuri si pe sot sa creasca inca odata copii orfani.
Apoi, chiar supravietuind, sunt cam leguma. Nu pot sa fac curat in casa, f rar ceva de mancare, daca iau fata de la scoala odata la 3 saptamani e sarbatoare nationala. Caldura imi face rau, frigul imi face rau, o simpla raceala ma pune la orizontala. Medicamentele m-au transformat in omul acordeon, dpdv silueta. Cand umflata, cand mai subtire.
Cand vin copiii sa se alinte, sa ma joc cu ei, rezist maximum 15 minute. Mai mult ma termina si trebuie sa ii alung intr-un fel sau altul.
Poate ca sunt egoista, poate ca o mama cu adevarat buna ar sta cu ei pana la ultima suflare. Un punct in plus pe lista cu vinovatia, destul de bogata prin simplul fapt ca sunt , la propriu, o problema in viata familiei.
Ma gandesc apoi ca e mai bine asa decat sa nu fiu deloc.Dar daca nu as fi deloc, nu ar trebui ceilalti sa se chinuie pentru mine. Ar fi o persoana in minus de ingrijit.
Ce mai inseamna suferinta fizica? Inseamna renuntarea la zecile de proiecte frumoase, la taberele de fotografie, la comenzi de compozitii, si mai nou, cat pe-aci sa ma coste doctoratul.
Nici acum nu sunt sigura ca il reusesc. E dureros sa ai "a brilliant mind" si un trup neputincios.
Firesc, a urmat depresia, 90% medicamentoasa. La medicament nu pot renunta, asa ca o sa tot vina in valuri. Important e sa fiu lasata sa stau intr-un colt pana trece.
Apoi ma gandesc cum as putea gasi partea buna.
Ar fi cate ceva. Nu sunt in stare sa muncesc = mai multa contemplare. mai mult gand, mai multa aplecare asupra sufletelor celor din jur.
mai mult timp pt observatie, citit.
Incerc sa iau calatoriile medicale ca excursii culturale. Merg la concerte, la muzee (aici cate 2 ore maximum, mai mult nu pot)
Am intalnit oameni extraordinari, am avut succese profesionale, expozitia si concertul de la Viena din martie e unul dintre ele, sper sa urmeze si altele.
Sigur, nu e la schimb, e un pret cam nedrept.
cat despre"viata trece si fara noi", da, sunt de acord.
Dar daca Tomata spunea ca e groaznic pentru parinti, cred ca e la fel de groaznic pentru doi copii mici.
Copii care-mi spun:
"daca te mai duci la spital, eu nu mai am mama"....
Ce am invatat de aici?
am invatat ca nu trebuie sa amanam ceea ce ne place si ne defineste, sa avem curaj sa traim clipa, oricat de cliseistic suna asta.
Sa nu uitam sa le spunem celor dragi ca ii iubim mult. Sa nu uitam sa facem ceea ce vrem uneori, ce e mai bine pentru noi. Ca sa nu refulam resemnarea si resentimentele.
As mai avea de invatat sa sufar fara sa fac valuri. Asta inca nu-mi iese. Nu imi traiesc boala cu demnitate. Nu inca. Pana si faptul ca ma plang in spatiu public e jalnic . E urat. E exchibitionism , e aruncare a problemei in ograda tuturor.
Si desi imi e foarte rusine, nu pot sa nu spun.
Pentru ca mi-e ciuda si mi-e frica.
Probabil ca mai am inca de invatat....
M-ai cutremurat. :( Nu stiu de ce boala suferi pentru ca e prima oara cand intru pe blogul tau. :( Insa mi-au dat lacrimile si mi s-a pus un nod in stomac pentru ca imi imaginez ce ganduri iti pot trece prin cap.
RăspundețiȘtergereO sa mai citesc ce-ai mai scris. Iti doresc multa sanatate si sa te faci bine.
Multumesc mult. Citeste ala cu alaptarea copiilor: 3 ani si 11 luni. Acolo scrie.
RăspundețiȘtergereAi grija de tine, viata frumoasa e in primul rand ganduri pozitive.
Iar experienta trista te face mai puternica, mai inteleapta pt viitor.
Nu sunt multe de spus. Mai ales din partea unei necunoscute. Doar un zambet si o imbratisare. Si, crede-ma, am pus in ele toata lumina si bucuria pe care le am in mine in momentul acesta.
RăspundețiȘtergereeu zic ca te descurci bine referitor la demnitatea lipsa de care scriai. cat despre lectiile de viata, le tot primim si daca stim sa le intelegem, ajungem sa ne bucuram mai mult. lectia ta e grea, nu orice poate sa o inteleaga, iar daca mai si da examen din ea, atunci sa te tii! am si eu destule lectii complicate de invatat, stii prea bine, si ma straduiesc sa le cuprind cat mai clar. exista insa un echilibru pe undeva, eu asa cred, si niste armonii...
RăspundețiȘtergereah, Mihaela, daca e vb de demnitate, eu am ceva lectii de luat de la tine....
RăspundețiȘtergerete imbratisez.
Soare de martie, multumesc pt luminozitate, se simte.
http://www.kevinmd.com/blog/2011/06/doctors-letter-patient-newly-diagnosed-cancer.html
RăspundețiȘtergereTe imbatisez si as dori sa-ti iau boala cu mana....
Traieste clipa, iubeste-ti semenii...
Sabina sper din toata inima ca te vei face bine. Demnitatea de care zici nu inseamna sa nu vorbesti despre ce ti se intampla, ci inseamna mai mult sa o faci asa cum o faci acum. Nu e in nici un caz egoism.
RăspundețiȘtergereZilele trecute incercam sa-i explic cuiva ca, eliminandu-mi efectul bolii (nu si cauza), am pierdut ceva pretios: uimirea aceea clipa de clipa ca viata e frumoasa asa cum e ea. bucura-te de uimirea asta cat timp o mai ai. cand vei scapa si tu de piesa la care am renuntat eu, vei duce dorul vietii in esenta pura :)))
RăspundețiȘtergereasta e o lectie, da... ma gindesc deseori la tine si la cit de talentata e fata ta... sper sa fie bine, nu prea am cuvintele la indemina... sint uimita, speram sa se fi rezolvat cumva in bine.
RăspundețiȘtergereSabinelu, fiecare isi duce crucea cum poate, nu e vorba de lipsa demnitatii aici, e vorba ca te ajuta cumva sau nu. Daca tu asta simti, nevoia sa te descarci, sa-ti pui public fricile, intrebarile, atunci e foarte bine, fa-o, fara sa te chinui cu regrete.
RăspundețiȘtergereAs suporta fara sa cracnesc sa te aud minutel de minutel lamentandu-te, daca as stii ca asta te face sa te simti un milimetru mai bine, sa stii!
Altfel ... chiar nu stiu ce sa-ti spun. Decat ca ma gandesc des la tine, ca ti-as scrie, dar nu stiu ce, ca ma rog si-ti tin pumnii stransi sa gasiti o iesire din nebunia asta si ca sper ca vei ramane doar cu castigul unei lectii de viata, nu cu sechele, niciuna!
Te imbratisez cu toata dragostea si iti urez multa multa sanatate!!!
Multumesc mult! M-au apucat existentialele pt ca am racit si ma doare gatu rau , deci m-a apucat si hemoliza...
RăspundețiȘtergereMara, aia e problema, ca astia nu mi-au dat nicio garantie ca daca scot piesa ma vindec. da cica Rituximabu da rezultate mai bune la splenectomizati.BRrrr:P PTI a avut si bunica si i-a trecut in cativa ani, poate-mi trece si mie AIHA daca apuc 50:P
Alina, ce sa spun....e totusi destul de jalnic sa te plangi asa, insa, precum spuneam, nu ma mai cenzurez, oricum, asta e maximum de "vulgaritate" la mine, sper sa nu ma descopar altfel ca nu stiu ce ma fac;))
RăspundețiȘtergereBogdana, multumesc ca te gandesti la noi! Tre sa fac ceva cu Sofi, ca spune ca vrea totusi lectii de desen. Tre sa gasesc ceva bun, ca sunt reticenta la influentele exterioare. La muzica e altceva, e ca si cum iti trebuie antrenor.
RăspundețiȘtergere"Sa nu uitam sa le spunem celor dragi ca ii iubim mult. "
RăspundețiȘtergereAsa ca, desi te citesc de atata vreme fara sa indraznesc sa scriu, iti spun ca te iubesc si te admir. Si aici, si pe DC cand te citesc.
Ma gandesc cu drag la tine si poate din energia asta pozitiva de la atata lume, vremurile bune vor veni mai repede la tine.
Am regasit mai sus o gramada de femei minunate, care ti-au spus atatea cuvinte frumoase (si destepte), ca eu pur si simplu nu mai stiu sa-ti spun nimic in plus.
RăspundețiȘtergereViata ta acolo, in tine, cu tine si ai tai, doar tu stii cum e. Insa, de aici, de dupa ecranul unui monitor si sute de km distanta, eu vad o femeie extraordinara, o mama minuntata, un om al creatiei, al frumosului... te poti "lauda" fata de tine insati cu lucruri minuntate! Sa nu-ti para rau ca acum nu ai forta pentru mai mult... bucura-te, asa cum ai spus, de acest ragaz de contemplare, de introspectie... cand te vei face bine vei avea 1000 de lucruri de recuperat!
Iti doresc, din tot sufletul, tot binele din lume!
Sabina, eu cred ca tu esti genul puternic care spune repede toate problemele pe care le are, si cea cu operatia si cea cu piciorul de lemn ca dupa asta sa poti fi vesela din nou.
RăspundețiȘtergereLa cata vitalitate stiu eu ca ai o sa traiesti 100 de ani cu ultimul racnet de pastile si o sa ne ingropi pe noi toti astia sanatosi.
Pentru ca multe vin din cap si tu ai capul bun sunt sigur ca o sa ne intalnim peste 50 de ani la coada la iaurt si o sa imi faci si atunci capul mare.
Hai sanatate!
mai bBgdane m-ai facut sa dau apa la soricei:)
RăspundețiȘtergereSabina, nu tine numa' de ''organizu'' slab. Tine de proiectele si planurile si vointa pe care o ai! Un exemplu: mama lui Cz s-a vindecat de cancer la plamani, dupa 6 operatii, 4 ani de cito orale cu efecte secundare oribile, hemoragii pulmonare, juma' de plaman scos, nu stiu cate remisii... Si-a dorit ingrozitor de mult sa traiasca sa isi vada macar un nepot.
RăspundețiȘtergeretu ai cu atat mai multe motive sa te bucuri de ceea ce traiesti, familial si profesional!
Si as spune ca vremea trece PRIN noi, noi stam dinaintea ei si o incetinim.
RăspundețiȘtergereBuna Degetica, ti-am citit blogul si m-ai inspaimantat! Nu inteleg de ce fel de boala suferi. Am citit si la tag-ul alaptare si nu am inteles. Ce este defapt ,o anemie? Dar ce legatura are splina? Si eu am alaptat 1,5 ani pe fetita cea mare apoi am ajuns gravida in 7 luni in spital cu 3 transfuzii de sange. M-am speriat cand ginecologul mi-a spus "vrei sa intri in coma?" Acum o alaptez pe cea mica de 2 ani si jum. suntem in curs de intarcare. Stiu ca sunt anemica am luat si tratament dar simptomele tot sunt. De depresii nici vorba, la mine!
RăspundețiȘtergereDaca ma poti lamurii ,fara sa te afecteze, ca sa nu ma trezesc dupa cu cine stie ce!
Sa-ti traiasca sanatosi copiii iar tie multa sanatate si succes in continuare!
Buna Gaby si multa sanatate! La mine este anemie hemolitica autoimuna, o boala in care autoanticorpii ataca globulele rosii si le distrug,cred ca si-ar fi dat seama medicul daca suferi de asa ceva, cred ca ai avut o anemie feripriva. daca s-a corectat cu supliment de fier, atunci e in regula.
RăspundețiȘtergerePentru linistea ta, intreaba-ti medicul!
Inca odata, sanatate!