Contemplatie

Sau un eufemism pentru ce ar numi unii depresie, altii lene sau rasfat.
Eu i-as zice impacarea cu introvertirea.

Supraviețuirea în banalitate

Bilanțurile adevărate explodează când vor ele, nu la date fixe din calendar.
Nu cu o zi înainte să treci la 35 plus, nu de Anul Nou, nu înainte de reuniunea de XY ani de la începutul  clasei 1.

Cred că izbucnesc înainte de orice progres real, care nu are de-a face cu recunoașterea socială sau realizările palpabile. Ci se leagă de acceptarea faptului că măreția e doar o himeră bună de anesteziat simțurile necenzurate, conștiința și cine știe, sufletul. Care ne abate de la înfruntarea problematicii adevărate: creșterea interioară care nu se vede nici în popularitatea mondială, nici în contul din bancă.

Trăim de mici cu așteptări exagerate, balansând între laude și critici, pentru că, nu-i așa, ne naștem cu proiecțiile celorlalți pentru un destin excepțional și de fapt irealizabil. Așa ajungem să ne închipuim că vom fi într-un anumit fel, ne dăm termene, credem că putem urma pașii unor rețete care ne vor aduce aproape de „scop”.

Nu ni se spune niciodată că sentimentul ratării e mai acut odată cu avansul „planificat”, ca suma nefericirilor rămâne aceeași sau că valoarea nu ne e dată decât de faptul că existăm. Că a mătura frunzele în parc e la fel de nobil cu a conduce multinaționala sau  că respirația prin artă e aceeași cu respirația prin matematică sau gătit. Că lupta pentru o bucată de pâine e la fel de grea ca luptele intelectuale autoimpuse. Că orice progres banalizează realizarea dinainte și că, practic, ajungem să trăim o înșiruire de planificate evenimente excepționale care s-au demonetizat odată cu încheierea lor.
Un carusel al așteptărilor și al tristeților, o imersie în tot ce avem mai nesemnificativ sau chiar urât în înfățișarea interioară și exterioară, în căutarea unei apariții ieșite din comun, atrăgătoare, strălucitoare dacă se poate. Și luatul foarte foarte în serios al propriei persoane, cu iluzia că visul social individual trebuie încarnat, cu dinadinsul.

Grea e apoi vindecarea, și rară.  Ce e simplu și minunat stă  neobservat și mort, bucuria e scurtă și precedată de manevre îndelungi, oglinda nu zice ce ar trebui să zică, iar aceste nefericiri apar doar în cazul în care ai norocul de-o clipă iluminată în care te-ai întors spre sine.
În care te-ai privit cu frică și te-ai regăsit biet suflet și trup obișnuit, imagine distorsionată a planului senzațional  de acum multă vreme, cu grave erori fie într-o zonă, fie în alta a persoanei, nevoit să te percepi, să te trăiești și să te înfrunți.
Abia din această suferință poate să înceapă, din nou, viața, mai întâi din petice de frumusețe, apoi din adevărata stimă de sine, redată cu multă cruzime de conștiența nevolniciei schemelor grandioase.
Nu, nu e vorba despre a capitula. Ci de a învăța să spargi dureros așteptările din pătrățica interioară pe care o locuiești. Să nu te mai iubești doar în funcție de factorii exteriori ai existenței tale. Aceștia nu au cum să fie sublimi în permanență, doar distanțarea de spectrul perfecțiunii ar putea atinge acea zonă.
Atunci abia știi că ai câștigat lozul cel mare, aflînd măcar puțin din adevărul nu prea măgulitor al succesului. Adevăratul învingător este cel care supraviețuiește propriei banalități, fără alte atribute. În jur va exista oricând ceva mai bun, mai frumos, mai împlinit și de neatins pentru tine. Indiferent că e aproapele sau ființa imaginară din visul tău de acum 20 de ani.

Forța gingășiei

Se spune despre femei că au cultura amănuntului. Că înclinația lor naturală e de a avea grijă de lucrurile mici, aparent neimportante, dar totuși vitale pentru cei din jur,  că trăiesc prin și pentru detalii, dându-le extra-semnificație.

E mult adevăr aici, dar când mă gândesc la muzică,  aceste considerații mă fac să zâmbesc, ar însemna că toți marii creatori ai acestei lumi au „suflet de femeie”, indiferent cărui sex aparțin.
Pentru că nu există mai mare  aplecare spre detaliu ca în artă. Acolo unde inima trebuie să fie perfect aliniată cu mintea, unde ideea mare, puternică, clișeistic numită  „bărbatească” :),   există în fiecare notă, tușă, pixel, gest  sau milimetru cub, la fel ca sentimentul intens, cel fără de care nimic valabil nu se poate naște.
Calea de la simțire și idee până la materie e lungă, plină de obstacole tehnice sau afective, și, mai ales, e un continuu contrapunct, o polifonie în care se suprapun mai multe „voci”: intelectul, trăirea specifică operei, lupta cu sinele și, cel mai important, dragostea pentru fiecare detaliu.
E un proces care, paradoxal,  face din cel mai aprig artist o ființă tare gingașă. Există o delicatețe a observației, o tandrețe a muncii propriu zise, desigur,  și o enervare sau o iritare inerente travaliului,  compensate de acest imens dar care este gingășia.
Se poate spune că un creator nu face altceva decât să transcrie ce primește acordându-se la niște frecvențe doar de el receptate. Nu o poate face fără să iubească fiecare atom al existenței. Bucuria si suferința deopotrivă. Doar așa poate observa neobservabilul, doar așa poate transforma simplul în complex și complicatul în limpede. E un mare consum de energie, dar care dă roade vulcanice, nu poți primi atâta energie vitală fără să cheltui energie.

Toată știința, cultura, tehnica sunt subînțelese. Nu există creație în lipsa lor. Și sunt profund potențate de câte un mic amănunt care iese în cale neașteptat. Gingaș, delicat, tandru. Fără de care o idee se pierde ușor în halda de steril a minții. Nu ne putem baza doar pe răceala intelectului pentru a crea. Sau pentru a exista. Gingășia are o forță teribilă: e contrapunct în observație, dă adâncime spiritului și lejeritate materiei.

Ca un picior de copil ivit în cadrul cu bucata de lumină efemeră,  încălzind delicat toate cotloanele sufletului  într-o dimineață foarte rece de octombrie.

Cronicar la festivalul Enescu.

Am scris mult si tehnic despre Tetralogia din acest festival Enescu. Si despre alte cateva concerte, repetitii sau conferinte.
Ultima cronica a aparut si in Adevarul, integral pe site, fragmente in ziarul tiparit.
http://adevarul.ro/news/festivalul-george-enescu/gotterdammerung-memoria-uitarea-forta-unisonului-1_524531e5c7b855ff56cf264b/index.html

As fi avut si mai multe de spus, concertele traite cu un carnetel in mana au fost tare intense! dar si-asa am incalcat toate regulile jurnalistice, n-am respectat vreodata numarul de caractere, m-am atasat de toate titlurile mele, am ras nedumerita, apoi usor iritata si in final foarte libera :) cand s-a schimbat unul, am pastrat nota personala in fiecare silaba, uneori m-am considerat la teza de doctorat, alteori aici, pe blog, ca si cum vorbeam in tonul meu obisnuit despre alaptare, copii fara etichete, anemie hemolitica sau dramele vreunei compozitii neterminate, am dat drumul si la pasiune, si la stiinta, si la ironie, si la superlative, si la observatii obiective. Cu marea sansa de a fi incurajata sa fiu eu insami.
Si in general, am invatat foarte foarte multe scriind in aceste doua saptamani frumoase. Am invatat sa ascult si prin prisma celui care trebuie sa scrie despre concert, atentia mi s-a ascutit si am capatat deodata mult mai multe idei pentru....compozitie, evident, dar cel mai important, am cunoscut oameni teribil de frumosi, alaturi de care a fost o reala placere sa lucrez, sau sa-i povestesc, sau sa fiu pur si simplu in preajma lor.

Fotografia compozitoarei-cronicar, nonconformista, pasionata in sala si back stage, si cam wagnerian-obosita :)

© Cornel Brad 2013

Avioane

Glumind noi între noi, compozitorii, mai spunem câteodată că am vrea sa ne facem înțelese „avioanele”.
În fond, de asta s-a născut și InnerSound, ca să se vadă cu ochiul liber :) că muzica nouă nu-i nimic de speriat, ci doar de simțit și gândit fără filtre, mai liber, fără prejudecăți, de dat drumul la simțire mult mai direct.

Paradoxal, asta mi se întâmplă mie când zbor cu avionul. ma copleșesc cele mai adânci gânduri.
Anul ăsta, pentru prima dată, mi-am le-am notat  într-unul dintre carnețelele mele favorite ( am trei, cel cu  Modigliani, de la flautistul Mario Caroli, și, tot primite-n dar cu drag.  un Moleskine cu portative și unul micuț de matematică, bun de luat până și în tocul foto).
 N-am apucat să le scot la suprafață, dar azi am intrat oficial la lucru intens, și muzici pe lângă organizare, și s-au potrivit de la sine.

 Le redau:


„ 2 iunie 2013. Prima dată deasupra mării în avion. Eolienele olandeze în larg, sub nori. Ciudat peisaj monoton care m-a trezit dintr-o visare vecină cu somnul.
În primul zbor s-a întâmplat ce se întâmplă de obicei le decolare. Gânduri despre cât și cum iubim.
De astă dată despre diferența dintre te iubesc foarte mult și te iubesc de demult.
Diferența dintre ieșire din timp și proba timpului.
Poate că asta este muzica: expresia supremă a tuturor iubirilor. Cele care ard timpul și cele care îl venerează, îl construiesc și îl susțin”.

(Am fotografiat rândurile, care chiar  inaugurează carnețelul, în opoziție complementară cu ultimii bujori ai acestei veri)

Mi bemol minor

poate e tonalitatea ploii, a sensibilitatii un pic surprinse pe picior greșit,
poate e tonalitatea unei profunzimi care nu se lasă atrasă în zone mai slabe,

poate e tonalitatea sufletului greu care zboară totuși cu atât de multă  ușurință,
poate e tonalitatea care în aparentă plutire e atât de activă,
pentru că e tonalitatea cea mai închisă, cea mai sumbră si totodată cea mai mai plină de speranță, pentru că nu poate merge decât în sus, spre zone mai luminoase, din ce în ce mai luminoase,

mi bemol minor. tonalitatea în care Bach e atât de imaginativ, aproape exclusiv pe o formulă ritmică și armonică modulează savant și moduleaza sentimental și te schimbă, și nu te lasă să decazi, și îți amintește toată frumusețea acestei lumi și toată frumusețea ta interioară, ție, oricine ai fi tu.

Compoziția ca naștere

A fost o săptămână agitată, angoasată, încărcată.
Nașterea unei noi muzici se termină abia după ce s-a cântat ultimul sunet.
Concepția doare, dezvoltarea doare, repetițiile sunt similare contracțiilor, expulzia e momentul primei audiții.
E un proces solitar, în care ai totuși mare  nevoie de celălalt. Ansamblul e ca o echipă de medici și moașe, care fac totul ca nașterea să decurgă bine.
Trebuie multă încredere, multă înțelegere, multă empatie, și mai trebuie acea persoană specială pe care să te bazezi, în mâinile căreia să-ți pui sufletul și să știi că e în siguranță.
În cazul ÎncerCantatei, a fost un drum cu dublu traseu, odată responsabilitatea la mine, față de Diana, cea care m-a rugat să scriu o lucrare, față de text,  în timpul concepției și dezvoltării, momente în care am fost investită cu acea încredere despre care vorbeam,
apoi nașterea,  eu spre Lucian Beschiu, dirijorul ansamblului SonoMania, cel care a ținut totul în frâu, cu inteligență și sensibilitate, și spre Veronica Anușca, soprana minunată care a intrat în această muzică total, complet, atât de profund încât a surprins-o și pe ea. Ne-a luat cateva minute bune să se oprească din tremurat :)

Pe măsură ce se îndepărtează momentul T0, revine rațiunea și revine detașarea, și începe adevărata muncă, crearea unei vieți frumoase pentru noua lucrare. E un proces de perfecționare continuă, exact ca la munca de părinte. Cred ca studiul compoziției și trărilor compozitorilor ar fi un bun workshop de parenting :)

La final, sunt epuizată și energizată în același timp, am lăsat aburul primelor impresii să se risipească și stiu bine ce am de făcut.
Trebuie să mă repar după această expulzie, să mă pregătesc pentru următoarea concepție, să rămân concentrată, pentru că doar așa pot șlefui acea lumină interioară spre care tind, pe care o simt, pe care o cunosc.

InnerOut of Heart

Nu poți studia problematica timpului și a memoriei fără să te lovești de spirală.
Timpul circular, eternele reîntoarceri, traseele amintirii, afectelor.

În muzică e foarte des întâlnită această formă spiralată, cu pasul egal sau inegal, îndreptată către exterior sau către interior. Aș putea spune că există în fiecare compoziție pe care am scris-o.

Mă gândesc la intensitatea sentimentelor care parcurg spirala, chiar dacă de la un pas la altul se schimbă și condițiile în care acestea au apărut.
Mă mai gândesc și la punctul de origine, care rămâne misterios, oricât încercăm să îi analizăm și să îi precizăm momentul zero.

Dacă nu ar exista spirala, m-aș speria de atâta dragoste, de atâta tărie, de atât de multe trăiri care se luptă să iasă la suprafață, uneori în detrimentul micului echilibru burghez spre care tindem vrând nevrând.

Infinitul spiralei mă liniștește. E timp și e spațiu pentru tot. Limitat omului, nelimitat inimii sale.

Scheletul din dulap

Fiecare criza poate fi benefica atunci cand reusesti sa afli lucruri pe care le credeai uitate sau depasite.
Zilele astea calde si blande ascund multe furtuni, dar si rezolvarea lor.
In fond, odata adus la suprafata, scheletul cel infricosator devine un fel de prieten care te atentioneaza discret ca situatia e cam albastra, dar ca in tine e si solutia.

LE.
Cum s-a cam lasat tacerea pe aici in ultima vreme, recunosc, am scris postul asta in 311, intre Armeneasca si Foisor.
Nu am avut cum sa aprofundez, a iesit doar partea romantica la iveala.
Fotografiez pe drum, in drum, dupa drum, de fapt dupa , inainte, in timp ce compun.
Scheletele organizarii ies cuminti din dulap si ma privesc fix in ochi.
Am sa verbalizez ce-mi spun: vechea problema cu a te simti valoros in functie de ce livrezi, de cum performezi, de ce produci.
Pentru prima data m-am convins ca nu e vorba despre orgoliu. Ci de ceva mult mai important.
De acceptare a propriei imperfectiuni. Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti: as traduce prin ingaduie-te si pe tine, nu trebuie sa fii de nota 10 ca sa ai dreptul la existenta, la iubire, la orice.
Poate simpla observare a coincidentelor (sursa tuturor emotiilor) ar trebui sa ne faca fericiti.

Trei zile, trei oglindiri

Ziua 1. Polifonii latente, și apoi evidente, înauntru în muzică, alături de Mihai, la etajul patru al UNMB, pe terasa așa de generoasă fotografic. Un termopan care reflectă mai multe lumi. Un pic de noroc și soare. Eu ascunsă printre sunete.

Ziua 2. Vernisajul cu minirecital. O oglindă rotundă prea tentantă. O cămașă albă nouă cu guler negru de piele care mă încadrează foarte cast. Eu, puțin frivolă, pentru că am voie.

Ziua 3. Reculegerea. Pregătirea pentru sunetele noi. Reflexia în ecranul Mac-ului. Ajutor de la Instagram să arate cât mai a Polaroid. Eu într-o  cafea amară, tare și plină de har. Tristețea se risipește și rămâne din ea doar detașarea; necesară.

Mi-e bine în oglindă.

Revelații de mamă în România

Spun de ceva timp că nu sunt bine.
Lumea nu pare să observe, sau să ma ia în serios, de obicei sunt luată drept poezie. Nu-i nimic, înseamnă ca sunt autentică, nu pot să scriu altfel decât un pic sublimat.
Am simțit cum cad din ce în mai jos, până când azi am atins punctul minim. O, nu, nu mă amăgesc, știu că pentru mine minimele înseamnă cu totul altceva decât pentru oamenii fără griji legate strâns de supraviețuire. Dar am atins un minim al meu cea sănătoasă, cea care și-a pus trei ani în paranteză pentru că a avut de luptat cu ceva mai concret decât concretul.
M-am trezit savurând starea de bine și  asta a durat aproximativ jumătate de an, după care s-a închis paranteza. Și când s-a inchis, m-am trezit aruncată în mine cea din 2009 . Înca nu știu dacă e bine sau rău, e bine că mă pot gândi la persoana mea și altfel decât în număr de globule roșii supraviețuitoare, e rău pentru că n-am să știu niciodată dacă starea de îndoială nu cumva a prevestit, sau a anunțat boala.
Practic, paranteza celor trei ani funcționează ca o greutate care curbeaza spațiu-timpul meu interior, iar frământările devin Universul în expansiune, și problematicile asemenea.

De ce această introducere lungă. Pentru că astăzi am atins punctul de jos când m-am confruntat cu lumea exterioară cea reală, cea care funcționează după niște reguli atât de ciudate și meschine, încât toata ziua am avut acea senzație din copilărie:  treceam pe lânga alimentară și totul mi se părea artificial în sensul de oficial, mâncarea din magazin îmi apărea ca prototip al faptului că alimentara trebuie să apară plină, fără ca vreun om normal să poată inghiți ceva de acolo. La 5, 6 ani deprinsesem esența comunismului, foarte acut. Forma fără fond.
În ceea ce privește relațiile interumane, teoria formelor fără fond e cu dus și întors. Politețea trebuie să existe în orice context, emoțional sau oficial. În mod ideal, este nevoie și de gentilețe. De empatie minimă, de aplecare către nevoia celuilalt. De ieșire din pătrățica proprie.
Societatea noastră nu e în general pregătită pentru asta. Cea românească poate mai mult decât restul.
Astăzi am fost privită ca cea mai incompetentă, inconștientă și absurdă mamă din două motive: că nu mi-am dus copilul la grădiniță de pe patul de spital, și că am un copil care nu vrea să răspundă la comandă la întrebările unor necunoscute. (copilul are 5 ani și 7 luni, se trezise noaptea de câteva ori până a aterziat la noi în pat, s-a trezit la ora 6 și a spus toată ziua că nu vrea să se joace cu niște doamne, că vrea la copii. Eu eram chiar relaxată, crezând că evaluarea asta e o minusculă formalitate, ceea ce i-am și comunicat în câteva rânduri, pe limba lui).

Ei bine, nu. Un copil care a avut  curajul de a întreba, pe un ton politicos, de ce trebuie să stea într-un loc care îl face să se simta inconfortabil, care a spus sincer că întrebările sunt plicitisitoare, care a refuzat să se lase studiat cu lupa, cu reacția normală a omului nealterat de oficialisme, un copil care a simțit absurdul ideii de a fi etichetat la această vârstă, un copil care a avut gentilețea de a ne face în cele din urmă pe plac, cu tot disconfortul lui crescând, așadar, un astfel de copil a fost inițial etichetat dependent de mama, anxios, nepregătit emoțional pentru viața de școlar la grupa de 6 ani.  Faptul că i-am luat apărarea, că m-am declarat de acord cu el, că am spus public, (în limbajul meu cald, erudit și binevoitor pe care prietenii mi-l cunosc foarte bine), că îi înțeleg și împărtășesc revolta a fost etichetat și mai crunt, am fost trimiși , politicos, e adevărat, și fără harțag, amândoi la terapie, eu sunt o mamă slabă de înger care nu pune limite, iar copilului, indiferent de traumele prin care a trecut ani de zile, indiferent de greutatea parentezei mele asupra vieții sale, i s-a prezis un viitor școlar sumbru doar pentru că a spus ce simte.
În cele din urmă, cognitivul a prevalat și am obținut hârtia pentru care ne dusesem acolo, în fond, la a treia întrebare despre cum îl cheamă, a răspuns revoltat că începe cu litera G, a făcut scăderi și adunări, și câte și mai câte care pe vremea mea abia de se învățau la 7 ani.
Dar nu a putut fi iertat pentru păcatul de a fi onest și în deplină comuniune cu ceea ce simte.

Nu sunt de acord cu agresivitatea, cu mitocănia, cu „așa îmi vine”. La Gheorghe, simțirea nu se manifestă așa. E suficient de înțelept încât să lupte  altfel pentru ce îi aparține, pentru integritatea ființei lui, cel mai prețios dar pe care ni-l dorim cu toții de la viață, pentru care , atunci când îl pierdem, cu adevărat facem coadă la terapie.
Dar acolo, în sala în care creștea enervarea și frustrarea, lucrurile acestea nu contează. Acolo am fost o mamă umilită din multe puncte de vedere, și doamnele acelea nu intenționau așa ceva, și credeau sincer că îmi fac un bine spunându-mi că NU contează prin ce am trecut împreună, important e ca Gheorghe să nu strice ora viitoarei învățătoare. Să fie docil și supus, să nu aiba dorințe, întrebări, sentimente clare. M-am simțit în culpă că i-am încurajat toate astea. Că l-am lăsat să spună mereu ce simte înainte de orice. Că nu l-am învățat până la 5 ani și 7 luni că viața e o înșiruire de ascultări, că nu știe să execute la comandă, pentru că executatul nici nu intră în viziunea mea asupra vieții. Pentru că știu că doar puține sunt cazurile în care trebuie să te lași pe mâna altora, și acelea implică viața și moartea, nu răspunsuri despre cum seamană cățelul cu pisica.

Un minim emoțional l-am atins atunci, în acele 45 de minute lungi și incărcate de vina de a mă fi îmbolnavit tocmai când copilul meu avea mai multă nevoie de mine.  Am iesit de acolo, am dat câteva telefoane, și dupa 100 de metri m-am oprit și am plâns. Am plâns pentru că am crezut că am eșuat. Am crezut că, pe lângă vina teribilă de a îl părăsi cu lunile în excursiile mele prin spitale, am și vina de a fi EU în contact cu mine însămi, vina de a acționa dupa cum simt, de la  alăptatul la cerere, la  îl a ține în brațe nonstop, până la integritatea ființei mele de femeie ȘI compozitoare, care stă noaptea să compună,  care are nevoie să își  asculte prietenii, să savureze ieșirile ca între fete  chiar și de fapt, mai ales cu fiica ce îi pare, cu mîndrie spun, soră, vina de a îl duce în weekend la Bușteni cu bicicleta (în loc de cursuri de dezvoltare a inteligenței), vina de a îl crește independent și cu voință.

Am plâns scurt și intens, în brațele copilului meu, care m-a consolat, m-a mângâiat  și mi-a spus că sunt cea mai bună mamă din lume.  Da. acel copil „timid, anxios și dependent” care și-a păstrat sângele rece și mi-a zis că mai bine mergem să mâncăm o prajitură, hai să căutam un taxi.
Copilul meu m-a dat, a mia oară, o lecție importantă. Lecția încrederii în sine, și, târziu, după minimul kafkian administrativ al acestei zile, despre care nu mai povestesc, pentru ca e exterior, și nu sentimental,  o lecție de încredere în mine.
Încredere că avem voie să nu fim perfecți. Că avem voie să fim slabi, triști, angoasați, să plângem și să râdem și să ne luam în serios și să nu ne luăm în serios. Încredere că autenticul primează. Încredere că l-am crescut bine, cu atașament sigur. Că nimeni nu are dreptul să-l judece după câteva minute. Nimeni nu are dreptul să îi pună etichetă. Că un copil supărat care are puterea de a se opri câteva secunde și de a înțelege la un nivel foarte profund că ni s-a întâmplat amîndorura o nedreptate, nu poate fi catalogat ca necooperant.
Iar nedreptatea nu a fost atât faptică, cât dureroasă prin lipsa de gentilețe.
Lipsa de aplecare continuă spre celălalt. De gând către magnificul sincerității unui copil de 5 ani și 7 luni care nu vrea să spună în momentul ăla că soarele topește zăpada.
Am atins un minim emoțional pentru că m-am temut pentru copilul meu. A anulat temerile, angoasele componistice, reevaluările personale. Nu sunt fericită cu asta. Trebuia să am mai multă încredere în amândoi. Acum am.

:::::::

Mi-a luat 2 ore să scriu . Între timp l-am adormit pe Gheorghe, care mai intrebat odată de ce trebuia să-i spună doamnei că dispare zăpada cînd vine soarele,  am mai plâns odată, apoi m-am repliat și am scotocit dupa Campania Copii fără Etichete.
Etichetele sunt mai subtile decât s-ar crede. Etichetele încep cu judecarea aproapelui, încep cu pervertirea onestității, încep cu formele fără fond. Culmea, tocmai pericolul etichetei mi-a fost invocat în această dimineață. Cât de puternic e înrădăcinată mentalitatea, cutremurător.
Copiii învață prin puterea exemplului. Mie mi-a fost teamă că am fost un exemplu prost.
De când m-a luat în brațe ca să pot plînge, știu că sunt un exemplu bun. Fără etichetă. Fără categorie. Doar încredere.

Gânduri către o tânără compozitoare

Încep prin a spune că societatea noastră are o percepție cel puțin ciudată despre tinerețe.
Există două fețe ale acestei monede.
Una care spune că la 28 de ani trebui e să fii lansat pe orbită departe în spațiu, plin de succes și de bani, și cealaltă care te numește la 30 plus o tânără speranță a „...”, aici poate să fie orice, de la compoziția/interpretarea/fotografia/pictura română până la cele mai stranii denumiri corporatiste.

Dincolo de sintagmele clasice ale tinereții din suflet, ale copilului din  noi care trebuie să supraviețuiască șamd, trebuie să spun de la  început că scrisoarea mea se adresează celor pe care le consider cu adevărat tinere și la început de drum, anume perioada de liceu/studenție/studii post universitare, cam până în 26 de ani.

Am ajuns acum, la 33 de ani, destul de devreme, în poziția femeii care a străbătut multe aspecte ale vieții, cam tot  în afară de  afirmarea socială obișnuită, dar ce legătură poate fi cu adevărat între muzică și succes în ierarhia standard a acestei lumi, aia cu vechime în cartea de muncă?

Așadar, dragă tânără colegă, mi-ar fi plăcut ca la 20 de ani, de pildă, să fi știut multe dintre lucrurile pe care le știu astăzi, așa că le scriu aici, în spațiul meu personal, cu speranța că vor folosi și altora.

1.Muncește.  Dacă te-ai hotărât ferm să urmezi calea asta, a creatorului de sunet, nu te feri de muncă. Munca de la 17-25 de ani e cea mai frumoasă, cea mai puțin chinuitoare, cea mai eterică dintre toate lucrurile pe care le vei face în viața ta de femeie.
Scrie foarte mult contrapunct, mai ales, iubește-l pe Palestrina, nu te speria de regulile lui, pentru că respectarea lor te va elibera, fă-ți temele la armonie cu drag, indiferent de cât de plictisitor ți se pare sopranul sau basul, repetă nenorocitele alea de solfegii, studiază la pian sau la ce instrument vrei tu, citește multe partituri, nu chiuli de la ore, doar nu te păstra pentru ceva mai măreț, pentru că măreția vine de la sine. O ai sau nu o ai. Dar ea nu se va putea manifesta plenar fără ca tu să stăpânești cu adevărat toate măruntaiele muzicii care s-a scris demult, demult de tot. Și fără o bază solidă nu vei putea construi piramida la care visezi.
Ar fi ideal să poți face asta, Aurel Stroe putea :)



2. Rămâi sentimentală și curioasă. Eu tremuram de emoție de la ora 13:00, pentru că știam că pe la ora 16:00 apare Olah în facultate. Indiferent că urmează o analiză din Crumb, Beethoven, Debussy sau Niculescu, vei avea de învățat. Dacă nu ai acest entuziasm, mai bine fă altceva. Emotivitatea și curiozitatea sunt ingredientele esențiale pentru a păstra în tine lumina vie a creației.
Vorbe mari? Nicidecum. Vei avea o familie, vei naște copii, poate mai devreme, poate mai târziu,  poate niciodată, dar în orice caz viața te va solicita practic și poate meschin. Vei fi tentată să renunți de un milion de ori. În femeie vocația sacrificiului e prezentă, la fel e prezent și ghimpele vinovăției. De ele nu vei scăpa. Singurele care te pot ajuta să scrii în continuare sunt sentimentele și curiozitatea.

3. Nu te teme de suferință.  Ai mai văzut compozitor prea vesel și fericit? Cu atât mai mult femei creatoare. Presiunea e imensă, și interioară, și exterioară. Lumea ne vrea neproblematici, pe toți deopotrivă. Vei suferi mult. acum și mai târziu, și atunci când „nu-și iese”, și atunci când ai o mie de idei, dar trebuie să alăptezi copilul (măcar atunci poți gândi nestingherită), și atunci când ai un deadline și nicio idee, dar în schimb se ivesc multe altele care trebuiesc rezolvate. Te va părăsi iubitul, sau îl vei părăsi tu pe el, te vei certa cu părinții, cu prietenii, te vei simți singură și dezamăgită de un milion de ori și încă de un milion de ori te vei simți neînțeleasă și amară. Copiii vor face febră, sau nu vor dormi noaptea,  sau poate cei dragi vor avea probleme. Te vei simți vinovată oricum, pentru  toate acestea care compun simfonia vieții ca întreg. Acceptă că suferința te duce înainte, trasează circumvoluțiuni în suflet, naște idei și te deschide imens, spre lumi mereu noi. Da, vorbesc din experiență, cruntă și reală, nu e nimic teoretic aici.

4. Citește. Mergi la expoziții. Stai aproape de tot ce înseamnă știință și cultură. Singură, cu iubitul/soțul cu prietenii, copiii mai târziu. Inspirația nu e doar divină. Ba am o veste proastă : inspirația divină e ceva cam rar, dacă o aștepți, s-ar putea să te trezești că nu scrii nici doua portative în toată viața ta. Până la momentele acelea magice în care curge muzica pur și simplu e un drum lung, pavat cu multe surse exterioare care te pun în starea de reflexie, de adâncire a trăirilor, fie ele pozitive sau negative. Vestea bună e că până la urma ele devin sunete, și dacă respecți punctul 1, sunete cu sens.

5. Trăiește-și viața. Adică fii acolo. Nu o privi din exterior. Fii conectată cu tine însăți. Savurează fiecare moment.  Când ești cu prietenii, fii cu ei. Dacă vrei să te duci acasă sa scrii, du-te acasă să scrii. Dacă ai multe teme, fă-le totuși cu drag.  Libertatea din tinerețea extremă e un dar atât de scurt.  Ce n-aș da acum ca singura mea grijă să fie fragmentul neterminat de la orchestrație. Chiar dacă ți se pare copleșitor acum, nu uita că e doar un antrenament pentru ”the real thing”. Prezența sufletului în fiecare moment al existenței e un fel de a învinge moartea, adică o manieră de a crea. Iubește. Nu te feri de dragoste, iar aici nu mă refer cea care duce la formarea unui cuplu. Ci la sentiment în sine.  Fără să iubești nu poți pune nici măcar 3 note cu sens pe foaie. Întotdeauna există ceva și cineva de iubit. Și iubirea ne face atât de mult bine!  Și cu cât iubești mai mult, cu atât disponibilitatea spre afectivitate crește. dacă vei avea mai mult de un copil, vei înțelege cum totul se multiplică și se intensifică odată cu apariția unei noi  surse de dragoste.

6. Ai răbdare. Multă , multă răbdare. Bruckner a început să scrie capodoperele dupa 50 de ani. Wagner a avut succes mai târziu. Bach nu a fost cântat 100 de ani, era cunoscut doar de către compozitori. Răbdare în macrostructura vieții tale, dar și în macrostructura compozițiilor. Nu închide  ideile fără să fii sigură că le-ai epuizat, pe niciun plan. Nu te repezi. Intregrează în tine tot ce ai de spus, și abia apoi dă-i drumul în lume.
Ai multă, multă răbdare și cu cei din jur. Nu-ți uita prietenii, dar nu te supăra pe ei când nu te vor pricepe și nu știu ce să-ți spună. Cei din breaslă trec permanent prin aceleași  furci caudine ca tine. Cei cu meserii mai puțin artistice gândesc altfel. Ai nevoie de ei toți, pentru a te descurca în această lume. Și ei vor avea răbdare în cele din urmă, pentru că și ei au nevoie de tine, ca să poată merge înainte, să poată evada sau să fie înțeleși. Suntem parte din lume cu toții și singura cale de mediere e să avem răbdare unii cu alții, pentru că nu există ierarhii, ci doar momente în care prevalează ori pragmatismul, ori romantismul.

7. Poate cel mai important, nu te dezice de tine însăți. Viața te ia pe dinainte, te trage, te duce în direcții ciudate uneori. Nu o poți controla. Dacă vrei să creezi până la final, nu uita de tine, chiar dacă ai pauze în devenirea artistică, atunci când termini cu studiile.
Nu uita că vrei să scrii,  neapărat. Nu uita că iubești să compui, mai mult decât orice altceva pe lume, în afară de copiii tăi, care vor veni totuși mereu pe primul plan.
Nu uita că cel de lângă tine nu are dreptul să te oprească sau să te pună să alegi.
Pentru că e cel care te va vedea cum stai toată noaptea la lucru, și apoi toată ziua, e cel care va trebui să accepte că ești fericită singură în birou, găsind acordul potrivit, sau că ești obosită și tristă.
E cel care va trebui să înțeleagă că atunci când ai terminat de scris  vei fi epuizată, fizic și interior, că vei avea o cădere de energie. Care va trebui să te înțeleagă atunci cînd ești imposibilă, și plângi, și nu vrei să fii consolată, sau atunci când dimpotrivă, ai nevoie de energie și de familia ta.
Dar dacă vei trata toate aspectele vieții „dinainte” cu multă atenție, cu muncă, entuziasm, curiozitate, cultură, dragoste și răbdare, nu vei putea alege decât  partenerul care să înțeleagă faptul că a compune consumă. Și alegerea ta  este foarte importantă.
Pentru că doar așa vei putea rămâne onestă, dăruită, generoasă, bună.
Și doar așa vei putea oferi întregii lumi ceva minunat, miraculos, ceva  ce poate nici măcar ție nu-ți vine să crezi că posezi.

text și foto © Sabina Ulubeanu 2013

Transparențe. Azi albastre.

Ma gândesc uneori, fără sa vreau, ca doar gândurile nu cer permisiunea, la toate culorile care-mi ies în cale, de la umilul și derizoriul vitrinelor părăsite până la nuanțele vii sau stinse din sufletele oamenilor pe care îi cunosc.
Și nu sunt încă sigură dacă le văd cum le văd datorită ochelarilor mei interiori, cu diverse filtre, sau e o formă de a proiecta în formă de curcubeu un anume întuneric pe care nu pot să-l accept, încă, sau să-l înțeleg.
Dar dacă îmi dau  jos ochelarii,  culorile ies violent afară, și ce rămâne înăuntru devine  un adevăr care  crește,  și se transformă în ceva diafan, și transparent, și prea simplu ca să îl povestești, și prea trist ca să-l plângi, și prea adânc să-l poți râde.

Abia atunci când ți-ai dezbrăcat ochii de culori poți deveni sunet.

Chei

Acum, in timp ce editez o partitura ca sa fie usor de manevrat cand se canta,
si jonglez cu notele si nuantele pe laptop,
imi dau seama ca posed niste chei speciale, care descuie aproape orice suflet.
E aproape impovarator sa le porti mereu cu tine, uneori emotiile sunt atat de intense incat ma dau un pas inapoi ca sa pot respira.
Cheile mele fermecate nu au nume, dar unele se pot traduce, cel mai simplu ar fi de mentionat cheia sol....

L'année dernière à Vienne

Ziua de 2 martie 2012 a inceput pe semi intuneric, de seara, dupa traditia evreiasca, cu cel mai minunat apus de soare, vazut de la etajul 21 al celui mai mare spital din Europa. Noaptea a fost lunga, desigur ca n-am putut dormi.



La ora 2, singura „cearta” cu o asistenta venita din Rusia. Anestezistul imi daduse liber la apa pana cu 3 ore inainte de splenectomie. Ea insa era tare suparata ca indraznesc sa o contrazic. Whatever, am intalnit eu personal medical mult mai rau ca dumneata, imi spuneam in fata jumatatii de pahar .
La ora 5, o singura inghititura de apa pentru ultimele 12 miligrame de Medrol din viata mea.
Am incercat sa mai dorm un pic, cred ca am si reusit circa 20 de minute, dar apoi, cu detasare, m-am ridicat si am hotarat ca am sa infrunt cu mult curaj ziua asta.
Totul a mers ca la carte, pana in momentul in care a trebuit sa imi scot inelul evolutiv si verigheta. Abia atunci am avut o strangere de inima cumplita. Niste lacrimi timide. Un gand teribil spre Bucuresti. L-am alungat repede.
Ceea ce a urmat pret de vreo 5 ore a fost o sinistra si un pic umilitoare conformare.
Experienta celor doua nasteri prin cezariana nu ma pregatise pentru asa ceva,  atunci eram treaza, cu iluzia controlului asupra a ceea ce se intampla, cu alte emotii, pozitive, fermecatoare, benefice.
Acum m-am gasit in postura ingrata a unui numar care trebuie rezolvat, desi cu blandete si deferenta.
In aceste momente, de proceduri medicale (da, chiar si la aspiratiile de maduva pe viu), imi iau o mina glumeata si relaxata. Nu-mi place „ sa fiu o pacienta dificila”, n-am fitze, nu ma plang, ma prefac indrazneata si plina de curaj. Joc un teatru nemaipomenit, imi inghit frica si o ascund bine sub un zambet, cand doare ingrozitor zic un „hmmm, asta s-a simtit un pic”, sau in cel mai infiorator caz, un „au” camuflat sub un scuturat de cap sagalnic.
 (in timp ce scriu asta ninge foarte marunt in stanga biroului meu negru de la Busteni, iar in spatele meu straluceste soarele printre nori. Da, da, exact ca mine la punctia de maduva)
Dar cu toate astea, inainte de injectia care trebuia sa ma adoarma, desi am zambit tuturor, m-am simtit dezgolita de tot ce inseamna fiinta mea interioara, m-am simtit mai mult ca oricand supusa fizicului, pe care oricum il uram, considerandu-ma in acele momente absolut  hidoasa, m-am gandit la tot ce sunt eu de fapt, si la cum aceasta boala si medicatia ei au ascuns toate minunile din mine, si pe mine.
(cand scriu asta nu mai e soare, doar ninge violent si des. Coincidente? ori nu exista, ori totul e coincidenta)
 Da, stiu, e poate ciudat sa te gandesti asa profund la spirit inaintea unei operatii majore, sau poate ca asa trebuie? Nu-mi dau seama si sper sa nu mai aflu prea curand. Granita dintre viata si moarte e atat de fina. Si nu doar la incetarea batailor inimii ma refer aici. Privind in urma, aceste ganduri imi spun ca eu traiam interior, in ciuda maladiei abrutizante si deformatoare.
M-a trezit o voce blanda care-mi spunea ca totul e perfect si a mers bine. Dar in loc sa fiu fericita, eram , poate de la anestezie, foarte, foarte trista si cu sentimentul umilintei extrem de accentuat.
Au trecut cateva ore bune pana cand am ajuns inapoi la etajul 21, unde ma astepta prietena mea Adriana, cu cea mai normala atitudine posibila, ceea ce a fost exceptional. I-am povestit eu un pic ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, am dat telefon acasa in primul rand, apoi niste Sms la alte prietene rugandu-le sa nu vina sa ma vada, cum planificasera, pentru ca nu aveam desigur chef sa vad pe nimeni, am fost, ca dupa toate spitalizarile mele, foarte nesuferita cu surioara mea, dar era deja obisnuita de la nasterea Sofiei cu „Sabina post op”, presupun ca nu si-a facut probleme.
In rest, am un usor blank in ceea ce priveste acea zi. Dupa vizitele medicilor, foarte haiosi ca de obicei, nu prea stiu ce s-a intamplat in ultimele ore ale dupa-amiezii devenita de fapt seara. presupun ca am dormit si am vorbit la telefon. Si atunci credeam ca n-am sa uit nicio secunda....
In orice caz, noptile in AKH nu sunt odihnitoare, mereu intra cineva sa verifice ceva, ba se mai schimba o perfuzie, se mai face o injectie, cineva mai apasa un buton, asa ca dimineata urmatoare m-a gasit obosita rau, dar mult, mult mai optimista.
Dupa ce-am scapat de toate acele am zburdat efectiv, da, splenectomia e muuult mai putin dureroasa ca o cezariana, mi s-a parut parfum de roze recuperarea. Dovada, aici, in ce a scris Adriana, main subject: photoShooting at AKH :)
Cert e ca din acel moment, razand amandoua in hohote pe holurile spitalului (acoperite de arta moderna teribil de proasta), cheful de viata nu m-a  mai parasit.
Am mai avut momente  de cumpana, mai traiesc unele innegurari pasagere, dar sunt firesti, sunt ale Sabinei ”dintotdeauna”, in fond, suntem oameni, si cu cat mai sensibili, cu cat mai empatici, cu atat mai supusi trairilor diverse. Si asta e un semn de sanatate interioara.
Saptamana urmatoare am petrecut-o la prietena mea, careia n-am sa am niciodata suficiente cuvinte si gesturi sa ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine.  Sper doar ca stie si ca nu va ezita niciodata sa se deschida in fata mea, asa cum m-am deschis eu in fata ei.  Sper, Adriana, ca stii ca sunt aici pentru tine , nu din recunostinta, nu din datorie, ci din prietenie si dragoste.

Da, a trecut un an. Un an in care am reinvatat sa iubesc si, mai important, sa ma iubesc, am reinvatat sa traiesc, sa ma bucur, sa am incredere in mine si in viata. Un an in care profesional si personal mi-a mers bine, in care grijile s-au indreptat preponderent inspre familie, prieteni, cariera, si nu inspre propria persoana.
Un an in care am lasat in urma peste 10 kilograme, figura modificata de cortizon, paloarea si oboseala continua.
Un an in care am reusit sa-mi apreciez frumusetea interioara si exterioara, in care aproape tot ce-am pus pe hartie s-a concretizat, in care am muncit mult, cu bucurie si cu putere.
Anul trecut la Viena eram in intuneric si incertitudine, anul acesta, al doilea sanatos, il incep conectata cu cele mai adanci trairi, dar si cu nonsalanta, cu siguranta, cu speranta ca voi invinge statisticile, cu certitudinea ca doar cu sinceritate cruda fata de mine insami voi putea fi aici pentru multi, multi, foarte multi ani.

Aveam nevoie de acest catharsis. Imi amintesc tot ce ar trebui sa uit. Dar e necesar, pentru a nu uita tot ce trebuie sa-mi amintesc. Pentru ca am trait si traiesc intens citatul acela, pe care un prieten drag mi l-a aratat mai demult intr-o revista,
„ poti suprinde viata, dar nu o poti controla”

Sa nu uit

O scriu aici repede, in minutele putine online, ca nu e timp de asa ceva zilele astea, din fericire.
O scriu pentru mine, si doar pentru mine, chiar daca se  vede www, poate e chiar mai sanatos asa, mai asumat, poate chiar va avea efect.

E important sa nu uit ce cred despre capcana nemultumirii, de sine si a celorlalti, e cea mai periculoasa dintre toate. Ca sentimentul de vinovatie e extrem de distructiv. Ca daca alegi sa ai regrete si nu remuscari, e bine sa-ti pastrezi alegerea cu seninatate. Ca unele idei, simtiri si ganduri  raman mai curate spuse doar in limbajul meu personal, muzical.

Sa nu uit de singurul loc unde sunt libera, libera, libera, libera, libera. Si sa nu uit ca intotdeauna acolo au fost piedici, invariabil, mai nobile sau mai meschine, de ce ma mir acum?
Sa nu uit  ca nu e vina mea daca nu pot sa integrez toate zgomotele si bruiajele in muzica mea. Sa nu uit ca e firesc sa nu fie usor, sa nu uit ca pentru puritate mediul in care traim nu e cel mai favorabil.
Sa nu uit ca pentru compozitie e nevoie de un efort interior mai mare decat acela, de pilda,  de a face biscuiti, iar biscuitii vor fi o relaxare, nu o procrastinare, sa nu ma simt vinovata pt ei, sa nu uit  ca si biscuitii ma fac fericita, sa nu uit de nimic din ce ma face fericita, sa nu uit ca sunt, eminamente, o fire fericita.
Sa nu uit ca fericirea inseamna  sa simt intens tot ce se intampla, bun sau rau, vesel sau trist, cu mine, cu cei din jurul meu.

Sa nu uit de lumina si de intuneric, sa nu uit ca eu sunt cea normala, atunci cand le percep si le traiesc, in opozitie, in nuante de gri sau in armonie.

Despre libertate si alti demoni

Problema libertății mă preocupă de foarte multă vreme. A libertății sufletești în primul rând, mai ales în contextul acesta al vieții agitate, plină de responsabilități, griji, poveri care atârnă greu și care pot ucide orice senzație de plutire și frumusețe.
Ce ne ține prizonieri? Ce ne împiedică să ne uităm la noi înșine și, mai grav, ce ne împiedică să ne acceptăm atunci când ne vedem așa cum suntem? Și cât de bună e această libertate?

Am avut momentele mele de revoltă frenetică de multe ori de-a lungul vieții.  Contradicțiile „casă- societate” au început cu vârsta copilăriei, trecând bineînțeles prin adolescență, moment al vieții mele în care m-am simțit mereu cu un pas înainte, nu am fost o neînțeleasă, n-am avut probleme cu școala, nici cu găsirea drumului profesional, așadar, total ciudat pentru o adolescentă, dar în schimb senzația de libertate interioară, de a putea face tot ce imi propun era înspăimântătoare. De ce ? Pentru că în acele vremuri, mijloc de ani 90',  puțini tineri își luau propriile decizii în legatură cu viața lor, iar asta mă făcea să mă simt complet outsider și pe teren mișcător în raport cu ceilalți, și foarte sigură și suverană în raport cu mine, susținută fiind de părinții mei.

Rămân aici pentru acest moment al scrierii mele, deoarece ajung la o parte a problematicii  care mă preocupă. La creșterea copiilor în spiritul libertății. O libertate foarte bine înțeleasă. Acea libertate care îti vorbeste matur, care-ți spune că atunci când ți-ai făcut treaba, ești capabil de a-ți urma idealurile. „Treaba” are, desigur, strânsă legătură cu idealurile.
Cum sădim însa această idee de ideal in copii? Și, mai ales, e sănătos să facem asta?
Oare nu e mai întelept să nu le încurajăm o prea profundă visare? Scopuri prea înalte?  Care macină, consumă, uneori distrug echilibrul interior, nu te lasă liniștit, te avântă, te înflăcărează, te trec prin toate tonalitățile trăirilor și te împiedică să petreci o viață calmă și lipsită de problematici?

Trebuie să recunosc, îi invidiez pe aceia care reușesc să învingă demonul libertății. Nu o spun cu ironie, ci cu profund regret, pentru ca libertatea aduce cu sine înălțimi luminoase și pastelate dar și hăuri severe și aspre.
În momentul în care îți acorzi luxul simțirilor intense, te supui totodată la arderi rapide, din ambele capete ale lumânării, cum zic francezii. Și nu toată lumea e dispusă să îți accepte asta. Din exterior, pare egocentrism, indiferent cât de mult dai acestui exterior, conștient și inconștient. Libertatea interioară sperie, incomodează, provoacă panică, uneori zeflemea, de multe ori iritare.
Dar dacă toți am fi mai conectați cu propria ființă, oare nu ar fi mai ușor?

Începe de la naștere, de la primele momente la sânul mamei, de la dăruirea totală pe care bebelușul o percepe ca fiind naturală, că i se cuvine, continuă cu atenta ghidare prin copilăria mică, cu folosirea parcimonioasă a negațiilor și interdicțiilor, cu anularea categorisirilor, cu înlăturarea patternurilor care umilesc și reduc copilul la o o materie numai bună de modelat într-un pătrățel facil.
Desigur,  e nevoie de mult efort pentru asta. Uneori, a deveni părinte e un trigger năucitor pentru a scoate la iveală toate rănile adunate de-a lungul vremurilor. Mi s-a întîmplat și mie, eu, paradoxal, am suferit de prea multă libertate, e specifică celor ce se ocupă cu artele, mă doream mai organizată, mai adunată, mai burgheză. N-am reușit niciodată, am realizat doar o profundă depresie postnatală, trenul maternității m-a izbit frontal la 23 de ani, noroc că tot libertatea m-a salvat, și asta doar pentru că am fost lăsată să îmi manifest curajul întotdeauna, m-am uitat la mine însămi și mi-am dat seama că a mă schimba după cerințele cărților de puericultură din vremea aceea era adevărata eroare, mai bine zis, adevărata oroare.

Libertatea gândurilor și a sentimentelor nu ține de material, de ce mașină conduci, de ce telefon butonezi și din ce vilă pe malul Mediteranei conduci afacerile mondiale. Dimpotrivă, de cele mai multe ori te stăpânesc ele pe tine, asta, dacă nu ai fost crescut în puternică conexiune cu natura ta intimă. Cred cu convingere că bunătatea, îngăduința, deschiderea, iubirea unor părinți, sunt singurele căi pentru a crește un copil ce va rămâne luminos și curios indiferent ce drum va alege ca adult. Așa, va face face față la orice, tuturor problemelor care se ivesc inerent de-a lungul unei vieți, pentru că o problemă încetează să devină o problemă în momentul în care acționezi în deplină armonie cu conștiința, trăirile și, scriu un cuvânt mare și nepermis dacă n-ar fi doar un text pe blog, sufletul.

Alteori însă, viața îți oferă atenționări, mai mici sau mai mari. Cu cât privesc în urmă, deși resping cu putere teoriile psiho-pupu, cum le numesc eu, știind prea multe deja dpdv științific, cu atât îmi dau seama că boala m-a  atacat într-un moment în care eram în totală dizarmonie cu mine însămi, în care jucam un rol care nu era și nu va fi niciodată al meu, în care am depus niște eforturi supraomenești nedându-mi timp și fiind constrânsă de dead-line-uri absurde, care nu aveau nicio legătură cu dezvoltarea mea firească.  Nu numai eu, ci toți ai casei am procedat așa, iar totul s-a răsfrânt cel mai dramatic asupra mea, cea care nu trăise despărțită de interiorul ei niciodată până în acel teribil  și lung 2009. Am avut oare nevoie de acești trei ani de  dramă ca să mă înțeleg și să redevin cea care am fost dintotdeauna? nu voi afla niciodată, înclin să cred că da,  încă nu am procesat tot ce s-a întâmplat acolo, nu am reușit să mă conving să mă deschid în fața vreunui specialist, ce scriu aici e vârful icebergului...,  aș prefera prietenii, dar pentru ei ar fi o povară cam grea de dus, jena mea proverbială mă împiedică să spun tot, convinsă fiind că mai bine scriu o muzică despre asta, e un loc unde mă simt într-adevăr foarte, foarte liberă, ușoară, puternică, un loc unde nu mi-e teamă de intensitatea năucitoare a simțirii, de aceea pot spune, pentru unii, atât de multe aici, pentru că de fapt e atât de puțin din ceea ce sunt.

În orice caz, încep și încerc să las în urmă ce am trăit atunci, să mă raportez la acele evenimente ocazional, doar pentru a nu uita nebunia constrângerilor și a nu pica din nou în aceeași capcană. Îmi place enorm senzația de acum, ador aceste momente în care nu mi-e teama de mine, poate a fost prețul maturizării?

Aș mai vrea să spun că arta ajută la definirea libertății. Consumator sau producător :), nu trebuie să ne ferim de ea, dimpotrivă. Nu e totul, dar e un suport excepțional, e poate singura manifestare umană inefabilă și solidă în același timp. Arta nu e doar sentiment, e multă gândire, e pragmatism, e mult cerebral și mult control acolo. Asta în cazul în care vă era teamă de implicațiile ei asupra capacității copiilor de a „reuși în viață” după canoanele societății.

Mi-e foarte bine acum. Mă bucur cu măsură, nu intru în euforie, euforia nu inseamnă libertate decât pe termen extrem de scurt. Copiii sunt pe primul plan, firește, dar nu asta nu e nicio constrângere, e o fericire, cine nu o înțelege are o problema gravă.

Ar trebui să nu ne temem așa mult de libertate. În fond, problema vine de la cei ce trăiesc meschin, greu, în compromis cu ei înșiși , sau mai grav, în deplină necunoștință de cauză în ceea ce-i privește.
Ar trebui să ne putem privi în oglindă. Și apoi, dincolo de oglindă, să ne placă ce vedem și să reușim să transmitem și altora acest lucru. Cu mult curaj, frontal. Pentru că libertatea e unica formă a frumuseții care nu pălește odată cu timpul.

Photo: Cornel Brad

My darkest secret.

Am sa dezvalui cel mai crunt secret al vietii mele printr-o intrebare. A invatat cineva sa mearga pe bicicleta dupa 30 de ani?
Eu am inceput de azi, pe bicicleta Sofiei, cu saua inaltata, pe o straduta un pic in panta, fara sa dau din pedale, doar sa „curg” un pic la vale si sa pun frana . Parca am reusit vreo 5 metri incontinuu de 2 ori. dar ma simt descurajata si foarte jenata. M-am lovit cu pedalele, am indurat niste priviri nu tocmai empatice, samd.
Pe bicicleta sotului e imposibil, e  prea mare si grea. Inutil de spus ca ai mei copii sunt asi in ale biciclitului. Gheorghe la 5 ani  merge ca un campion deja de jumatate de an.
Tips and tricks?

Pana joi

Nu sunt superstitioasa, dar exista unele coincidente care ma amuza mai tare decat altele.

Toate evenimentele importante din viata mea sau intamplat in jurul zilei de joi, putin inainte sau putin dupa.
M-am nascut intr-o vineri dis de dimineata. Pana joi in pantecul mamei.
Interviul pentru bursa in Germania a fost intr-o joi. Incepusem lectiile de germana luni. De-atunci ne-a ramas in familie expresia „sa inveti germana pana joi”. (interviul a fost in lb romana, evident)
M-am casatorit vineri de dimineata( pe 26 aprilie 2002, deci facem 10 ani in curand) Pana joi burlaca deci :)
Primul copil l-am avut miercuri seara. La evrei ziua incepe de seara. Deci de joi mamica.
Pe al doilea inutil de spus ca l-am nascut joi in timpul zilei.
Tot intr-o joi am primit si vestea care mi-a cam intors viata pe dos, diagnosticul de AIHA.
Si tot pana intr-o joi va fi ultima zi completa cu prea stimata mea splina, pt ca joi 1 martie ma internez pt operatia de pe 2 martie.
Singurele evenimente care nu tin cont de coincidentele astea sunt cele profesionale, si mi s-au intamplat in felurite zile ale saptamanii.

Voi aveti vreo supersitie/coincidenta la care tineti?

Cat de mult e prea mult?

Copilul meu imi zice dupa aproape 3 saptamani de vacanta ca ii teama de oboseala ce va sa vina.
Vrea sa ii scot cursul de mate, sa nu mai mearga la concurs la a doua etapa. Mentionez ca a mers la un singur concurs semestrul 1, unde a luat premiul II la 2 puncte de premiul I si ca statistic e in primii 5% din clasa a 3-a la nivel national. Deci nu e vorba de teama sau nestiinta.
astea sunt subiectele, iar punctul 1b gresit a facut diferenta de nu a luat premiul 1.


in plus, n-a stiut 2c deloc si a zbarcit un picut din ultima problema. La nivelul asta eu cred ca s-a descurcat bine si ca are potential.

Cursul in sine ii place, doamna e f f draguta. Dar e vineri de la ora 15 si sotul vrea sa fie in drum spre Busteni la ora aia. Sa nu il prinda ceata. Sa ajunga pe lumina. El zice ca mate de clasa a 3-a nu e mate si ca muntele e mai important.
Eu zic ca in orice directie o iei, matematica TREBUIE stiuta.
Cine stie matematica are o gandire mult mai structurata, mai limpede. Exprima mai simplu ceea ce e greu. Nu ma intelegeti gresit, nu spun ca cine stie mate e mai destept. Spun doar ca ajuta.
Iar prin a sti matematica nu inteleg sa fii la nivel de Olimpiada, ci sa intelegi bazele si sa intelegi frumusetea rationamentelor. Sa intelegi de ce o solutie e mai eleganta ca alta. Cand intelegi asta, in orice alt domeniu te vei exprima mai limpede. Poate gresesc :) Dar asa cred.
Iar cursul la care o duceam din cand in cand pe Sofia promoveaza eleganta solutiilor simple la probleme complicate. Si e finalizat cu singurul concurs de mate relevant pentru varsta lor. Singurul concurs unde nu se fac scheme si misculatii. Da, da, exista alte concursuri unde profii sufla copiiilor rezultatul. E revoltator. In fine, sa revenim.

Imi dau seama ca are un program foarte incarcat. luni joi pian, dupa scoala, luni miercuri karate,seara, vis vis de casa, miercuri are si germana (vine acasa profa) si vineri ar fi fost mate. Ea ma roaga sa ii scot karate si mate. Din motive de oboseala, de placut ii plac. Eu am crezut ca o sa ma roage sa ii scot pianul....oricum vine momentul acela, nu ma indoiesc.
Eu nu vad cum ar putea sa renunte la ele :( Miscare ii trebuie obligatoriu. Mate nu e destul ce se face la scoala, si nu ma refer la cunostinte, ma refer la solutiile elegante.
In afara de pian si mate, unde drumul dureaza juma de ora, karate nu necesita deplasari mai mari de 7 minute iar germana e acasa. Alti copii sunt de o mie de ori mai tracasati, n-au scoala asa buna vis a vis, fac limbi straine in centre specializate, 2 sporturi samd.

Imi totusi clar ca prin activitati vreau sa compensez faptul ca eu nu sunt in stare sa-i fac fata. Nu pot face sport cu ea, nu pot sa ma duc la scoala sa vb cu invatatoarea sa aiba mai multa atentie etc etc. Ea nu are niste parinti normali, tineri si valizi, cum au toti copiii. Mi-e teama ca daca pierde niste trenuri acuma, nu le mai recupereaza. Mi se pare inacceptabil sa-i fie retezate aripile doar pt ca mama ei e neputincioasa.
Copilul asta la 4 ani citea si scria fraze, si NU am lucrat cu ea. Pur si simplu stia. Nu ma grabesc nicaieri, dar nici nu vreau sa se piarda.

Si nu stiu ce sa fac :( Pentru moment, am sa o ascult si nu va merge la cursul de matematica. Dar nu stiu ce sa fac in general. Cum fac sa nu se iroseasca?