Sa citim, asadar

Tema la romana, Sofia
cu greu m-a lasat sa trag o poza
a corectat litera in plus dupa:))

I am a rose

Cum era cantecelul ala?
Esti o floare, esti un crin, esti parfumul cel mai fin?

 Eu sunt un trandafir cam  tepos, ingropat in deadlines si refugiat in bucatarie, printre sandwichuri, salate, mancaruri de legume migaloase si premiere absolute in materie de aluaturi si creme de branza cu afine.
Si seara la trandafiri, cu bicicleta sau cu cea mai buna prietena in vizita.

Gata cu rasfatul, la treaba, doamna compozitoare.
Ca nici macar un Cheesecake nu iese fara un pic de muzica.

Parenting. De la Sofia.

-->

După cum vă spuneam, povețele  Sofiei se încheie deocamdată cu sfaturi pentru mame responsabile.
Eu am reușit doar 8 din 12. Voi ce rată a responsabilității aveți?:)

Cum să fii o mamă responsabilă:

1.      Hrănește-ți copilul cu mâncare sănătoasă. ☐

2.      NU angaja NICIODATĂ o bonă. ☐

3.      NU îți ignora copilul. ☐

4.      Petrece timp cu copilul tău. ☐

5.      Ieși cu rolele/bicicleta cu copilul tău. ☐

6.      Du-ți copilul la un curs la care să participi și tu. ☐

7.      Du-ți cât mai des copilul în natură. ☐

8.      Ai grijă să nu își facă prieteni niște golani. ☐

9.      La un moment dat, ia-i copilului tău un animal; sau dacă nu consideri că e bine să-i iei un animal, ia-i măcar o plantă. ☐

10.    Du-ți copilul într-o tabără.☐

11.    Nu-l lăsa pe copilul tău să stea prea mult la laptop sau la televizor.☐

12.    Du-ți din când în când copilul la controale de ochi, urechi, medicale și altele care nu știu cum se numesc.☐

Cum să fii un compozitor renumit. De Ada Sofia Ulubeanu

-->

Cum să fii un compozitor renumit:

1.      Trebuie să compui ceva ce nu a mai compus nimeni altcineva. ☐

2.      Trebuie să cunoști absolut toți marii compozitori. ☐

3.      Trebuie să ai mulți prieteni buni muzicieni, care să fie disponibili să îți cânte orice piesă și să își dea părerea sinceră. ☐

4.      Trebuie să compui ceva care să nu îți placă doar ție, ci și publicului. ☐

5.      Trebuie să îți faci publicitate. ☐

6.      Când îți faci publicitate, trebuie să ai cel puțin un afiș, un site și niște prieteni care să te recomande. ☐

7.      Afișul trebuie să fie multi-color, să atragă atenția; în niciun caz alb-negru. ☐

8.      Trebuie să ai un om care să-ți împartă fluturașe ☐

9.      Trebuie să dai concerte nu numai în săli de concerte, ci și în MULTE locuri publice. ☐

10.    Trebuie să ai MULTĂ inspirație.☐

Dacă ai bifat toate căsuțele,  ai mari șanse să devii un compozitor renumit.

Dacă nu ai bifat toate căsuțele, treci la treabă.

Sofia, 10 ani, 10 luni si 13 zile.
Eu va zic să stați pe fază, urmeaza episodul 2, cum să ai un magazin excelent.

Cea mai lunga zi

În cea mai lunga zi a anului fata mea cea mare termină clasa a 4-a. Cam în aceeași perioadă, acum 10 ani, eu terminam cei 5 ani de facultate, ultimul petrecut împreună cu ea, despărțite doar în rarele momente în care dormea iar eu îmi scriam Concertul de violoncel, Glossa pentru orchestră sau lucrarea de corn și trombon pentru concursul de la Iași, haioase amintiri și intense în același timp.

Am văzut prin blogosferă multe texte dedicate finalului de an școlar, cu radiografii amare ale sistemului prin care  trec ai noștri copii.

Trebuie să vă spun că eu nu l-am resimțiti char așa.
Ok, veți spune, dar tu nu prea te implici, nu ești poate chiar atât de mamă ca noi?

Posibil. Mă simt total deficitară la capitolul acesta. În a doua lună de clasa 1 a Sofiei eu m-am îmbolnăvit grav. Ceea ce a dus la vizite rare la școală, participare strict la ședințe, câte un telefon din când în când, informații mai de pe net, mai de la alte mame despre diverse concursuri și activități.
Nu am fost zi de zi la catedra doamnei, nu prea am socializat, nu m-am împrietenit cu părinții colegilor, doar cu doua dintre mame am mai vorbit, tare drăguțe , de aceea, desigur :)

E adevărat că a fost un complex concurs de împrejurări. Dar care m-a făcut să privesc lucrurile mult mai detașat.

Cu zâmbetul pe buze vă spun ca se poate și fără a ceda la peer pressure.
Secretul? Am luat sistemul ca atare și nu m-am raportat la el când a fost vorba să mă gândesc la educația profundă a copilului meu.
 Da, sunt anumite cerințe care trebuiesc îndeplinite, nu se abdică de la a face temele și a învăța la geografie, dar se poate evita această cursă a înarmării în care copilul e la serviciu de la 7 dimineața la 7 seara....pentru că e departe de  calea spre fericirea de strat adânc a ființei. Și atunci, de ce să nu luăm lucrurile cu umor și cu un pic de distanță?
Au fost momente de amărăciune pe parcursul acestor 4 ani, dar cred că ele țin de condiția de mamă, care resimte mai intens faptul că talentul excepțional la desen nu a fost văzut, că gândirea matură și rapidă nu a fost văzută, că atunci când a ieșit din schemă, adică mai mereu, nu a fost văzută.
Dar câtă vreme nu a fost nici persecutată, de ce să mă îngrijorez? Când citesc în alte părți, îmi dau seama că doamna ei a fost foarte bună dpdv bun simț și sunt fericită pentru asta, pentru că așa am intuit-o din prima.

Revenind, goana după recunoașterea socială în clasele primare  poate avea consecințe teribile pentru viitorul adult.
Sfatul meu pentru toate mamele de copii la pregătitoare și I-IV e în primul rând să nu se streseze. E vorba tot de copiii noștri pe care îi știm și pe care i-am alăptat și legănat și pentru care ne-am minunat la fiecare reușită. Nu trebuie să ne fie teamă ca de-acuma gata, au intrat la jug. De ce să-i analizăm în contextul unui set de legi și reguli prost făcute? (sunt foarte fină în dimineața asta)


Cred că încrederea în copil e cheia. Cred că școala nu poate educa, eventual instrui vag. Cred că trebuie să învețe bine pentru că ce se face la școală, oricât de alambicat ar părea, e minimum minimorum din ce ar trebui să știe. Lăsați un copil să se intereseze natural de ceva și veți observa cum se va umple firesc de noțiunile respective.
Prin faptul că nu am dat așa o importanță grozavă cursei înarmării cu zeci de suplimentare /concursuri, am reușit să nu omor curiozitatea ei naturală. Are încă o atitudine foarte sănătoasă, chiar de mă mai rog de ea să scrie temele uneori (deh, preadolescentă). Nu îi pasă de note, îi place calificativul Foarte Bine, cui nu-i place, dar nu face o drama la un Bine, cum aș fi făcut eu când eram copil.

Cred că a trecut foarte bine prin acești patru  ani, și prin asta înțeleg doar că i-a trecut păstrând foarte mult din inocență, din imaginație și din puterea de pătrundere în interiorul fenomenelor. Așa că să nu luăm în tragic. Mai bine să râdem și să păstrăm încrederea copilului intactă. E greu când noi am fost crescuți un pic altfel, dar ce bine că acum putem alege cum să ne raportăm la „autoritatea profesorului”!!

Despre mine?
Desigur că sunt foarte emoționată. La înca 33 de ani copilul meu termină clasa a 4-a. Acum 10 ani pe vremea asta mă imaginam cu ea așa, am proiectat în mine imaginea unei fete nemaipomenite cu o mamă tânără lângă ea, ca o sora mai mare.  Pe când se cânta concertul de cello cu minunata mea Laura Buruiană și Tibi Soare la pupitru, revedeam momentele grele ale primelor luni cu ea și îmi spuneam : peste 10 ani va termina clasa a 4-a iar eu voi fi mândră de ea, așa cum sunt acum mândră de mine că am învins un an cinci de facultate cu 25 de examene și bebe mic.

Ce a urmat a întrecut orice așteptări, pentru că viața ne-a încercat  mult mai greu și în felul acesta ne-a dat o consistență la care nu am sperat.
Profunzime, joacă, iubire.
Fata mea.
Absolventă de clasa a patra.
Cineva să mă ciupească de braț :)

Viata e ce se intampla intre timp

Degeaba se inchide mintea in documente oficiale, planuri media, repetitii, compozitii  noi si autoanalize din ce in ce mai rare dar totusi ultra prezente si din ce in ce mai adanci.

Pentru ca intre timp infloresc bujorii, se trec margaretele, pe bicicleta te sui de-acum din prima, fara asa mari emotii, doar mai mititele:) soarele arde prea puternic si trebuie sa parlamentezi cu copilul de aproape 6 ani care nu intelege de ce nu are voie doar si doar afara, cea mare s-a lungit deodata, la Peles ploua si apoi e din nou placut, prajiturile de la terasa la fel de triste, dar voia buna le netezeste pe toate, Sofia care face cele mai frumoase coafuri prietenelor mele n-a ratat ocazia nici ieri, Gheorghe rezista aproape un recital intreg de pian si vioara, eu fac poze prin maruntaiele castelului cu acces VIP in mare parte datorat premiantei Sofia de anul trecut si azi dupa amiaza acea fotografie care sa cuprinda tot ce-mi trece prin cap, prin suflet, prin inima, muntele, florile, zgomotele fericite ale copiilor, rezumat al unei zile incepute cu o cafea bauta cocotata la propriu pe pervazul dormitorului, privind la munte, la primul trandafir inflorit vara asta si din cand in cand la emailuri.

Revelații de mamă în România

Spun de ceva timp că nu sunt bine.
Lumea nu pare să observe, sau să ma ia în serios, de obicei sunt luată drept poezie. Nu-i nimic, înseamnă ca sunt autentică, nu pot să scriu altfel decât un pic sublimat.
Am simțit cum cad din ce în mai jos, până când azi am atins punctul minim. O, nu, nu mă amăgesc, știu că pentru mine minimele înseamnă cu totul altceva decât pentru oamenii fără griji legate strâns de supraviețuire. Dar am atins un minim al meu cea sănătoasă, cea care și-a pus trei ani în paranteză pentru că a avut de luptat cu ceva mai concret decât concretul.
M-am trezit savurând starea de bine și  asta a durat aproximativ jumătate de an, după care s-a închis paranteza. Și când s-a inchis, m-am trezit aruncată în mine cea din 2009 . Înca nu știu dacă e bine sau rău, e bine că mă pot gândi la persoana mea și altfel decât în număr de globule roșii supraviețuitoare, e rău pentru că n-am să știu niciodată dacă starea de îndoială nu cumva a prevestit, sau a anunțat boala.
Practic, paranteza celor trei ani funcționează ca o greutate care curbeaza spațiu-timpul meu interior, iar frământările devin Universul în expansiune, și problematicile asemenea.

De ce această introducere lungă. Pentru că astăzi am atins punctul de jos când m-am confruntat cu lumea exterioară cea reală, cea care funcționează după niște reguli atât de ciudate și meschine, încât toata ziua am avut acea senzație din copilărie:  treceam pe lânga alimentară și totul mi se părea artificial în sensul de oficial, mâncarea din magazin îmi apărea ca prototip al faptului că alimentara trebuie să apară plină, fără ca vreun om normal să poată inghiți ceva de acolo. La 5, 6 ani deprinsesem esența comunismului, foarte acut. Forma fără fond.
În ceea ce privește relațiile interumane, teoria formelor fără fond e cu dus și întors. Politețea trebuie să existe în orice context, emoțional sau oficial. În mod ideal, este nevoie și de gentilețe. De empatie minimă, de aplecare către nevoia celuilalt. De ieșire din pătrățica proprie.
Societatea noastră nu e în general pregătită pentru asta. Cea românească poate mai mult decât restul.
Astăzi am fost privită ca cea mai incompetentă, inconștientă și absurdă mamă din două motive: că nu mi-am dus copilul la grădiniță de pe patul de spital, și că am un copil care nu vrea să răspundă la comandă la întrebările unor necunoscute. (copilul are 5 ani și 7 luni, se trezise noaptea de câteva ori până a aterziat la noi în pat, s-a trezit la ora 6 și a spus toată ziua că nu vrea să se joace cu niște doamne, că vrea la copii. Eu eram chiar relaxată, crezând că evaluarea asta e o minusculă formalitate, ceea ce i-am și comunicat în câteva rânduri, pe limba lui).

Ei bine, nu. Un copil care a avut  curajul de a întreba, pe un ton politicos, de ce trebuie să stea într-un loc care îl face să se simta inconfortabil, care a spus sincer că întrebările sunt plicitisitoare, care a refuzat să se lase studiat cu lupa, cu reacția normală a omului nealterat de oficialisme, un copil care a simțit absurdul ideii de a fi etichetat la această vârstă, un copil care a avut gentilețea de a ne face în cele din urmă pe plac, cu tot disconfortul lui crescând, așadar, un astfel de copil a fost inițial etichetat dependent de mama, anxios, nepregătit emoțional pentru viața de școlar la grupa de 6 ani.  Faptul că i-am luat apărarea, că m-am declarat de acord cu el, că am spus public, (în limbajul meu cald, erudit și binevoitor pe care prietenii mi-l cunosc foarte bine), că îi înțeleg și împărtășesc revolta a fost etichetat și mai crunt, am fost trimiși , politicos, e adevărat, și fără harțag, amândoi la terapie, eu sunt o mamă slabă de înger care nu pune limite, iar copilului, indiferent de traumele prin care a trecut ani de zile, indiferent de greutatea parentezei mele asupra vieții sale, i s-a prezis un viitor școlar sumbru doar pentru că a spus ce simte.
În cele din urmă, cognitivul a prevalat și am obținut hârtia pentru care ne dusesem acolo, în fond, la a treia întrebare despre cum îl cheamă, a răspuns revoltat că începe cu litera G, a făcut scăderi și adunări, și câte și mai câte care pe vremea mea abia de se învățau la 7 ani.
Dar nu a putut fi iertat pentru păcatul de a fi onest și în deplină comuniune cu ceea ce simte.

Nu sunt de acord cu agresivitatea, cu mitocănia, cu „așa îmi vine”. La Gheorghe, simțirea nu se manifestă așa. E suficient de înțelept încât să lupte  altfel pentru ce îi aparține, pentru integritatea ființei lui, cel mai prețios dar pe care ni-l dorim cu toții de la viață, pentru care , atunci când îl pierdem, cu adevărat facem coadă la terapie.
Dar acolo, în sala în care creștea enervarea și frustrarea, lucrurile acestea nu contează. Acolo am fost o mamă umilită din multe puncte de vedere, și doamnele acelea nu intenționau așa ceva, și credeau sincer că îmi fac un bine spunându-mi că NU contează prin ce am trecut împreună, important e ca Gheorghe să nu strice ora viitoarei învățătoare. Să fie docil și supus, să nu aiba dorințe, întrebări, sentimente clare. M-am simțit în culpă că i-am încurajat toate astea. Că l-am lăsat să spună mereu ce simte înainte de orice. Că nu l-am învățat până la 5 ani și 7 luni că viața e o înșiruire de ascultări, că nu știe să execute la comandă, pentru că executatul nici nu intră în viziunea mea asupra vieții. Pentru că știu că doar puține sunt cazurile în care trebuie să te lași pe mâna altora, și acelea implică viața și moartea, nu răspunsuri despre cum seamană cățelul cu pisica.

Un minim emoțional l-am atins atunci, în acele 45 de minute lungi și incărcate de vina de a mă fi îmbolnavit tocmai când copilul meu avea mai multă nevoie de mine.  Am iesit de acolo, am dat câteva telefoane, și dupa 100 de metri m-am oprit și am plâns. Am plâns pentru că am crezut că am eșuat. Am crezut că, pe lângă vina teribilă de a îl părăsi cu lunile în excursiile mele prin spitale, am și vina de a fi EU în contact cu mine însămi, vina de a acționa dupa cum simt, de la  alăptatul la cerere, la  îl a ține în brațe nonstop, până la integritatea ființei mele de femeie ȘI compozitoare, care stă noaptea să compună,  care are nevoie să își  asculte prietenii, să savureze ieșirile ca între fete  chiar și de fapt, mai ales cu fiica ce îi pare, cu mîndrie spun, soră, vina de a îl duce în weekend la Bușteni cu bicicleta (în loc de cursuri de dezvoltare a inteligenței), vina de a îl crește independent și cu voință.

Am plâns scurt și intens, în brațele copilului meu, care m-a consolat, m-a mângâiat  și mi-a spus că sunt cea mai bună mamă din lume.  Da. acel copil „timid, anxios și dependent” care și-a păstrat sângele rece și mi-a zis că mai bine mergem să mâncăm o prajitură, hai să căutam un taxi.
Copilul meu m-a dat, a mia oară, o lecție importantă. Lecția încrederii în sine, și, târziu, după minimul kafkian administrativ al acestei zile, despre care nu mai povestesc, pentru ca e exterior, și nu sentimental,  o lecție de încredere în mine.
Încredere că avem voie să nu fim perfecți. Că avem voie să fim slabi, triști, angoasați, să plângem și să râdem și să ne luam în serios și să nu ne luăm în serios. Încredere că autenticul primează. Încredere că l-am crescut bine, cu atașament sigur. Că nimeni nu are dreptul să-l judece după câteva minute. Nimeni nu are dreptul să îi pună etichetă. Că un copil supărat care are puterea de a se opri câteva secunde și de a înțelege la un nivel foarte profund că ni s-a întâmplat amîndorura o nedreptate, nu poate fi catalogat ca necooperant.
Iar nedreptatea nu a fost atât faptică, cât dureroasă prin lipsa de gentilețe.
Lipsa de aplecare continuă spre celălalt. De gând către magnificul sincerității unui copil de 5 ani și 7 luni care nu vrea să spună în momentul ăla că soarele topește zăpada.
Am atins un minim emoțional pentru că m-am temut pentru copilul meu. A anulat temerile, angoasele componistice, reevaluările personale. Nu sunt fericită cu asta. Trebuia să am mai multă încredere în amândoi. Acum am.

:::::::

Mi-a luat 2 ore să scriu . Între timp l-am adormit pe Gheorghe, care mai intrebat odată de ce trebuia să-i spună doamnei că dispare zăpada cînd vine soarele,  am mai plâns odată, apoi m-am repliat și am scotocit dupa Campania Copii fără Etichete.
Etichetele sunt mai subtile decât s-ar crede. Etichetele încep cu judecarea aproapelui, încep cu pervertirea onestității, încep cu formele fără fond. Culmea, tocmai pericolul etichetei mi-a fost invocat în această dimineață. Cât de puternic e înrădăcinată mentalitatea, cutremurător.
Copiii învață prin puterea exemplului. Mie mi-a fost teamă că am fost un exemplu prost.
De când m-a luat în brațe ca să pot plînge, știu că sunt un exemplu bun. Fără etichetă. Fără categorie. Doar încredere.

Despre libertate si alti demoni

Problema libertății mă preocupă de foarte multă vreme. A libertății sufletești în primul rând, mai ales în contextul acesta al vieții agitate, plină de responsabilități, griji, poveri care atârnă greu și care pot ucide orice senzație de plutire și frumusețe.
Ce ne ține prizonieri? Ce ne împiedică să ne uităm la noi înșine și, mai grav, ce ne împiedică să ne acceptăm atunci când ne vedem așa cum suntem? Și cât de bună e această libertate?

Am avut momentele mele de revoltă frenetică de multe ori de-a lungul vieții.  Contradicțiile „casă- societate” au început cu vârsta copilăriei, trecând bineînțeles prin adolescență, moment al vieții mele în care m-am simțit mereu cu un pas înainte, nu am fost o neînțeleasă, n-am avut probleme cu școala, nici cu găsirea drumului profesional, așadar, total ciudat pentru o adolescentă, dar în schimb senzația de libertate interioară, de a putea face tot ce imi propun era înspăimântătoare. De ce ? Pentru că în acele vremuri, mijloc de ani 90',  puțini tineri își luau propriile decizii în legatură cu viața lor, iar asta mă făcea să mă simt complet outsider și pe teren mișcător în raport cu ceilalți, și foarte sigură și suverană în raport cu mine, susținută fiind de părinții mei.

Rămân aici pentru acest moment al scrierii mele, deoarece ajung la o parte a problematicii  care mă preocupă. La creșterea copiilor în spiritul libertății. O libertate foarte bine înțeleasă. Acea libertate care îti vorbeste matur, care-ți spune că atunci când ți-ai făcut treaba, ești capabil de a-ți urma idealurile. „Treaba” are, desigur, strânsă legătură cu idealurile.
Cum sădim însa această idee de ideal in copii? Și, mai ales, e sănătos să facem asta?
Oare nu e mai întelept să nu le încurajăm o prea profundă visare? Scopuri prea înalte?  Care macină, consumă, uneori distrug echilibrul interior, nu te lasă liniștit, te avântă, te înflăcărează, te trec prin toate tonalitățile trăirilor și te împiedică să petreci o viață calmă și lipsită de problematici?

Trebuie să recunosc, îi invidiez pe aceia care reușesc să învingă demonul libertății. Nu o spun cu ironie, ci cu profund regret, pentru ca libertatea aduce cu sine înălțimi luminoase și pastelate dar și hăuri severe și aspre.
În momentul în care îți acorzi luxul simțirilor intense, te supui totodată la arderi rapide, din ambele capete ale lumânării, cum zic francezii. Și nu toată lumea e dispusă să îți accepte asta. Din exterior, pare egocentrism, indiferent cât de mult dai acestui exterior, conștient și inconștient. Libertatea interioară sperie, incomodează, provoacă panică, uneori zeflemea, de multe ori iritare.
Dar dacă toți am fi mai conectați cu propria ființă, oare nu ar fi mai ușor?

Începe de la naștere, de la primele momente la sânul mamei, de la dăruirea totală pe care bebelușul o percepe ca fiind naturală, că i se cuvine, continuă cu atenta ghidare prin copilăria mică, cu folosirea parcimonioasă a negațiilor și interdicțiilor, cu anularea categorisirilor, cu înlăturarea patternurilor care umilesc și reduc copilul la o o materie numai bună de modelat într-un pătrățel facil.
Desigur,  e nevoie de mult efort pentru asta. Uneori, a deveni părinte e un trigger năucitor pentru a scoate la iveală toate rănile adunate de-a lungul vremurilor. Mi s-a întîmplat și mie, eu, paradoxal, am suferit de prea multă libertate, e specifică celor ce se ocupă cu artele, mă doream mai organizată, mai adunată, mai burgheză. N-am reușit niciodată, am realizat doar o profundă depresie postnatală, trenul maternității m-a izbit frontal la 23 de ani, noroc că tot libertatea m-a salvat, și asta doar pentru că am fost lăsată să îmi manifest curajul întotdeauna, m-am uitat la mine însămi și mi-am dat seama că a mă schimba după cerințele cărților de puericultură din vremea aceea era adevărata eroare, mai bine zis, adevărata oroare.

Libertatea gândurilor și a sentimentelor nu ține de material, de ce mașină conduci, de ce telefon butonezi și din ce vilă pe malul Mediteranei conduci afacerile mondiale. Dimpotrivă, de cele mai multe ori te stăpânesc ele pe tine, asta, dacă nu ai fost crescut în puternică conexiune cu natura ta intimă. Cred cu convingere că bunătatea, îngăduința, deschiderea, iubirea unor părinți, sunt singurele căi pentru a crește un copil ce va rămâne luminos și curios indiferent ce drum va alege ca adult. Așa, va face face față la orice, tuturor problemelor care se ivesc inerent de-a lungul unei vieți, pentru că o problemă încetează să devină o problemă în momentul în care acționezi în deplină armonie cu conștiința, trăirile și, scriu un cuvânt mare și nepermis dacă n-ar fi doar un text pe blog, sufletul.

Alteori însă, viața îți oferă atenționări, mai mici sau mai mari. Cu cât privesc în urmă, deși resping cu putere teoriile psiho-pupu, cum le numesc eu, știind prea multe deja dpdv științific, cu atât îmi dau seama că boala m-a  atacat într-un moment în care eram în totală dizarmonie cu mine însămi, în care jucam un rol care nu era și nu va fi niciodată al meu, în care am depus niște eforturi supraomenești nedându-mi timp și fiind constrânsă de dead-line-uri absurde, care nu aveau nicio legătură cu dezvoltarea mea firească.  Nu numai eu, ci toți ai casei am procedat așa, iar totul s-a răsfrânt cel mai dramatic asupra mea, cea care nu trăise despărțită de interiorul ei niciodată până în acel teribil  și lung 2009. Am avut oare nevoie de acești trei ani de  dramă ca să mă înțeleg și să redevin cea care am fost dintotdeauna? nu voi afla niciodată, înclin să cred că da,  încă nu am procesat tot ce s-a întâmplat acolo, nu am reușit să mă conving să mă deschid în fața vreunui specialist, ce scriu aici e vârful icebergului...,  aș prefera prietenii, dar pentru ei ar fi o povară cam grea de dus, jena mea proverbială mă împiedică să spun tot, convinsă fiind că mai bine scriu o muzică despre asta, e un loc unde mă simt într-adevăr foarte, foarte liberă, ușoară, puternică, un loc unde nu mi-e teamă de intensitatea năucitoare a simțirii, de aceea pot spune, pentru unii, atât de multe aici, pentru că de fapt e atât de puțin din ceea ce sunt.

În orice caz, încep și încerc să las în urmă ce am trăit atunci, să mă raportez la acele evenimente ocazional, doar pentru a nu uita nebunia constrângerilor și a nu pica din nou în aceeași capcană. Îmi place enorm senzația de acum, ador aceste momente în care nu mi-e teama de mine, poate a fost prețul maturizării?

Aș mai vrea să spun că arta ajută la definirea libertății. Consumator sau producător :), nu trebuie să ne ferim de ea, dimpotrivă. Nu e totul, dar e un suport excepțional, e poate singura manifestare umană inefabilă și solidă în același timp. Arta nu e doar sentiment, e multă gândire, e pragmatism, e mult cerebral și mult control acolo. Asta în cazul în care vă era teamă de implicațiile ei asupra capacității copiilor de a „reuși în viață” după canoanele societății.

Mi-e foarte bine acum. Mă bucur cu măsură, nu intru în euforie, euforia nu inseamnă libertate decât pe termen extrem de scurt. Copiii sunt pe primul plan, firește, dar nu asta nu e nicio constrângere, e o fericire, cine nu o înțelege are o problema gravă.

Ar trebui să nu ne temem așa mult de libertate. În fond, problema vine de la cei ce trăiesc meschin, greu, în compromis cu ei înșiși , sau mai grav, în deplină necunoștință de cauză în ceea ce-i privește.
Ar trebui să ne putem privi în oglindă. Și apoi, dincolo de oglindă, să ne placă ce vedem și să reușim să transmitem și altora acest lucru. Cu mult curaj, frontal. Pentru că libertatea e unica formă a frumuseții care nu pălește odată cu timpul.

Photo: Cornel Brad

Black Wednesday

Aveam nevoie sa ma vad un pic cu Bogdana, nu ne mai intalniseram in tihna din primavara, Hotel Transylvania cu 4 copii dupa noi nu se pune.
Si mai ales ca prietena mea avea o zi proasta, era obosita si un pic deprimata, iar eu usor cam prea ingrijorata de Sofia care facea 39 cu intermitente incepand cu luni la pranz. A venit Mirjam, nu i-a gasit decat rosu in gat, m-am calmat pe moment.

Drept urmare, 2 ore impreuna cand fata mea si copiii ei cei mici dorm de pranz nu ni s-au parut o blasfemie prea mare. Pe Ghe il distrau parintii mei, asa ca am lasat studiul despre memoria culturala desprins din doctorat sa se odihneasca si am pornit.
In cele din urma , dupa ceva aventuri, am ajuns amandoua la Dada, pe Agricultori, convinse fiind ca vom pleca de acolo si mai deprimate, pune doua femei cam zapacite  intr-un magazin-restaurant  cu genti si bratari unicat si poti avea reteta unui cataclism de proportii provocat de tristeti fashioniste.

Din fericire, am avut prea multe sa ne spunem ca sa ne intristam pentru niste biete genti care vor ramane agatate in urma noastra, si, mai ales, am vrut sa o fotografiez macar fugar, pentru ca ne gandeam demult la momentul acesta.
Bogdana este o femeie foarte calda, buna, e toata o inima care bate intr-un ritm special, care imi este foarte drag.
Totodata, nu-mi place sa mint in fotografie, pe langa insusirile pozitive imi doresc sa surprind si starea de facto a persoanei din fata mea, si inchid in dreptunghiul implacabil sentimentele care o insotesc in ziua respectiva....

Dupa ce am revenit acasa , si miercurea mea s-a innegrit brusc, Sofia a reusit sa convinga termometrul sa treaca de 40 de grade, asa ca am sunat la medicul nr 2, care nu raspunde la telefon, apoi pe prietena mea din frageda copilarie, tot medic, care mi-a explicat exact ce tip de amigdalita circula acum, si cu spectrul internarii am luat decizia (data oricum de Mirjam ca solutie pentru maine) sa incepem de azi cu antibioticul. Dupa un antitermic mai puternic, fata mea se simte incomparabil mai bine si sper sa trecem fara emotii prea mari de aceste zile intunecate, in care prietenele mele si prietenii mei au nevoie de mine, copiii mei au nevoie de mine, eu am nevoie de mine.....si sunt fericita sa le pot da o bucatica de suflet,  creste dublu la loc, mai ales dupa ce am primit atat de mult in ultimul timp.
Bogdana m-a poreclit Samantha dupa cele doua ore.
Da, sunt o vrajitoare buna.
Intr-o miercuri neagra.

Despre iubire și despre limite

Îmi doresc demult să scriu despre cum înțeleg eu limitele. Am început de multe ori să scriu despre asta și de fiecare dată am șters, nu era ce trebuie. Pentru că aș fi vrut să scriu mai mult despre a fi părinte, a iubi și a te confrunta cu limitele, însă subiectul e mult, mult mai complex de atât.
În dimineața asta ceva însă s-a petrecut cu mine.
În primul rând că m-am trezit foarte devreme și un pic neliniștită, ceea ce la Bușteni nu mi se întâmplă niciodată. De la copii nu se auzea nimic, de jos se simțea deja  mirosul de cafea și radio-ul mergea (pe Muzical). Am coborât cu autentic entuziasm, hotărâtă să îmi încep ziua ca o nevastă model, lângă soțul meu, privind  împreună la munte, o dimineață în care copiii dorm e prea prețioasă ca să fie irosită, dar am avut „ghinionul” să mă uit pe geam înainte și să surprind acea lumină specială  filtrată printre nori, așa că am lăsat totul baltă, poate cu egoism....mi-am incălțat UGG-șii, mi-am pus haina cea groasă  și am luat aparatul.
Momentul de euforie a trecut foarte repede atunci când mi-am dat seama de faptul că nu sunt în stare să surprind efectul acela miraculos. Mă împiedicau firele de electricitate, faptul că-s  minionă și ar fi trebuit să fiu mai sus, cu expunerea și setările mă descurc binișor, dar mi-era atât de ciudă... Acesta e un mic exemplu pentru acele momente în care surprinzi limitele intrinseci ale unor situații, momentele în care ceea ce simți nu poate fi cu niciun chip materializat, și nu din vina sau din cauza ta, ci a factorilor exteriori.
Soluția? Încerci să nu pierzi sentimentul și să cauți în jur ce te poate ajuta să te exprimi; dacă atunci când te-ai uitat în sus nu a mers, uită-te în dreapta, stânga sau în jos. S-ar putea să descoperi frumoșii trandafirii înghețați (ah, ce jale pentru sufletul meu îndrăgostit de trandafiri), sau bruma grea care acoperă tot spațiul pe care îl cunoști, sau alte mici minuni care strigă după tine să le imortalizezi, să nu le lași să piară, să le păstrezi pline de căldura momentului magic pe care vrei să-l prelungești.

Ce am trăit în această dimineață e tare asemănător cu ceea ce  trăim ca adulți și, mai ales, ca părinți. Așteptările noastre de la viață sunt foarte mari, de la copiii noștri și mai și. Am fost programați să ne dorim  controlul asupra lor, poate din teamă, poate din dragoste? deși adevărata dragoste te eliberează, nu te constrânge.
În goana după performanță, care începe de la cele mai fragede vârste, odată cu încercările de a le programa masa și somnul , care continuă cu nota 10 pe linie și nu se termină nici cînd au 40 de ani, părinții pot uita de adevăratele mesaje pe care le transmite copilul.
Acestea sunt extrem de simple, e vorba despre permananta depășire a limitelor interioare.
Bebelușul se naște extrem de limitat, el nu cunoaște decât spațiul intim al interiorului mamei, un spațiu mic, dar plin de iubire. Pentru a nu se pierde emoțional, are nevoie să fie secondat în depășirea acestui spațiu. Să fie ținut în brațe, la sân și în inimă până când se desprinde de bunăvoie.
Limitele pe care vrem noi să le impunem ființei mici și perfecte de lângă noi sunt complet naive, dacă ne dăm seama că adevăratele granițe nu noi le depășim, ci puiul de om care se poate dezvolta plenar doar în deplină libertate a sentimentelor.
Nu este o problemă practică, nimeni nu o să lase copilul de un an, doi să pună mâna în foc, nu vreau să duc discuția în zona bunului simț trivial, aș vrea însă cu tărie să pledez pentru o schimbare de atitudine. Pentru dreptul copilului de a avea propriile limite și de a i le accepta, pentru a nu pune comoditatea noastră în calea dezvoltării în armonie cu propria personalitate a celor pe care îi , teorertic, iubim mai mult decât pe noi înșine.
În plus, cu durere trebuie să afirm, a pune limite artificiale copilului este o chestiune extrem de ipocrită. Vrem să fie cuminte și supus acasă, dar învingător, leader în societate? o atitudine profund duplicitară. Personalitatea oricărui om nu trebuie să se contrazică, ci trebuie să se împlinească pe căile specifice fiecărei existențe în parte, iar datoria noastră de părinți este de a asigura cadrul optim pentru aceasta.
Cel mai de preț dar pe care ți-l pot da părinții este libertatea interioară, curajul de a fi tu însuți, siguranța emoțională a depăsirii limitărilor inerente oricărei etape din existență. Iubirea înseamnă ocrotirea acestui spațiu fragil care este sufletul copiiilor noștri, înseamnă să nu ne impunem limitele noastre, ci să înțelegem că ei au mult mai  multe ca noi, și nu le putem decât fi alături, în descoperiri, frustrări, crize, bucurii..... cu multă, foarte multă dragoste.

Putem translata și la celelalte  aspecte ale existenței această axiomă după care  eu încerc să îmi trăiesc viața. Consecvența libertății. Infinitul trăirilor, nerenunțarea la sentiment orice-ar fi.
Dacă nu ai reușit „fotografia”  uitându-te în sus, mergi la dreapta, la stânga sau uită-te în jos. Ignoră dimineața geroasă , sau mai bine zis, savureaz-o și încearcă sa materializezi neliniștea cu care te-ai trezit. Plimbă-te puțin în jur, lasă-ți inima să descopere ce aveai de fapt de descoperit.
S-ar putea ca lumina de sub creste să fie un țel prea conformist, banal, chiar dacă ispititor.
S-ar putea ca sufletul tău să suspine  după delicatețe, după o frumusețe ascunsă, după subtilitate și armonie.

Dar mai ales, se poate să trăiești cu  imensă iubire chiar și cele mai neînsemnate momente ale vieții, acelea în care te uiți în jos, uitându-te de fapt adânc în tine, depășind toate limitele.

Cv de mamă artistă

De fiecare dată când se ivește un eveniment artistic proeminent, fie el concert sau expoziție, organizatorii mă roagă să le trimit un memoriu de activitate cu „cele mai importante date”. Iar eu, invariabil, trebuie să mint. Să omit cele mai relevante creații pentru mine, pentru că nu sunt atât de importante pentru marele public. Și anume, nu se obișnuiește ca în cele câteva rânduri care apar în programul de sală să declar ce mă definește în primul rând: sunt mamă pentru doi copii extraordinari : Sofia și Gheorghe. În rândurile următoare veți putea afla de ce ei m-au ajutat să fiu ceea ce sunt: o mamă artistă, și nu o artistă mamă.

Pe Sofia am născut-o când aveam 23 de ani. Eram studentă în anul cinci la Compoziție și tare speriată de viitor. Credeam că tinerețea e de vină, dar  mi-am dat seama ulterior că orice mamă la primul copil se simte la fel. Avantajul de a fi o mamă atât de fragedă (pentru zilele noastre, desigur) a fost acela că am putut evolua împreună și că nu reușisem să îmi formez niciun fel de prejudecăți despre cum se cresc copiii. Dimpotrivă, Sofia m-a învățat aproape tot ce știu acum: să îi ascult orice semnal,  de la foamea de bebeluș –rezolvată prin alăptatul la cerere-  până la emoții, de orice fel, cele negative rezolvate cu multă răbdare și efort, cele pozitive pur și simplu prin a fi acolo, lângă ea, să ne bucurăm împreună. Toate acestea în timp ce facultatea mă solicita intens, un student în an terminal la Compoziție are de scris o lucrare mare pentru orchestră (absolvența) și  încă una  pentru licență.  În plus, mai sunt cele 10 examene semestriale. Drept pentru care, Sofia și-a început educația muzicală mai întâi intrauterin (examenele de anul patru) și apoi extrauterin, pentru ca o alăptam și învățam, sau chiar compuneam dacă nu putea să adoarmă altfel decât în brațe și studiam la pian cu ea lângă mine în coșuleț. Cu alte cuvinte, nu am îndepărtat-o ca să pot merge mai departe cu facultatea, ci am introdus-o firesc în lumea mea.

Anii au trecut, bebelușul a devenit o fetiță dinamică și foarte creativă, iar eu m-am dezvoltat artistic cu ajutorul ei, pentru că, pentru mine,  ceea ce trăiești lângă un copil nu egalează niciun fel de altă experiență.

Când Sofia a împlinit 3 ani, a început să mă roage să îi aduc neapărat un frățior sau o surioară.  Tot atunci a început să deseneze. Lucruri în aparență simple, dar extrem de adânci ca sens. De pildă, reprezentarea familiei, un desen pe care nu l-am putut păstra din cauza tăbliței magnetice, era un X maaaaaare, iar fiecare „triunghi” astfel format avea ochi și gură. Fantastic, nu-i așa? mai ales ca niciunul dintre noi, părinții ei, nu putem exprima idei prin …desen. Și cumva premonitoriu, cu cele patru X-uri.

După Craciunul anului 2006 am aflat fericita veste că familia noastră chiar se va îmbogăți cu un nou membru. Gheorghe, băiețelul dulce care ne înseninează zilele, a fost așteptat îndelung de Sofia, cele 9 luni au trecut mai greu pentru ea decât pentru mine.

Cu el, am învățat alte lecții. Cea mai importantă a fost aceea de a îmi dedica un an și câteva luni strict familiei. Fără compoziție, fără fotografie (noua mea pasiune), fără doctorat (sunt un șoarece de bibliotecă, asta e clar). Am învățat să nu mai fac nimic din mers, ci să aprofundez bucuria supei cu brocolli și piureului de mere cu avocado. Știam că viața mea artistică nu pleacă nicăieri și, mai ales, primele luni din viața unui bebeluș nu se mai întorc. Așa că le-am savurat  intens. Am recuperat ulterior, iar muzele muzicii și ale fotografiei nu m-au abandonat, ci mi-au răsplătit înmiit răbdarea.

Dacă Sofia ne uimea permanent cu noile ei desene, Gheorghe ne-a uimit cu simțul său muzical. La vârsta de un an, nu spunea decât rar mama, în schimb cânta  perfect tema din "Ah! vous dirai-je, Maman! de W.A Mozart. Cunoscută publicului larg drept Twinkle twinkle little star. Tot atunci fata noastră a început lecțiile de pian cu profesoara mea din liceu. Și desigur, studiul de acasă cu soțul meu. Au o relație specială ca de la fată la tată. Gheorghe era și este fascinat de pian. În curând va începe și el muzica, de astă dată direct cu mine, corespunzător relației speciale :).

Nu știu care va fi drumul artistic al copiiilor mei. Sofia e bună pianistă, dar nu știe cât va continua. E atrasă de tot ce înseamnă arte vizuale, chiar fotografie și film. Am ales, la sfatul unor mari pictori și sculptori, să o ajut …lăsând-o în pace! Da, se pare că desenul și pictura nu necesită lecții la vârste fragede (ea are acum 9 ani și jumătate). Nu am dorit să intre în tăvălugul manierismului și modelor, ci să se exprime liber. Astfel, neurmând niciun curs, a devenit foarte originală, iar această originalitate i-a fost răsplătită prin premii și expoziții. O mai ajut ducând-o la muzee și încerc să îi cumpăr materiale cât mai diverse, ca să poată alege. Acum, de pildă, cel mai mult îi plac pastelurile cretate. E, inconștient, într-o etapă impresionistă.  Cât despre Gheorghe, acum, la patru ani și jumătate, vrea să fie medic de inimi și să „vindece oamenii cu muzică”. Cine știe ce surpize ne rezervă viitorul.

Cum reușeste o mamă implicată în viața artistică să se ocupe de copiii ei? Răspunsul nu poate fi universal. Pot să vă spun ce fac eu. Lucrez în așa fel încât ei să nu simtă (prea mult….) că sunt neglijați. Singura excepție a fost doctoratul, unde a trebuit practic trei luni să mă închid în birou. În rest, am învățat că cele mai mărețe idei pot să apară când alăptezi sau când cureți morcovii.  Că poți deschide computerul să își descarci fotografiile și cu un copilaș cățărat în spatele tău. Că poți transcrie lucrările și dacă domnița desenează lângă tine. Secretul e să nu îi excluzi, ci să îi integrezi în lumea ta. Poate că aș fi compus și fotografiat mai mult fără copii.  Dar oare ar fi fost la fel de interesant? De intens? Sunt convinsă că pasiunea pentru artă a fost infint multiplicată de dragostea pentru copiii mei. Vă rog, lăsați-mă să îi trec în programul de sală. Fără ei, nu v-ați fi gândit să mă includeți în concert.

      _______ 

           

  Acest post a fost scris la rugămintea Ancăi Bundaru, pentru situl mamicadetoatalauda.ro. 

  Îmi  pare f rau că nu reușesc să pun bagde-ul, în niciun fel, blogger îmi face  azi în ciudă.

  Sunt f simpatice, le găsiți aici :http://www.mamicadetoatalauda.ro/badges

   Mai mult nu răzbesc :)

Expozitia Sofiei de la Pelisor

Dragii mei, am primit invitatia oficiala.
 Asa ca va  astept cu drag deschiderea oficiala a expozitiei organizate pentru castigatorii Concursului national Carmen Sylva pentru tinere talente, pentru SAMBATA 31 MARTIE 2012, ORA 16:00, LA CASTELUL PELISOR.
Expozitia a fost amenajata  in Holul de Onoare.
Daca aveti drum pe Valea Prahovei, sunteti bineveniti.
Daca aveti drum ceva mai incolo, aflati ca expozitia va tine o luna intreaga.

Sofia expune cinci lucrari, deoarece are premiul 1.

My girl

Sofia a castigat luna asta premiul 1 la Concursul national de creatie Carmen Sylva, sectiunea desen, grupa de varsta 7-14 ani. Ea are 9 ani. Eu i-am trimis desenele in ultima clipa, total la plezneala, ca sa nu regret ca nu am incercat. Si iata!!

Vernisajul si premierea vor avea loc la Pelisor, Sinaia, pe 31 martie, inca nu stiu ora, dar am sa va anunt, in caz ca vreti sa o vedeti live . Ca altfel  expozitia dureaza toata luna aprilie.

 Iar astazi am descoperit cateva dintre minunatele ei desene si picturi facute cat am lipsit, m-a lasat sa scanez doar doua.

Cel pictat si desenul chiar de azi, dupa ce aseara tarziu a rasfoit cu mare interes albumul cu desenele lui Klimt, prezentate in premiera la muzeul Albertina din Viena si cumparat de mine cu pretul unei potentiale hernii de disc (Doamne fereste :D)

Asadar, i-au trebuit doar cateva minute nu ca sa copieze, ci ca sa observe fluiditatea si finetea liniilor. Asta numesc eu analiza intuitiva , sunt foarte, foarte mandra de my girl, mi-a dovedit ca a ajuns la varsta la care poate cerceta fara sa plagieze, desenul doar e in universul ei intim dpdv idei. Si nu are nevoie inca de alte lectii.

Copyright: Ada-Sofia Ulubeanu

Pana joi

Nu sunt superstitioasa, dar exista unele coincidente care ma amuza mai tare decat altele.

Toate evenimentele importante din viata mea sau intamplat in jurul zilei de joi, putin inainte sau putin dupa.
M-am nascut intr-o vineri dis de dimineata. Pana joi in pantecul mamei.
Interviul pentru bursa in Germania a fost intr-o joi. Incepusem lectiile de germana luni. De-atunci ne-a ramas in familie expresia „sa inveti germana pana joi”. (interviul a fost in lb romana, evident)
M-am casatorit vineri de dimineata( pe 26 aprilie 2002, deci facem 10 ani in curand) Pana joi burlaca deci :)
Primul copil l-am avut miercuri seara. La evrei ziua incepe de seara. Deci de joi mamica.
Pe al doilea inutil de spus ca l-am nascut joi in timpul zilei.
Tot intr-o joi am primit si vestea care mi-a cam intors viata pe dos, diagnosticul de AIHA.
Si tot pana intr-o joi va fi ultima zi completa cu prea stimata mea splina, pt ca joi 1 martie ma internez pt operatia de pe 2 martie.
Singurele evenimente care nu tin cont de coincidentele astea sunt cele profesionale, si mi s-au intamplat in felurite zile ale saptamanii.

Voi aveti vreo supersitie/coincidenta la care tineti?

Cat de mult e prea mult?

Copilul meu imi zice dupa aproape 3 saptamani de vacanta ca ii teama de oboseala ce va sa vina.
Vrea sa ii scot cursul de mate, sa nu mai mearga la concurs la a doua etapa. Mentionez ca a mers la un singur concurs semestrul 1, unde a luat premiul II la 2 puncte de premiul I si ca statistic e in primii 5% din clasa a 3-a la nivel national. Deci nu e vorba de teama sau nestiinta.
astea sunt subiectele, iar punctul 1b gresit a facut diferenta de nu a luat premiul 1.


in plus, n-a stiut 2c deloc si a zbarcit un picut din ultima problema. La nivelul asta eu cred ca s-a descurcat bine si ca are potential.

Cursul in sine ii place, doamna e f f draguta. Dar e vineri de la ora 15 si sotul vrea sa fie in drum spre Busteni la ora aia. Sa nu il prinda ceata. Sa ajunga pe lumina. El zice ca mate de clasa a 3-a nu e mate si ca muntele e mai important.
Eu zic ca in orice directie o iei, matematica TREBUIE stiuta.
Cine stie matematica are o gandire mult mai structurata, mai limpede. Exprima mai simplu ceea ce e greu. Nu ma intelegeti gresit, nu spun ca cine stie mate e mai destept. Spun doar ca ajuta.
Iar prin a sti matematica nu inteleg sa fii la nivel de Olimpiada, ci sa intelegi bazele si sa intelegi frumusetea rationamentelor. Sa intelegi de ce o solutie e mai eleganta ca alta. Cand intelegi asta, in orice alt domeniu te vei exprima mai limpede. Poate gresesc :) Dar asa cred.
Iar cursul la care o duceam din cand in cand pe Sofia promoveaza eleganta solutiilor simple la probleme complicate. Si e finalizat cu singurul concurs de mate relevant pentru varsta lor. Singurul concurs unde nu se fac scheme si misculatii. Da, da, exista alte concursuri unde profii sufla copiiilor rezultatul. E revoltator. In fine, sa revenim.

Imi dau seama ca are un program foarte incarcat. luni joi pian, dupa scoala, luni miercuri karate,seara, vis vis de casa, miercuri are si germana (vine acasa profa) si vineri ar fi fost mate. Ea ma roaga sa ii scot karate si mate. Din motive de oboseala, de placut ii plac. Eu am crezut ca o sa ma roage sa ii scot pianul....oricum vine momentul acela, nu ma indoiesc.
Eu nu vad cum ar putea sa renunte la ele :( Miscare ii trebuie obligatoriu. Mate nu e destul ce se face la scoala, si nu ma refer la cunostinte, ma refer la solutiile elegante.
In afara de pian si mate, unde drumul dureaza juma de ora, karate nu necesita deplasari mai mari de 7 minute iar germana e acasa. Alti copii sunt de o mie de ori mai tracasati, n-au scoala asa buna vis a vis, fac limbi straine in centre specializate, 2 sporturi samd.

Imi totusi clar ca prin activitati vreau sa compensez faptul ca eu nu sunt in stare sa-i fac fata. Nu pot face sport cu ea, nu pot sa ma duc la scoala sa vb cu invatatoarea sa aiba mai multa atentie etc etc. Ea nu are niste parinti normali, tineri si valizi, cum au toti copiii. Mi-e teama ca daca pierde niste trenuri acuma, nu le mai recupereaza. Mi se pare inacceptabil sa-i fie retezate aripile doar pt ca mama ei e neputincioasa.
Copilul asta la 4 ani citea si scria fraze, si NU am lucrat cu ea. Pur si simplu stia. Nu ma grabesc nicaieri, dar nici nu vreau sa se piarda.

Si nu stiu ce sa fac :( Pentru moment, am sa o ascult si nu va merge la cursul de matematica. Dar nu stiu ce sa fac in general. Cum fac sa nu se iroseasca?

Mommy wars

Fiind eu ocupata cu doctoratul si fiind eu cu sanatatea in pioneze, n-am apucat sa observ razbelurile de pe blogurile de mamici.
De aceea am fost tare uimita (ca sa fiu draguta) atunci cand dand un raspuns despre ceva am fost acuzata ca incep razboiul. Am facut ceva sapaturi si am aflat ce si cum, m-am cam ingrozit, am trecut mai departe.
Acuma , sa va spun de ce cred eu ca sunt percepute aceste discutii ca razboaie. Tot ce zic e din experienta personala dupa 9 ani si ceva in care am crescut 2 copii plus convietuit cu unu pe care l-am gasit destul de maricel, avea 15 ani. 3 copii in total.

In societatea moderna principalul factor dupa care se fac regulile de convietuire este FRICA.
Frica de viitor.
De exemplu, eu eram mega depresiva ca Sofia nu dormea singura , nu crestea cat credeam eu. Ce era sa ma fac atunci cand ma intorc la facultate? In mod normal ar fi trebuit sa inghet anul, numai ca familia nu m-a lasat. Nu stiu daca a fost bine sau rau, anul l-am incheiat cu 10 pe linie si o super licenta, dar am fost stresata tot acest timp. Dar poate tocmai ocupatia suplimentara m-a salvat din depresia diagnosticata care m-a tinut cel putin 4 luni.
Care e cea mai importanta lectie pe care am invatat-o in tot acest timp?
A fost ca nu putem controla toate aspectele. Ca nu putem sa ne invartim strict in jurul copilului, ca trebuie introdus copilul in viata ta. Chiar citind cu voce tare cursul de stilistica sau studiind la pian cu el in scaunul de masina pus pe fotoliu langa tine, sau transcriind la orchestratie in timp ce alaptezi.
Sau adormind cu copilul pe piept in timp ce inveti pentru examene.
Adica, toate iluziile mele despre alaptat 20 de minute, pus in pat si vazut de treburi s-au spulberat cand ea vroia sa suga 2 ore si sa doarma la mine-n brate.
ca sa imi fac si facultatea si sa ingrijesc si copilul, care sa nu planga noaptea pentru ca ala mare avea scoala a doua zi si avea de invatat si el ziua ca era in clasa a 9a, trebuia sa le bag in acelasi cos si sa fac liniste.
Sa aplic Ferber samd iesea din discutie. In primul rand nici nu stiam ce-i aia. Iar sa inchid usa si sa las sa urle o ora nu aveam cum, baiatul trebuia sa invete, sa isi faca teme, nu sa asculte plansul unui sugaci, vb Marei :) Si pe bune ca nici AP nu stiam ce, am aflat de AP cand avea copilul nr 2 cateva luni., deci la ANI distanta.
Pentru familia noastra si mai ales pt mine, o femeie tanara de 23 de ani, (pt unii un copil, da eu zica ca nu, se exagereaza cu copilaria in era noastra :D) sa imi fac treaba incluzand copilul in ea a fost singura solutie. Asa, am putut observa ca dureaza tot atata timp si se cheltuie tot atata energie sa il inveti ceva pe bebelus cat timp ar trece si cata energie ai folosi pt alte scopuri pt ca intre timp sa invete singur acel lucru.
Treaba asta am citit-o si intr-o carte, niste ani mai tarziu, si anume in cartea Poti sa nu fii o mama perfecta. Haioasa carte.
(Aici se cuvine o paranteza. Copiii mei au cel mai dedicat tata cu putinta, pot spune ca baia Sofiei a facut-o 80% el, a plimbat-o cand a putut, a dormit cu ea pe piept cand eu eram epuizata, a gatit si a intins rufe, a venit de la job direct acasa fara niciun detour, eventual doar la piata, samd samd. Si mi se pare normal. Nu consider ca am avut „ajutor” la copil, consider ca e tatal copilului si e f f normal sa faca toate astea. Daca o mama se lupta singura cu viata casnica si tatal copilului nu se implica, atunci e f nasol. Dar nu e doar de datoria mamei sa asigure bunul mers al familiei. Divizunea muncii e un concept ok, dar nu intr-atata incat sa nu intervii cand vezi ca celalalt e depasit, f obosit samd)

Revenind, opinia mea e ca teama duce la nevoia de control.
Si aici vin cu a doua poveste. Cea a lui Ghe, unde am zis ca mai rau ca la Sofia nu poate fi, ca oricat de mult ar sta treaz si ar vrea sa suga, eu am sa ii fiu un an de zile la dispozitie si mai vedem dupa aia.
Mi-am intrerupt doctoratul si am stat frumusel acasa. Am hotarat ca iau fiecare zi cum vine, fara angoasa. Pot sa spun ca a fost o diferenta de la cer la pamant.Am fost cam obosita, dar nu ca la Sofia. Oboseala era ca aveam doi copii de ingrijit, daca l-as fi avut strict pe el cred ca nici nu simteam ca s-a nascut dpdv stress si griji.
Goghe e copilul care atunci cand ii e somn, pune capul si doarme. Cand ii e foame cere de mancare. Cand ii sete imi cere apa. Practic, are un control uimitor asupra nevoilor lui. In plus, e mult mai intelegator si calin decat sora lui. Se adapteaza cu usurinta schimbarilor. Goghe e copilul crescut fara pic de inversunare din partea mea, copilul la care am plans noptile de drag, nu de FRICA.
Nu e vorba ca pe Sofia n-o iubeam cu aceeasi intensitate. E vorba ca la el am fost libera si increzatoare, iar la Sofia macinata de prejudecati si temeri ca nu fac asa cum scrie in carte si de aia nu doarme ca alti copii si nu mananca ca alti copii . Incepeam sa tremur inainte de orice masa, fructe, legume cereale, ce-o fi fost acolo. Plangeam cand vedeam ca vine seara si eu am de lucru si ea nu vrea sa doarma. Pentru ca nu puteam sa controlez cat mananca, cat doarme... Abia cand am lasat-o mai moale cu pretentiile de perfectiune a fost mai bine.


Ei si acuma sa va spun cum vad eu parinteala. Poate foloseste cuiva, poate se potriveste cuiva. Nu e cu titlu de lege, e ceea ce am facut eu.
Eu cred ca nevoia de control si perfectiune se manifesta si prin metoda Ferber si prin excesul de bio si saritul in sus la cel mai mic plans. Sa va spun ce cred despre saritul in sus:
Niciodata nu mi-am lasat copiii sa planga neconsolati, dar de cand nu i-am mai simtit bebelusi (la mine s-a intamplat cam pe la 2 ani ai Sofiei si pe la 2 ani si jumatate la Ghe) nu am mai incercat sa ii fac sa inceteze si gata dandu-le obiectul dorit, ci mai degraba i-am tinut in brate sa-si manifeste frustarea si sa trecem peste.
Sar in sus la motive emotionale insa. Mi se pare mai grav ca plange ca Alba ca Zapada n-are casa (Ghe e ala) decat daca plange ca nu are masinuta din vitrina sau abtipildurile. Pentru ca plansul dupa obiecte trebuie consumat cu ei alaturi, si dupa investigat ce sta in spatele lacrimilor. Uneori e doar obiectul, case closed. Alteori e ceva ce s-a intamplat la gradinita sau la scoala sau poate chiar afli ca Alba ca Zapada n-are casa si poate ca ii e frica de lipsa casei. Plansul nu e de ignorat.
La fel si obraznicia. Obraznicia ascunde chestii. De fapt, e buna, copilul are incredere sa-ti serveasca una mai nepoliticos asa, dar de ce a simtit nevoia? Eu mereu incerc sa investighez ce se intampla de fapt. Nu inseamna ca nu sanctionez imediat derapajele verbale, pentru ca le semnalez si nu le tolerez. Dar asta nu ma impedica sa nu-mi pun probleme mai adanci.
Poate ca mie imi vine foarte greu sa ii aud nemultumiti si certareti din cauza ca stiu ca nu fac destule pentru ei. Eu sunt de vina, nu ei. De exemplu, in timp ce scriu acest post, Ghe plange afara, ceva legat de sanie, iar eu nu pot sa ma duc sa il ajut pentru ca am o zi f f rea. E soare si frumos si eu nu ma simt in stare sa ies din casa.
De doi ani de zile eu sunt umbra mamei care ar trebui sa fiu.( pfiuu, nu mai plange :D)

Si atunci, cand vad femei sanatoase, in putere, capabile sa isi ingrijeasca copiii, si le vad macinate de frica si repezindu-se una la alta pe bloguri si certandu-se care metoda e mai buna pt cresterea copiiilor imi vine sa le iau si sa le tin un seminar despre bucuria de a fi sanatos si de a putea sa le rezolvi plansul cu sania si cu cearcanele de nesomn si cu bautul apei sau cu mancat doar quinoa cu hrisca si a le cumpara cei mai bio ciorapi si scutece refolosibile.
sa fie clar, Nu minimalizez problemele nimanui, pentru fiecare e importanta persoana proprie si e normal si e BINE si SANATOS sa fie asa.

Dar toate, fara exceptie, alaptatoare, nealaptatoare, working Mom, SAHM , va ingrijiti (acum) copiii mult mai bine ca mine. Aveti bunastarea lor in prim plan. Bucurati-va ca va solicita si le puteti raspunde, bucurati-va ca va puteti darui si ca nu va e teama ca daca citit o poveste in plus a doua zi tre sa zaceti in pat.
Sunt invidioasa carevasazica. Nu ma jenez sa o recunosc, pentru ca e o invidie pozitiva. Asta implica ca ma ambtionez sa redevin sanatoasa, desigur :)

Da numai ca viata e mai smechera de-atata. Eu am facut cum am simtit, am mers dupa ritmul copilului samd, si iata ca acuma nu mai fac fata sa ii secondez. Fizic.
Ma confrunt cu ceva la care nu am rezolvare. Ii vad cum cresc ca buruienile si ma doare ingrozitor. De ce? de FRICA. pentru ca boala m-a facut sa inteleg ce inseamna de fapt lipsa de control. Nu ce stiam eu dinainte ca inseamna „let go” , haha, ce glumita pare acuma. De parca nu era destul, am avut o depresie groaznica in aprilie, in care nu mai vedeam sensul, scopul, nu vroiam sa-mi vad copiii, nu vb cu sotul, nu raspundeam la telefon, la mail. Apoi, dupa ce a trecut, a ramas „doar” ca ma trezesc de dimineata si nu stiu ce zi o sa urmeze. Asta e adevarata lipsa de control, nu ca a mancat desert nonbio la gradi.
De aia predic eliberarea de controlul deplin. Lasatul mai moale. Ganditul uneori „om vedea cum ne descurcam”.
Nu ma refer aici la organizarea intima a fiecarei familii, sper ca e clar. Aia si-o stie fiecare. Ma refer la controlul total asupra copilului, care se manifesta si la biomanii si la metoda Ferber. Iar revin la „poti sa nu fi o mama perfecta”. Acolo scrie ca rutina e buna, dar uneori efectiv nu poti sa o aplici, si atunci e bine sa let go si va reveni de la sine. Nu e vina mamei. Imi pare rau ca a fost luat drept critica, nu era cazul.

Asa ca, nu va mai certati. Eu am si alaptat, am si dormit cu ei, dar asta pentru ca asa mi-a fost mai bine si uite ca nu i-a ferit de necazuri ulterioare. Uneori ma gandesc ca e singurul lucru bun pe care l-am facut pentru ei si ma felicit, e probabil singura perioada fericita din copilaria lor, acuma eu sunt o sursa de frustrare. Ei nu ma au cum ar merita sa ma aiba. Dar trebuie sa let go si sa ma impac cu asta, deocamdata, si sa sper la mai bine.
Dar ai vostri va au acolo, ingrijorate daca nu au dormit cat trebuie, daca nu au baut apa, daca au mancat ciocolata in vizita. Fiti recunoscatoare pentru asta. Multumiti pentru problemele mici. Din ele e condimentata viata. Le puteti rezolva. Si eu ma ingrijorez pt toate astea si pentru foarte multe altele si nu le pot rezolva. Nu pot pretinde nimanui sa ma inlocuiasca. Pe voi nu trebuie sa va inlocuiasca nimeni.
Aveti fericirea de a fi mame intregi pentru copiii vostri, nu o irositi cu mommy wars.