Mi bemol minor

poate e tonalitatea ploii, a sensibilitatii un pic surprinse pe picior greșit,
poate e tonalitatea unei profunzimi care nu se lasă atrasă în zone mai slabe,

poate e tonalitatea sufletului greu care zboară totuși cu atât de multă  ușurință,
poate e tonalitatea care în aparentă plutire e atât de activă,
pentru că e tonalitatea cea mai închisă, cea mai sumbră si totodată cea mai mai plină de speranță, pentru că nu poate merge decât în sus, spre zone mai luminoase, din ce în ce mai luminoase,

mi bemol minor. tonalitatea în care Bach e atât de imaginativ, aproape exclusiv pe o formulă ritmică și armonică modulează savant și moduleaza sentimental și te schimbă, și nu te lasă să decazi, și îți amintește toată frumusețea acestei lumi și toată frumusețea ta interioară, ție, oricine ai fi tu.

Limbo. Weichet nur, betrübte Schatten

În limbaj de compozitoare, limbo este acea stare dintr-o compoziție terminată și una care stă să înceapă.
 Acel moment când te hăituiesc alte soluții pentru ce ai terminat și se reped spre tine cam furioase sunetele noi, potrivite pentru alte sentimente.
 Trăim vremuri foarte grăbite, în care deadline-urile se învălmășesc din toate direcțiile.
 Dar oare înainte nu era așa? Bach nu ar fi avut ce pune pe masă dacă nu ar fi livrat canatata săptămânală. Și în același timp să-și țină orele la școală și să își învețe soția și copiii muzică.
 Poate că unele dintre soluțiile sale geniale au venit și din lipsa răgazului de a zăbovi asupra partiturii, iar munca susținută i-a creat mecanismele prin care s-a înălțat deasupra tuturor procedeelor vizibile în operele sale de foarte mari dimensiuni. (asta pe lângă faptul că era pur și simplu un geniu :D)
Dar nu cred că stătea să-și teoretizeze stările de limbo, scria zilnic în blogul său cu portative.

( Ceea ce am să fac și eu imediat, doar să usuc părul prințesei :P)

 Între timp, eu cea de ieri,  în diverse rame,  care mai de care mai restrictive, între muzici care duc spre o libertate sufletească imensă, uneori greu de suportat și susținut.

 Și o Cantata de Bach, de alungat iarna, de celebrat dragostea.

Gânduri către o tânără compozitoare

Încep prin a spune că societatea noastră are o percepție cel puțin ciudată despre tinerețe.
Există două fețe ale acestei monede.
Una care spune că la 28 de ani trebui e să fii lansat pe orbită departe în spațiu, plin de succes și de bani, și cealaltă care te numește la 30 plus o tânără speranță a „...”, aici poate să fie orice, de la compoziția/interpretarea/fotografia/pictura română până la cele mai stranii denumiri corporatiste.

Dincolo de sintagmele clasice ale tinereții din suflet, ale copilului din  noi care trebuie să supraviețuiască șamd, trebuie să spun de la  început că scrisoarea mea se adresează celor pe care le consider cu adevărat tinere și la început de drum, anume perioada de liceu/studenție/studii post universitare, cam până în 26 de ani.

Am ajuns acum, la 33 de ani, destul de devreme, în poziția femeii care a străbătut multe aspecte ale vieții, cam tot  în afară de  afirmarea socială obișnuită, dar ce legătură poate fi cu adevărat între muzică și succes în ierarhia standard a acestei lumi, aia cu vechime în cartea de muncă?

Așadar, dragă tânără colegă, mi-ar fi plăcut ca la 20 de ani, de pildă, să fi știut multe dintre lucrurile pe care le știu astăzi, așa că le scriu aici, în spațiul meu personal, cu speranța că vor folosi și altora.

1.Muncește.  Dacă te-ai hotărât ferm să urmezi calea asta, a creatorului de sunet, nu te feri de muncă. Munca de la 17-25 de ani e cea mai frumoasă, cea mai puțin chinuitoare, cea mai eterică dintre toate lucrurile pe care le vei face în viața ta de femeie.
Scrie foarte mult contrapunct, mai ales, iubește-l pe Palestrina, nu te speria de regulile lui, pentru că respectarea lor te va elibera, fă-ți temele la armonie cu drag, indiferent de cât de plictisitor ți se pare sopranul sau basul, repetă nenorocitele alea de solfegii, studiază la pian sau la ce instrument vrei tu, citește multe partituri, nu chiuli de la ore, doar nu te păstra pentru ceva mai măreț, pentru că măreția vine de la sine. O ai sau nu o ai. Dar ea nu se va putea manifesta plenar fără ca tu să stăpânești cu adevărat toate măruntaiele muzicii care s-a scris demult, demult de tot. Și fără o bază solidă nu vei putea construi piramida la care visezi.
Ar fi ideal să poți face asta, Aurel Stroe putea :)



2. Rămâi sentimentală și curioasă. Eu tremuram de emoție de la ora 13:00, pentru că știam că pe la ora 16:00 apare Olah în facultate. Indiferent că urmează o analiză din Crumb, Beethoven, Debussy sau Niculescu, vei avea de învățat. Dacă nu ai acest entuziasm, mai bine fă altceva. Emotivitatea și curiozitatea sunt ingredientele esențiale pentru a păstra în tine lumina vie a creației.
Vorbe mari? Nicidecum. Vei avea o familie, vei naște copii, poate mai devreme, poate mai târziu,  poate niciodată, dar în orice caz viața te va solicita practic și poate meschin. Vei fi tentată să renunți de un milion de ori. În femeie vocația sacrificiului e prezentă, la fel e prezent și ghimpele vinovăției. De ele nu vei scăpa. Singurele care te pot ajuta să scrii în continuare sunt sentimentele și curiozitatea.

3. Nu te teme de suferință.  Ai mai văzut compozitor prea vesel și fericit? Cu atât mai mult femei creatoare. Presiunea e imensă, și interioară, și exterioară. Lumea ne vrea neproblematici, pe toți deopotrivă. Vei suferi mult. acum și mai târziu, și atunci când „nu-și iese”, și atunci când ai o mie de idei, dar trebuie să alăptezi copilul (măcar atunci poți gândi nestingherită), și atunci când ai un deadline și nicio idee, dar în schimb se ivesc multe altele care trebuiesc rezolvate. Te va părăsi iubitul, sau îl vei părăsi tu pe el, te vei certa cu părinții, cu prietenii, te vei simți singură și dezamăgită de un milion de ori și încă de un milion de ori te vei simți neînțeleasă și amară. Copiii vor face febră, sau nu vor dormi noaptea,  sau poate cei dragi vor avea probleme. Te vei simți vinovată oricum, pentru  toate acestea care compun simfonia vieții ca întreg. Acceptă că suferința te duce înainte, trasează circumvoluțiuni în suflet, naște idei și te deschide imens, spre lumi mereu noi. Da, vorbesc din experiență, cruntă și reală, nu e nimic teoretic aici.

4. Citește. Mergi la expoziții. Stai aproape de tot ce înseamnă știință și cultură. Singură, cu iubitul/soțul cu prietenii, copiii mai târziu. Inspirația nu e doar divină. Ba am o veste proastă : inspirația divină e ceva cam rar, dacă o aștepți, s-ar putea să te trezești că nu scrii nici doua portative în toată viața ta. Până la momentele acelea magice în care curge muzica pur și simplu e un drum lung, pavat cu multe surse exterioare care te pun în starea de reflexie, de adâncire a trăirilor, fie ele pozitive sau negative. Vestea bună e că până la urma ele devin sunete, și dacă respecți punctul 1, sunete cu sens.

5. Trăiește-și viața. Adică fii acolo. Nu o privi din exterior. Fii conectată cu tine însăți. Savurează fiecare moment.  Când ești cu prietenii, fii cu ei. Dacă vrei să te duci acasă sa scrii, du-te acasă să scrii. Dacă ai multe teme, fă-le totuși cu drag.  Libertatea din tinerețea extremă e un dar atât de scurt.  Ce n-aș da acum ca singura mea grijă să fie fragmentul neterminat de la orchestrație. Chiar dacă ți se pare copleșitor acum, nu uita că e doar un antrenament pentru ”the real thing”. Prezența sufletului în fiecare moment al existenței e un fel de a învinge moartea, adică o manieră de a crea. Iubește. Nu te feri de dragoste, iar aici nu mă refer cea care duce la formarea unui cuplu. Ci la sentiment în sine.  Fără să iubești nu poți pune nici măcar 3 note cu sens pe foaie. Întotdeauna există ceva și cineva de iubit. Și iubirea ne face atât de mult bine!  Și cu cât iubești mai mult, cu atât disponibilitatea spre afectivitate crește. dacă vei avea mai mult de un copil, vei înțelege cum totul se multiplică și se intensifică odată cu apariția unei noi  surse de dragoste.

6. Ai răbdare. Multă , multă răbdare. Bruckner a început să scrie capodoperele dupa 50 de ani. Wagner a avut succes mai târziu. Bach nu a fost cântat 100 de ani, era cunoscut doar de către compozitori. Răbdare în macrostructura vieții tale, dar și în macrostructura compozițiilor. Nu închide  ideile fără să fii sigură că le-ai epuizat, pe niciun plan. Nu te repezi. Intregrează în tine tot ce ai de spus, și abia apoi dă-i drumul în lume.
Ai multă, multă răbdare și cu cei din jur. Nu-ți uita prietenii, dar nu te supăra pe ei când nu te vor pricepe și nu știu ce să-ți spună. Cei din breaslă trec permanent prin aceleași  furci caudine ca tine. Cei cu meserii mai puțin artistice gândesc altfel. Ai nevoie de ei toți, pentru a te descurca în această lume. Și ei vor avea răbdare în cele din urmă, pentru că și ei au nevoie de tine, ca să poată merge înainte, să poată evada sau să fie înțeleși. Suntem parte din lume cu toții și singura cale de mediere e să avem răbdare unii cu alții, pentru că nu există ierarhii, ci doar momente în care prevalează ori pragmatismul, ori romantismul.

7. Poate cel mai important, nu te dezice de tine însăți. Viața te ia pe dinainte, te trage, te duce în direcții ciudate uneori. Nu o poți controla. Dacă vrei să creezi până la final, nu uita de tine, chiar dacă ai pauze în devenirea artistică, atunci când termini cu studiile.
Nu uita că vrei să scrii,  neapărat. Nu uita că iubești să compui, mai mult decât orice altceva pe lume, în afară de copiii tăi, care vor veni totuși mereu pe primul plan.
Nu uita că cel de lângă tine nu are dreptul să te oprească sau să te pună să alegi.
Pentru că e cel care te va vedea cum stai toată noaptea la lucru, și apoi toată ziua, e cel care va trebui să accepte că ești fericită singură în birou, găsind acordul potrivit, sau că ești obosită și tristă.
E cel care va trebui să înțeleagă că atunci când ai terminat de scris  vei fi epuizată, fizic și interior, că vei avea o cădere de energie. Care va trebui să te înțeleagă atunci cînd ești imposibilă, și plângi, și nu vrei să fii consolată, sau atunci când dimpotrivă, ai nevoie de energie și de familia ta.
Dar dacă vei trata toate aspectele vieții „dinainte” cu multă atenție, cu muncă, entuziasm, curiozitate, cultură, dragoste și răbdare, nu vei putea alege decât  partenerul care să înțeleagă faptul că a compune consumă. Și alegerea ta  este foarte importantă.
Pentru că doar așa vei putea rămâne onestă, dăruită, generoasă, bună.
Și doar așa vei putea oferi întregii lumi ceva minunat, miraculos, ceva  ce poate nici măcar ție nu-ți vine să crezi că posezi.

text și foto © Sabina Ulubeanu 2013

un desen si o concluzie

„Concursul” din ultimele saptamani s-a incheiat. Am pus ghilimelele pentru ca, asa cum m-am asteptat, au fost putine participante, insa , eu aveam un 20% ca nu va scrie nimeni :) De ce? pentru ca stiam ca a scrie despre relatia cu altcineva te obliga sa fii foarte sincer cu tine si sa sapi adanc. Tot despre tine scrii in final. Si asta nu e usor.

 La final, am ales ca toata lumea sa fie premianta, in primul rand referindu-ma la muzica de Bach.

Motivele?

Mihaela a fost prima. Si a avut constructia cea mai inedita si cea mai jucausa dintre toate. La fel cum scrie ea de obicei.Imi place ca nu a avut nevoie de epitete ca sa-si descrie starile.  In plus, bineinteles ca m-a impresionat pana la lacrimi.

Apoi a venit A, pe care as ruga-o sa se prezinta si sa-mi lase o adresa de email. La ea am apreciat , pe langa multre altele, in primul rand curajul de a scrie despre mine fara sa fi interactionat niciodata. Eu nu stiu daca as fi putut! M-a bucurat imens articolul ei.

 Carla a scris sincer si emotionant despre transformarea ei prin legatura cu mine.Nu a fost mare scofala influenta mea,  doar asta facem toti! Ne transformam prin oamenii pe care ii cunoastem. Toti datoram ceea ce suntem interactiunii cu cei din jurul nostru. Insa nu ne oprim mereu sa analizam lucrul acesta, asa ca articolul Carlei este de pus in rama pt a sta sa ne gandim la oamenii din viata noastra.

Sultana Bogdana primeste premiul pentru breaking news and we look alike :)) Doua artiste in mame in blogosfera, normal ca ne-am legat, mai ales cu atatea cunostinte comune. Dar mi-a spus lucruri pe care nici macar nu le banuiam, si asta m-a inveselit peste masura:) A doua jumatate a textului Bogdanei m-a facut din nou sa vars lacrimi, pe cuvant, mai fetelor :))

De Andra ma leaga acuma pe viata ceva:  Filip si cu mine impartim ziua de nastere. How cool is that :))

Andra e unul dintre oamenii puri si frumosi care nu se tem de schimbari, care a invatat sa ia fiecare zi asa cum vine si din postarile razbate o bucurie nemaipomenita, asa fost si articolul asta, care nu m-a facut sa plang,(in sfarsit!! :D) ,ci sa zambesc dulce si tamp la monitor :)) si care fost f sincer si a cuprins si „nu-mi placea de ea”, Yay :))

Apoi, asa cum eram eu vesela si usoara, a mai scris si Bogdana Dobre ca sa ma umple la loc de lacrimi. De Bogdana ma leaga si actiunea pentru Bibi, toate mesajele si mailurile nebunesti schimbate din 10 in 10 minute atunci, telefoanele pentru Pecha Kucha cand ne incurajam una pe alta pe rand (sunt varza, ba eu sunt varza:D) si nu credeam sa mai simta nevoia sa mai scrie ceva in plus despre mine, in fond, stiam ce gandim una despre alta. A scris, cu rugamintea sa fie in afara concursului, si a facut-o cu mare intensitate, asa cum e ea, cum o stim.

Acestea fiind zise, mai ramane de mentionat ca cei eligibili pentru testare sunt Sultana Bogdana, Andra si Mihaela si poate A, dar nu stiu ce copilas are, cat de mare, in ce oras e samd.

E posibil sa o rezolvam cumva, cu Mihaela si Bogdana e f simplu, cu restul nu stiu :) Dar ramanem in legatura.

Ma bucur ca nu a scris mult lume din acest motiv, al premiilor care necesita face to face.

In rest, toate doamnele acestea minunate il merita pe Bach.

 Era sa uit, doamnelor si domnilor, Vaza cu liliac, de Sofia Ulubeanu.

PS. Nu stiu ce are blogger cu mine. Acuma mi-a decolorat toate linkurile, unde-i verdele meu frumos :((

Giveaway 1.0.1

Il mai facem sau nu-l mai facem?
Nu-i nicio suparare,e dificil sa pui in scris relatia dintre doua persoane,  doar sa stiu :))
 Edit. Multumesc nespus celor care au scris deja, am primit rugamintea sa mai astept un picut. Deja ma gandesc cum sa fac sa castige toata lumea :))

Give away de consolare :)

Erata. termen  nou : 30 aprilie
Pentru ca nu am luat premiul pentru cel mai bun blog de muzica,  si pentru miercuri imi iau diploma de doctorat in cadrul unei ceremonii la Conservator, m-am gandit sa fac si eu un cadou fanilor mei.

Premiul consta in imprimarile rare ale tuturor Preludiilor si Fugilor din Clavecinului bine temperat de J.S. Bach cu marele pianist Sviatoslav Richter, si intr-o testare gratuita a aptitudinilor muzicale in cazul in care cel/cea care castiga are copilas mai mare de patru ani si jumatate (sau mai multi)*

 Ce trebuie sa faceti ca sa intrati in posesia premiului?

 E simplu. 

Sa scrieti un articol pe blogul personal despre mine, cu link la concurs,  si sa imi lasati linkul postarii intr-un comentariu impreuna cu o adresa de mail. Cine nu are blog mi-l poate lasa aici.
 Concursul incepe astazi, 8 aprilie si se incheie de ziua lui Ghe, pe 23.

 Cel mai interesant/inedit/captivant articol va castiga. Nu trebuie sa fie laudativ :), nu trebuie sa aiba 10 pagini, trebuie sa atraga atentia, sa fie original si sincer si foarte bine scris.

Voi oferi si un premiu Random, ma gandesc eu ce sa fie intre timp, oricum, ceva asemanator, ceva muzical sau in legatura cu muzica.

 Cred ca merit din plin sa am placerea de a da un premiu, nu-i asa?;)))))

______________
* Eu nu fac asemenea testari in mod obisnuit. Nu ma rugati sa le fac pe bani, pentru ca nu e cazul, nu am energie, asta e singurul motiv.

Haendel , Harnoncourt si o profunda fericire

Am avut intentia de a scrie o cronica profesionista concertului din seara de 11 martie 2012. Insa acum prefer sa nu dau indicii exacte despre locul actiunii si toate personajele, mobile si imobile implicate, pentru ca ceea ce s-a intamplat acum mai putin de 24 de ore transcende toate aceste detalii.

Istoria acestui concert se intinde pe o perioada de mai bine de 15 ani. Eram inca eleva de liceu cand am inceput sa iau lectii de compozitie. La inceput a fost contrapunctul, aceasta e geneza devenirii mele, transformarii din "eu voi face muzica" in "eu voi fi compozitoare". Dupa ce am studiat cat de cat contrapunct palestrinian pe specii, o indeletnicire un pic desueta, dar fermecatoare si mai ales formatoare de suflet muzical (melodia este expresia inimii, desigur), am ajuns la etapa in care trebuia sa scriu un preludiu a la Bach. Dar pentru acel preludiu, trebuia sa invat modulatie diatonica, ceea ce nu era in programa de la liceu, desigur. Asa ca am pus mana pe discul cu Mattheus Passion , dirijat de Nikolaus Harnoncourt si cu Concentus Musicus si am ascultat coralul. In cele n plus 1 armonizari ale sale. Stiam lucrarea, dar ascultatul constient mi-a deschis niste porti pe care nu le banuiam a exista in interiorul meu. O curiozitate aproape exagerata pentru a afla de ce aici e acordul x si acolo e acordul y, o curiozitate care nu m-a parasit nici in ziua de azi, sunt inca foarte, foarte legata de muzica lui Bach si de traditie, mai ales sentimental, pentru ca limbajul meu componistic e propriu si actual as spune.

Etapa urmatoare a fost aceea de a lua partitura si de a invata , cantand coralul la pian, cum moduleaza Bach dintr-o tonalitate intr-alta. Da, nu am invatat armonia facand teme sordide din manuale, ci direct de la sursa. Cu profesorul langa mine, cel care mai tarziu avea sa devina capo di tutti capi in existenta mea de "mafioata pana la ultima saisprezecime", daca imi este permis.

Peste cateva saptamani aveam deja primul meu preludiu , am trecut la inventiuni, le-am scris cu mare placere si fantezie, dupa care drumul meu tonal s-a incheiat cu doua piese in forma de lied si o tema cu variatiuni. Pentru mine a fost o etapa senzationala, pe care o simteam pe deplin tranzitorie, stiam ca nu e bine sa dureze prea mult, insa cu atat mai incitant este sa incerci sa te exprimi intr-un limbaj muzical care a dat  deja sute de capodopere. Mie mi-a dat incredere ca dupa aceea voi putea compune exact cum vreau eu, ca imi voi gasi calea fiind sigura pe mine, fara prea multe bajbaieli (va spun un secret: nu exista compozitie fara sa simti ca bajbai. O anumita nesiguranta este inerenta evolutiei, trecerii de la o etapa la alta in viata interioara muzicala a creatorului)

Dar coralul din MP a ramas special pentru mine. De fiecare data cand il aud, imi amintesc de acele clipe de entuziasm copilaresc si de placerea imensa de a descoperi cum a pasit Bach dintr-o tonalitate in alta. Si totul se leaga de interpretarea lui Nikolaus Harnoncourt .

Calatoriile mele vieneze au ratat de fiecare data aparitia acestui gigant dirijor pe scena care l-a consacrat. Venea cu programe mirifice, iar eu eram deja plecata sau ajungeam peste 2, 3 zile. Cand am venit la operatie stiam ca va avea concertul cu Haendel, dar nu am crezut ca voi fi la 9 zile dupa in stare sa merg sa il ascult. Si totusi, minunea s-a indeplinit, iar vineri eram fericita posesoare a doua bilete, unul pentru mine si unul pentru invitata mea Adriana.

Programul, superb, concerte sacre de Haendel, pt  cor, diversi solisti si orchestra.

 De cum au pasit pe scena, protagonistii au fost intampinati cu foarte multa dragoste, sunt iubiti si respectati in Viena. Dirijorul a primit cele mai multe aplauze si imediat a inceput sa explice cate ceva despre lucrarea ce urma. Cu relaxare si cu mult umor. Apoi au cantat si amandoua am intepenit. De emotie, de interes, de placere. In partea a doua  au interpretat o lucrare mai lunga, Dixit Dominus Domino meo. Cu cinci solisti, cor si orchestra. Explicatia lui Harnoncourt a inceput cu o intrebare foarte adanca: cunoasteti vreun mare compozitor care sa nu aiba umor?  Raspunsul, evident, este ca marii compozitori au foarte mult umor. Asa este, e adevarul, chiar daca umorul lor consta uneori in idei muzicale pe care numai specialistii pe pot intelege. Pentru a clarifica de ce o lucrare tragica contine mult umor, iau si eu exemplul lui Ferko, e foarte accesibil: ganditi-va la filmele lui Chaplin, care sunt expresia pura a dualitatii umor nebunesc- tristete iremediabila. Asa ca si noi am auzit cum Haendel a ironizat functionarii de la Vatican care lucreaza dupa litera legii si nu dupa spiritul ei, dar am simtit din plin maretia citaului biblic ce spune in romaneste "  Tu esti Preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec". Partea mediana a  compozitiei m-a dus cu gandul imediat la un fragment din Credo, Missa in si de Bach. Armonii stranii, inedite, de care orice compozitor contemporan ar fi mandru. Intrasera deja intr-o zona a tonalitatii foarte putin explorata in acei ani, ochii mi s-au umplut instanatenu de lacrimi, dar nu de melancolie, nici de fericire, poate de uimire, poate ca uitasem in vartejul gaurii negre in care ma invart de atata vreme...cat de frumoasa si cat de completa este muzica. 

Insa in mod clar, meritul este al interpretilor, pentru ca eu la concerte am mai fost des in ultima vreme. Am mai simtit soliditatea eventimentului artistic, complexitatea si maretia sa. Dar acum, ceea ce daruia Harnoncourt, cantand cu fiecare partida corala in parte, ca si cum ar fi omul cu o suta de de brate si de voci, si stand in acleasi timp aproape nemiscat, venea din alte sfere, nepamantene. Si cu toate acestea, atat de accesibile. Felul sau de a re-construi muzica are de-a face cu aducerea in etern a unui trecut  ce contine in mod neasteptat toate sentimentele prezentului. Este un act de creatie si inalta cercetare academica, dar  in acelasi timp este un act de iubire in forma sa cea mai pura, dezinteresata si nebuneasca. Harnoncourt se adreseaza inaltului intelectual si totodata pasionatului meloman, tragandu-i cu o senzationala forta dupa el intr-o aventura spirituala si sufleteasca din care iesi mai fericit, mai intelept, mai profund, mai frumos si mai bun....

Cum e omul Nikolaus Harnoncourt? (Atata cat l-am cunoscut in 10 minute in culise.) Fermecator. Glumet. Cu o sotie superba, un par alb ca in povesti si o dulceata infinita. Empatic, prevenitor, cu o vorba buna pentru fiecare, bun cunoscator al Romaniei.. Am auzit despre Enescu ca era asa. Exceptand faptul ca era un si mai bun cunoscator al Romaniei :)

Si mi-as fi dorit ca seara trecuta sa nu se termine niciodata.

(Fara cuvinte. Poza istorica:) )

Mathaeus Passion si altele

http://www.youtube.com/watch?v=_E_AOn-94tw&feature=PlayList&p=85F1D7840F829DDD&index=2

play all.
Interpretarea e speciala. Mult mai rar decat de obicei, dar cu mare, mare greutate pe fiecare sunet. Cu legaturi din ce in ce mai subtile si sofisticate intre parti. Sobra, dar extrem de profunda.
Karl Richter e un mare specialist in Bach.

PS, m-am pacalit, sunt si spanacuri p-acolo, prin playlistu ala:D
da inceputu, primele cateva, sunt tari de tot.

7 ani:)

azi, 26 aprilie.
Bilant:
Multa iubire (de la Dumnezeu vine, n-avem niciun merit, poate doar ca ne-am recunoscut)
Foarte multa nebunie (amandoi)
3 copii mari :D (amandoi, el mai mult)
2 x depresie (postpartum si prepartum) (eu)
zeci de examene si compozitii suportate (el)
mii de zambete si rasete (amancinci:D )
niste lacrimi (eu)
Bach
Mozart
Schubert
Palestrina
Rembrandt
Cranach
Vermeer
Klimt
Chagall
Bach
Bach
Bach
Mult munte
Inot in larg la 2 Mai si Vama (amandoi, nenumarate)
Apus de soare pe camp intre 2 Mai si Vama (toti, nenumarate)

si Bach, Pasacaglia in do minor

Bach

Pentru mine e adevaratul Agnus Dei. Cel mai frumos Agnus Dei din cate s-au scris.
Atat de contorsionat, desi extrem de senin.




Daca ar trebui sa salvez pentru umanitate o singura partitura, aceea ar fi Missa in si minor.