Parenting. De la Sofia.

-->

După cum vă spuneam, povețele  Sofiei se încheie deocamdată cu sfaturi pentru mame responsabile.
Eu am reușit doar 8 din 12. Voi ce rată a responsabilității aveți?:)

Cum să fii o mamă responsabilă:

1.      Hrănește-ți copilul cu mâncare sănătoasă. ☐

2.      NU angaja NICIODATĂ o bonă. ☐

3.      NU îți ignora copilul. ☐

4.      Petrece timp cu copilul tău. ☐

5.      Ieși cu rolele/bicicleta cu copilul tău. ☐

6.      Du-ți copilul la un curs la care să participi și tu. ☐

7.      Du-ți cât mai des copilul în natură. ☐

8.      Ai grijă să nu își facă prieteni niște golani. ☐

9.      La un moment dat, ia-i copilului tău un animal; sau dacă nu consideri că e bine să-i iei un animal, ia-i măcar o plantă. ☐

10.    Du-ți copilul într-o tabără.☐

11.    Nu-l lăsa pe copilul tău să stea prea mult la laptop sau la televizor.☐

12.    Du-ți din când în când copilul la controale de ochi, urechi, medicale și altele care nu știu cum se numesc.☐

O, dolcezza...

Nu stiu cum se face, dar conversii mei gri aproape ca ii vin ei, daca pune sosete, n-a ajuns inca la 36, e pe la un 35.5, dar cui ii pasa? Preadolescenta mea e foarte cool. Ce-i al meu e al ei, viceversa, hm, hm...:) oricum, abia astept sa ajung la greutatea mea standard (merg usor usor la tinta, fara excese, fara fortari) si ea sa creasca. Prevad un dezmat total cand ne vom controla reciproc garderoba. Dulceturi frivole, niste fete cu doar 23 de ani diferenta intre ele.

In rest, o dragoste profunda, pasionala, arzatoare.

„Vreau sa stai aici, cu mine tot timpul.  La mine-n pat. Sa fim noi doi. Sa pot sa  te pup si sa te mangai pe par si sa te tin de mana. Poti sa-ti iei si laptopul sa lucrezi, dar sa fiu cu tine. Te iubesc, te iubesc atat de mult. Doar ca  te rog sa aduci si telefonul, stii, am descarcat jocul ala cu monsthhri....”

Cea mai lunga zi

În cea mai lunga zi a anului fata mea cea mare termină clasa a 4-a. Cam în aceeași perioadă, acum 10 ani, eu terminam cei 5 ani de facultate, ultimul petrecut împreună cu ea, despărțite doar în rarele momente în care dormea iar eu îmi scriam Concertul de violoncel, Glossa pentru orchestră sau lucrarea de corn și trombon pentru concursul de la Iași, haioase amintiri și intense în același timp.

Am văzut prin blogosferă multe texte dedicate finalului de an școlar, cu radiografii amare ale sistemului prin care  trec ai noștri copii.

Trebuie să vă spun că eu nu l-am resimțiti char așa.
Ok, veți spune, dar tu nu prea te implici, nu ești poate chiar atât de mamă ca noi?

Posibil. Mă simt total deficitară la capitolul acesta. În a doua lună de clasa 1 a Sofiei eu m-am îmbolnăvit grav. Ceea ce a dus la vizite rare la școală, participare strict la ședințe, câte un telefon din când în când, informații mai de pe net, mai de la alte mame despre diverse concursuri și activități.
Nu am fost zi de zi la catedra doamnei, nu prea am socializat, nu m-am împrietenit cu părinții colegilor, doar cu doua dintre mame am mai vorbit, tare drăguțe , de aceea, desigur :)

E adevărat că a fost un complex concurs de împrejurări. Dar care m-a făcut să privesc lucrurile mult mai detașat.

Cu zâmbetul pe buze vă spun ca se poate și fără a ceda la peer pressure.
Secretul? Am luat sistemul ca atare și nu m-am raportat la el când a fost vorba să mă gândesc la educația profundă a copilului meu.
 Da, sunt anumite cerințe care trebuiesc îndeplinite, nu se abdică de la a face temele și a învăța la geografie, dar se poate evita această cursă a înarmării în care copilul e la serviciu de la 7 dimineața la 7 seara....pentru că e departe de  calea spre fericirea de strat adânc a ființei. Și atunci, de ce să nu luăm lucrurile cu umor și cu un pic de distanță?
Au fost momente de amărăciune pe parcursul acestor 4 ani, dar cred că ele țin de condiția de mamă, care resimte mai intens faptul că talentul excepțional la desen nu a fost văzut, că gândirea matură și rapidă nu a fost văzută, că atunci când a ieșit din schemă, adică mai mereu, nu a fost văzută.
Dar câtă vreme nu a fost nici persecutată, de ce să mă îngrijorez? Când citesc în alte părți, îmi dau seama că doamna ei a fost foarte bună dpdv bun simț și sunt fericită pentru asta, pentru că așa am intuit-o din prima.

Revenind, goana după recunoașterea socială în clasele primare  poate avea consecințe teribile pentru viitorul adult.
Sfatul meu pentru toate mamele de copii la pregătitoare și I-IV e în primul rând să nu se streseze. E vorba tot de copiii noștri pe care îi știm și pe care i-am alăptat și legănat și pentru care ne-am minunat la fiecare reușită. Nu trebuie să ne fie teamă ca de-acuma gata, au intrat la jug. De ce să-i analizăm în contextul unui set de legi și reguli prost făcute? (sunt foarte fină în dimineața asta)


Cred că încrederea în copil e cheia. Cred că școala nu poate educa, eventual instrui vag. Cred că trebuie să învețe bine pentru că ce se face la școală, oricât de alambicat ar părea, e minimum minimorum din ce ar trebui să știe. Lăsați un copil să se intereseze natural de ceva și veți observa cum se va umple firesc de noțiunile respective.
Prin faptul că nu am dat așa o importanță grozavă cursei înarmării cu zeci de suplimentare /concursuri, am reușit să nu omor curiozitatea ei naturală. Are încă o atitudine foarte sănătoasă, chiar de mă mai rog de ea să scrie temele uneori (deh, preadolescentă). Nu îi pasă de note, îi place calificativul Foarte Bine, cui nu-i place, dar nu face o drama la un Bine, cum aș fi făcut eu când eram copil.

Cred că a trecut foarte bine prin acești patru  ani, și prin asta înțeleg doar că i-a trecut păstrând foarte mult din inocență, din imaginație și din puterea de pătrundere în interiorul fenomenelor. Așa că să nu luăm în tragic. Mai bine să râdem și să păstrăm încrederea copilului intactă. E greu când noi am fost crescuți un pic altfel, dar ce bine că acum putem alege cum să ne raportăm la „autoritatea profesorului”!!

Despre mine?
Desigur că sunt foarte emoționată. La înca 33 de ani copilul meu termină clasa a 4-a. Acum 10 ani pe vremea asta mă imaginam cu ea așa, am proiectat în mine imaginea unei fete nemaipomenite cu o mamă tânără lângă ea, ca o sora mai mare.  Pe când se cânta concertul de cello cu minunata mea Laura Buruiană și Tibi Soare la pupitru, revedeam momentele grele ale primelor luni cu ea și îmi spuneam : peste 10 ani va termina clasa a 4-a iar eu voi fi mândră de ea, așa cum sunt acum mândră de mine că am învins un an cinci de facultate cu 25 de examene și bebe mic.

Ce a urmat a întrecut orice așteptări, pentru că viața ne-a încercat  mult mai greu și în felul acesta ne-a dat o consistență la care nu am sperat.
Profunzime, joacă, iubire.
Fata mea.
Absolventă de clasa a patra.
Cineva să mă ciupească de braț :)

Poveste cu Oaie

Aceste zile la poalele muntelui sunt pline de contradicții. Se simte forfota civilizației, dar natura reușește în cele din urmă să preia controlul asupra auzului meu.
Dacă ne gândim că ziua începe din seara precedentă, putem spune că începe cu sunetele oilor de vis-a- vis, toata noaptea aproape se aud „beeee” și ”meeeee”., Cu acompaniament sau interludii de lătrături, puternice, dar nu neapărat agresive, așa cum se aud vara când vine ursul :)
 Dimineața până la prânz sunt păsările. Sunt în plină compoziție unde voi folosi Uccelli, așa că mă inspiră.  Unele sunt melismatice, altele repetitive. Când în cor, când în dialog.
Deschid geamul și mirosul de primvară invadează totul. Mai invadează și niște muște mari și negre, dar ce-ar fi viața fără câte o muscă sâcâitoare care să te mobilizeze.
Suverane peste fire, niște lacrimi de zăpadă se scurg de pe văi. Ca să nu uităm de marea simfonie și de tragismul ființei în general.

Mi-a atras atenția, și nu doar mie, ci tuturor copiiilor și adulților mai inclinați spre contemplare, un miel mic alb, cu mama lui, care, exact ca puii de om, caută confortul sânului  în orice situație cât de cât stresantă. Nu e niciodată refuzat, oricât public ar fi în zonă:)

De obicei, Oaia și mieii ei se duc puțin mai departe, în curtea de lângă ‚casa lor”, și știindu-i atât de mici am sperat și sper în continuare că vor mai avea un pic de răgaz împreună în acesta existență lumească.

De ieri de dimineață a început carnagiul, pe tăcute, probabil că au ciobanii o tehnică specială. De la geam nu se vede decât cum sunt luați în brațe și duși undeva în spate, majoritatea nebănuind nimic, dar eu cred că da, pentru că se jucau și se împingeau mai abitir ca niciodată, devenind din ce din ce mai greu de prins.

În tot acest timp, Oaia a plecat obișnuit pe drumul ei spre curtea vecină. Mielul cel mic a urmat-o. Oaia a sărit cu dexteritate peste bradul prăbușit la datorie în această iarnă, la viscolul cel mare. Mielul a încercat ambițios să îi urmeze exemplul, dar nu reușit nicicum. Era prea mic.
Oaia s-a întors, răbdătoare și calmă. A căutat din priviri altă cale, a găsit-o. Și-a ghidat mielul ocolind trunchiul căzut. A durat mai mult, dar scopul era să fie împreună.

Lecția de la Oaie? Trebuie s-o detaliez? bine, dar doar de dragul de a scrie o voi face.
E lecția despre înțelegerea limitelor celuilalt. De a găsi calea de a îl ajuta așa cum are el nevoie la momentul respectiv. Să nu uităm că mielul a încercat să își imite mama, dar nu era pregătit. Oaia a scăzut nivelul fizic și a crescut nivelul spiritual. A luat-o pe calea cea lungă, dar singura potrivită pentru copilul ei.
Oaia empatică și înțeleaptă.
Oaia care nu forțează, ci ghidează.
Mama Oaie.

Cv de mamă artistă

De fiecare dată când se ivește un eveniment artistic proeminent, fie el concert sau expoziție, organizatorii mă roagă să le trimit un memoriu de activitate cu „cele mai importante date”. Iar eu, invariabil, trebuie să mint. Să omit cele mai relevante creații pentru mine, pentru că nu sunt atât de importante pentru marele public. Și anume, nu se obișnuiește ca în cele câteva rânduri care apar în programul de sală să declar ce mă definește în primul rând: sunt mamă pentru doi copii extraordinari : Sofia și Gheorghe. În rândurile următoare veți putea afla de ce ei m-au ajutat să fiu ceea ce sunt: o mamă artistă, și nu o artistă mamă.

Pe Sofia am născut-o când aveam 23 de ani. Eram studentă în anul cinci la Compoziție și tare speriată de viitor. Credeam că tinerețea e de vină, dar  mi-am dat seama ulterior că orice mamă la primul copil se simte la fel. Avantajul de a fi o mamă atât de fragedă (pentru zilele noastre, desigur) a fost acela că am putut evolua împreună și că nu reușisem să îmi formez niciun fel de prejudecăți despre cum se cresc copiii. Dimpotrivă, Sofia m-a învățat aproape tot ce știu acum: să îi ascult orice semnal,  de la foamea de bebeluș –rezolvată prin alăptatul la cerere-  până la emoții, de orice fel, cele negative rezolvate cu multă răbdare și efort, cele pozitive pur și simplu prin a fi acolo, lângă ea, să ne bucurăm împreună. Toate acestea în timp ce facultatea mă solicita intens, un student în an terminal la Compoziție are de scris o lucrare mare pentru orchestră (absolvența) și  încă una  pentru licență.  În plus, mai sunt cele 10 examene semestriale. Drept pentru care, Sofia și-a început educația muzicală mai întâi intrauterin (examenele de anul patru) și apoi extrauterin, pentru ca o alăptam și învățam, sau chiar compuneam dacă nu putea să adoarmă altfel decât în brațe și studiam la pian cu ea lângă mine în coșuleț. Cu alte cuvinte, nu am îndepărtat-o ca să pot merge mai departe cu facultatea, ci am introdus-o firesc în lumea mea.

Anii au trecut, bebelușul a devenit o fetiță dinamică și foarte creativă, iar eu m-am dezvoltat artistic cu ajutorul ei, pentru că, pentru mine,  ceea ce trăiești lângă un copil nu egalează niciun fel de altă experiență.

Când Sofia a împlinit 3 ani, a început să mă roage să îi aduc neapărat un frățior sau o surioară.  Tot atunci a început să deseneze. Lucruri în aparență simple, dar extrem de adânci ca sens. De pildă, reprezentarea familiei, un desen pe care nu l-am putut păstra din cauza tăbliței magnetice, era un X maaaaaare, iar fiecare „triunghi” astfel format avea ochi și gură. Fantastic, nu-i așa? mai ales ca niciunul dintre noi, părinții ei, nu putem exprima idei prin …desen. Și cumva premonitoriu, cu cele patru X-uri.

După Craciunul anului 2006 am aflat fericita veste că familia noastră chiar se va îmbogăți cu un nou membru. Gheorghe, băiețelul dulce care ne înseninează zilele, a fost așteptat îndelung de Sofia, cele 9 luni au trecut mai greu pentru ea decât pentru mine.

Cu el, am învățat alte lecții. Cea mai importantă a fost aceea de a îmi dedica un an și câteva luni strict familiei. Fără compoziție, fără fotografie (noua mea pasiune), fără doctorat (sunt un șoarece de bibliotecă, asta e clar). Am învățat să nu mai fac nimic din mers, ci să aprofundez bucuria supei cu brocolli și piureului de mere cu avocado. Știam că viața mea artistică nu pleacă nicăieri și, mai ales, primele luni din viața unui bebeluș nu se mai întorc. Așa că le-am savurat  intens. Am recuperat ulterior, iar muzele muzicii și ale fotografiei nu m-au abandonat, ci mi-au răsplătit înmiit răbdarea.

Dacă Sofia ne uimea permanent cu noile ei desene, Gheorghe ne-a uimit cu simțul său muzical. La vârsta de un an, nu spunea decât rar mama, în schimb cânta  perfect tema din "Ah! vous dirai-je, Maman! de W.A Mozart. Cunoscută publicului larg drept Twinkle twinkle little star. Tot atunci fata noastră a început lecțiile de pian cu profesoara mea din liceu. Și desigur, studiul de acasă cu soțul meu. Au o relație specială ca de la fată la tată. Gheorghe era și este fascinat de pian. În curând va începe și el muzica, de astă dată direct cu mine, corespunzător relației speciale :).

Nu știu care va fi drumul artistic al copiiilor mei. Sofia e bună pianistă, dar nu știe cât va continua. E atrasă de tot ce înseamnă arte vizuale, chiar fotografie și film. Am ales, la sfatul unor mari pictori și sculptori, să o ajut …lăsând-o în pace! Da, se pare că desenul și pictura nu necesită lecții la vârste fragede (ea are acum 9 ani și jumătate). Nu am dorit să intre în tăvălugul manierismului și modelor, ci să se exprime liber. Astfel, neurmând niciun curs, a devenit foarte originală, iar această originalitate i-a fost răsplătită prin premii și expoziții. O mai ajut ducând-o la muzee și încerc să îi cumpăr materiale cât mai diverse, ca să poată alege. Acum, de pildă, cel mai mult îi plac pastelurile cretate. E, inconștient, într-o etapă impresionistă.  Cât despre Gheorghe, acum, la patru ani și jumătate, vrea să fie medic de inimi și să „vindece oamenii cu muzică”. Cine știe ce surpize ne rezervă viitorul.

Cum reușeste o mamă implicată în viața artistică să se ocupe de copiii ei? Răspunsul nu poate fi universal. Pot să vă spun ce fac eu. Lucrez în așa fel încât ei să nu simtă (prea mult….) că sunt neglijați. Singura excepție a fost doctoratul, unde a trebuit practic trei luni să mă închid în birou. În rest, am învățat că cele mai mărețe idei pot să apară când alăptezi sau când cureți morcovii.  Că poți deschide computerul să își descarci fotografiile și cu un copilaș cățărat în spatele tău. Că poți transcrie lucrările și dacă domnița desenează lângă tine. Secretul e să nu îi excluzi, ci să îi integrezi în lumea ta. Poate că aș fi compus și fotografiat mai mult fără copii.  Dar oare ar fi fost la fel de interesant? De intens? Sunt convinsă că pasiunea pentru artă a fost infint multiplicată de dragostea pentru copiii mei. Vă rog, lăsați-mă să îi trec în programul de sală. Fără ei, nu v-ați fi gândit să mă includeți în concert.

      _______ 

           

  Acest post a fost scris la rugămintea Ancăi Bundaru, pentru situl mamicadetoatalauda.ro. 

  Îmi  pare f rau că nu reușesc să pun bagde-ul, în niciun fel, blogger îmi face  azi în ciudă.

  Sunt f simpatice, le găsiți aici :http://www.mamicadetoatalauda.ro/badges

   Mai mult nu răzbesc :)

Mommy wars

Fiind eu ocupata cu doctoratul si fiind eu cu sanatatea in pioneze, n-am apucat sa observ razbelurile de pe blogurile de mamici.
De aceea am fost tare uimita (ca sa fiu draguta) atunci cand dand un raspuns despre ceva am fost acuzata ca incep razboiul. Am facut ceva sapaturi si am aflat ce si cum, m-am cam ingrozit, am trecut mai departe.
Acuma , sa va spun de ce cred eu ca sunt percepute aceste discutii ca razboaie. Tot ce zic e din experienta personala dupa 9 ani si ceva in care am crescut 2 copii plus convietuit cu unu pe care l-am gasit destul de maricel, avea 15 ani. 3 copii in total.

In societatea moderna principalul factor dupa care se fac regulile de convietuire este FRICA.
Frica de viitor.
De exemplu, eu eram mega depresiva ca Sofia nu dormea singura , nu crestea cat credeam eu. Ce era sa ma fac atunci cand ma intorc la facultate? In mod normal ar fi trebuit sa inghet anul, numai ca familia nu m-a lasat. Nu stiu daca a fost bine sau rau, anul l-am incheiat cu 10 pe linie si o super licenta, dar am fost stresata tot acest timp. Dar poate tocmai ocupatia suplimentara m-a salvat din depresia diagnosticata care m-a tinut cel putin 4 luni.
Care e cea mai importanta lectie pe care am invatat-o in tot acest timp?
A fost ca nu putem controla toate aspectele. Ca nu putem sa ne invartim strict in jurul copilului, ca trebuie introdus copilul in viata ta. Chiar citind cu voce tare cursul de stilistica sau studiind la pian cu el in scaunul de masina pus pe fotoliu langa tine, sau transcriind la orchestratie in timp ce alaptezi.
Sau adormind cu copilul pe piept in timp ce inveti pentru examene.
Adica, toate iluziile mele despre alaptat 20 de minute, pus in pat si vazut de treburi s-au spulberat cand ea vroia sa suga 2 ore si sa doarma la mine-n brate.
ca sa imi fac si facultatea si sa ingrijesc si copilul, care sa nu planga noaptea pentru ca ala mare avea scoala a doua zi si avea de invatat si el ziua ca era in clasa a 9a, trebuia sa le bag in acelasi cos si sa fac liniste.
Sa aplic Ferber samd iesea din discutie. In primul rand nici nu stiam ce-i aia. Iar sa inchid usa si sa las sa urle o ora nu aveam cum, baiatul trebuia sa invete, sa isi faca teme, nu sa asculte plansul unui sugaci, vb Marei :) Si pe bune ca nici AP nu stiam ce, am aflat de AP cand avea copilul nr 2 cateva luni., deci la ANI distanta.
Pentru familia noastra si mai ales pt mine, o femeie tanara de 23 de ani, (pt unii un copil, da eu zica ca nu, se exagereaza cu copilaria in era noastra :D) sa imi fac treaba incluzand copilul in ea a fost singura solutie. Asa, am putut observa ca dureaza tot atata timp si se cheltuie tot atata energie sa il inveti ceva pe bebelus cat timp ar trece si cata energie ai folosi pt alte scopuri pt ca intre timp sa invete singur acel lucru.
Treaba asta am citit-o si intr-o carte, niste ani mai tarziu, si anume in cartea Poti sa nu fii o mama perfecta. Haioasa carte.
(Aici se cuvine o paranteza. Copiii mei au cel mai dedicat tata cu putinta, pot spune ca baia Sofiei a facut-o 80% el, a plimbat-o cand a putut, a dormit cu ea pe piept cand eu eram epuizata, a gatit si a intins rufe, a venit de la job direct acasa fara niciun detour, eventual doar la piata, samd samd. Si mi se pare normal. Nu consider ca am avut „ajutor” la copil, consider ca e tatal copilului si e f f normal sa faca toate astea. Daca o mama se lupta singura cu viata casnica si tatal copilului nu se implica, atunci e f nasol. Dar nu e doar de datoria mamei sa asigure bunul mers al familiei. Divizunea muncii e un concept ok, dar nu intr-atata incat sa nu intervii cand vezi ca celalalt e depasit, f obosit samd)

Revenind, opinia mea e ca teama duce la nevoia de control.
Si aici vin cu a doua poveste. Cea a lui Ghe, unde am zis ca mai rau ca la Sofia nu poate fi, ca oricat de mult ar sta treaz si ar vrea sa suga, eu am sa ii fiu un an de zile la dispozitie si mai vedem dupa aia.
Mi-am intrerupt doctoratul si am stat frumusel acasa. Am hotarat ca iau fiecare zi cum vine, fara angoasa. Pot sa spun ca a fost o diferenta de la cer la pamant.Am fost cam obosita, dar nu ca la Sofia. Oboseala era ca aveam doi copii de ingrijit, daca l-as fi avut strict pe el cred ca nici nu simteam ca s-a nascut dpdv stress si griji.
Goghe e copilul care atunci cand ii e somn, pune capul si doarme. Cand ii e foame cere de mancare. Cand ii sete imi cere apa. Practic, are un control uimitor asupra nevoilor lui. In plus, e mult mai intelegator si calin decat sora lui. Se adapteaza cu usurinta schimbarilor. Goghe e copilul crescut fara pic de inversunare din partea mea, copilul la care am plans noptile de drag, nu de FRICA.
Nu e vorba ca pe Sofia n-o iubeam cu aceeasi intensitate. E vorba ca la el am fost libera si increzatoare, iar la Sofia macinata de prejudecati si temeri ca nu fac asa cum scrie in carte si de aia nu doarme ca alti copii si nu mananca ca alti copii . Incepeam sa tremur inainte de orice masa, fructe, legume cereale, ce-o fi fost acolo. Plangeam cand vedeam ca vine seara si eu am de lucru si ea nu vrea sa doarma. Pentru ca nu puteam sa controlez cat mananca, cat doarme... Abia cand am lasat-o mai moale cu pretentiile de perfectiune a fost mai bine.


Ei si acuma sa va spun cum vad eu parinteala. Poate foloseste cuiva, poate se potriveste cuiva. Nu e cu titlu de lege, e ceea ce am facut eu.
Eu cred ca nevoia de control si perfectiune se manifesta si prin metoda Ferber si prin excesul de bio si saritul in sus la cel mai mic plans. Sa va spun ce cred despre saritul in sus:
Niciodata nu mi-am lasat copiii sa planga neconsolati, dar de cand nu i-am mai simtit bebelusi (la mine s-a intamplat cam pe la 2 ani ai Sofiei si pe la 2 ani si jumatate la Ghe) nu am mai incercat sa ii fac sa inceteze si gata dandu-le obiectul dorit, ci mai degraba i-am tinut in brate sa-si manifeste frustarea si sa trecem peste.
Sar in sus la motive emotionale insa. Mi se pare mai grav ca plange ca Alba ca Zapada n-are casa (Ghe e ala) decat daca plange ca nu are masinuta din vitrina sau abtipildurile. Pentru ca plansul dupa obiecte trebuie consumat cu ei alaturi, si dupa investigat ce sta in spatele lacrimilor. Uneori e doar obiectul, case closed. Alteori e ceva ce s-a intamplat la gradinita sau la scoala sau poate chiar afli ca Alba ca Zapada n-are casa si poate ca ii e frica de lipsa casei. Plansul nu e de ignorat.
La fel si obraznicia. Obraznicia ascunde chestii. De fapt, e buna, copilul are incredere sa-ti serveasca una mai nepoliticos asa, dar de ce a simtit nevoia? Eu mereu incerc sa investighez ce se intampla de fapt. Nu inseamna ca nu sanctionez imediat derapajele verbale, pentru ca le semnalez si nu le tolerez. Dar asta nu ma impedica sa nu-mi pun probleme mai adanci.
Poate ca mie imi vine foarte greu sa ii aud nemultumiti si certareti din cauza ca stiu ca nu fac destule pentru ei. Eu sunt de vina, nu ei. De exemplu, in timp ce scriu acest post, Ghe plange afara, ceva legat de sanie, iar eu nu pot sa ma duc sa il ajut pentru ca am o zi f f rea. E soare si frumos si eu nu ma simt in stare sa ies din casa.
De doi ani de zile eu sunt umbra mamei care ar trebui sa fiu.( pfiuu, nu mai plange :D)

Si atunci, cand vad femei sanatoase, in putere, capabile sa isi ingrijeasca copiii, si le vad macinate de frica si repezindu-se una la alta pe bloguri si certandu-se care metoda e mai buna pt cresterea copiiilor imi vine sa le iau si sa le tin un seminar despre bucuria de a fi sanatos si de a putea sa le rezolvi plansul cu sania si cu cearcanele de nesomn si cu bautul apei sau cu mancat doar quinoa cu hrisca si a le cumpara cei mai bio ciorapi si scutece refolosibile.
sa fie clar, Nu minimalizez problemele nimanui, pentru fiecare e importanta persoana proprie si e normal si e BINE si SANATOS sa fie asa.

Dar toate, fara exceptie, alaptatoare, nealaptatoare, working Mom, SAHM , va ingrijiti (acum) copiii mult mai bine ca mine. Aveti bunastarea lor in prim plan. Bucurati-va ca va solicita si le puteti raspunde, bucurati-va ca va puteti darui si ca nu va e teama ca daca citit o poveste in plus a doua zi tre sa zaceti in pat.
Sunt invidioasa carevasazica. Nu ma jenez sa o recunosc, pentru ca e o invidie pozitiva. Asta implica ca ma ambtionez sa redevin sanatoasa, desigur :)

Da numai ca viata e mai smechera de-atata. Eu am facut cum am simtit, am mers dupa ritmul copilului samd, si iata ca acuma nu mai fac fata sa ii secondez. Fizic.
Ma confrunt cu ceva la care nu am rezolvare. Ii vad cum cresc ca buruienile si ma doare ingrozitor. De ce? de FRICA. pentru ca boala m-a facut sa inteleg ce inseamna de fapt lipsa de control. Nu ce stiam eu dinainte ca inseamna „let go” , haha, ce glumita pare acuma. De parca nu era destul, am avut o depresie groaznica in aprilie, in care nu mai vedeam sensul, scopul, nu vroiam sa-mi vad copiii, nu vb cu sotul, nu raspundeam la telefon, la mail. Apoi, dupa ce a trecut, a ramas „doar” ca ma trezesc de dimineata si nu stiu ce zi o sa urmeze. Asta e adevarata lipsa de control, nu ca a mancat desert nonbio la gradi.
De aia predic eliberarea de controlul deplin. Lasatul mai moale. Ganditul uneori „om vedea cum ne descurcam”.
Nu ma refer aici la organizarea intima a fiecarei familii, sper ca e clar. Aia si-o stie fiecare. Ma refer la controlul total asupra copilului, care se manifesta si la biomanii si la metoda Ferber. Iar revin la „poti sa nu fi o mama perfecta”. Acolo scrie ca rutina e buna, dar uneori efectiv nu poti sa o aplici, si atunci e bine sa let go si va reveni de la sine. Nu e vina mamei. Imi pare rau ca a fost luat drept critica, nu era cazul.

Asa ca, nu va mai certati. Eu am si alaptat, am si dormit cu ei, dar asta pentru ca asa mi-a fost mai bine si uite ca nu i-a ferit de necazuri ulterioare. Uneori ma gandesc ca e singurul lucru bun pe care l-am facut pentru ei si ma felicit, e probabil singura perioada fericita din copilaria lor, acuma eu sunt o sursa de frustrare. Ei nu ma au cum ar merita sa ma aiba. Dar trebuie sa let go si sa ma impac cu asta, deocamdata, si sa sper la mai bine.
Dar ai vostri va au acolo, ingrijorate daca nu au dormit cat trebuie, daca nu au baut apa, daca au mancat ciocolata in vizita. Fiti recunoscatoare pentru asta. Multumiti pentru problemele mici. Din ele e condimentata viata. Le puteti rezolva. Si eu ma ingrijorez pt toate astea si pentru foarte multe altele si nu le pot rezolva. Nu pot pretinde nimanui sa ma inlocuiasca. Pe voi nu trebuie sa va inlocuiasca nimeni.
Aveti fericirea de a fi mame intregi pentru copiii vostri, nu o irositi cu mommy wars.

tot despre alaptare si despre normalitate

Eu am mai tot scris despre asta. Dar am citit acum povestea nr 1 a Bogdanei si m-am socat de asemanari. Sigur si deosebiri.
Eu eram mult mai tanara, abia implinisem 23 de ani, fetita mea a avut 2.7 kg, desi la termen, n-a facut cadere dupa nastere, (cred ca pt o proaspata mama nu exista trauma mai mare, sa nu fie copilul in perfecta stare de sanatate, numai si-atata si e destul sa te deprime iremediabil si sa nu-ti mai pese de niciun alaptat) , deci a mea a stat doar un pic la oxigen, deh, cezariana la rece ca era transversa si nu mai crestea de loc ca nu mai exista decat o lingura de lichid, cum mi-a zis medicul in timpul operatiei samd.

Am mai povestit, reiau pe scurt, ranile mele au durat 2 luni si jumatate, aveam spectrul reintoarcerii la facultate permanent agatat in minte, copilul nu crestea cat ar fi vrut cartile mamei. Salvarea noastra a fost tot dr Culcer. Atunci, in 2002, era in plin avant si forta (si acuma este), ea a fost medicul neonatolog al Sofiei, a vazut-o din secunda 1, a venit la orice apel disperat de-al nostru, m-a incurajat nespus, in tot, cu panicile alea nesabuite din capul meu, cu pozitia de alaptat, cu mersul meu la facultate, cu mancatul bine, nu prostiile de regim, imi evidentia mereu starea buna a copilului, precocitatea extrema, asta la amandoi, au fost uimitori din punctul asta de vedere. Sa va explic de ce: nu ca ar conta peste ani ca ei efectiv s-au ridicat in picioare la 6 luni, nu , nu exagerez si nu spun povesti pescaresti, asta e adevarul. Ca de la 5 luni jumate mergeau de-a busilea etc etc. (de mers in picioare mai tarziu, ca 4 labe e mai haios, or fi considerat copiii mei). Dar e foarte foarte important pt o tanara mama care aude in cor vaaaaai ce miica e, vaaai plange la o ora dupa ce a supt (aiurea, copiii mei au avut momente in care au supt 20 din 24), asa, revenind, e foarte important sa ai un medic care iti spuna: Uita-te la COPIL, nu te uita la cantar si centimetru. Si intr-adevar, copiii erau psihic si motric excelent dezvoltati, udau cate scutece trebuie, si alte mici amanunte din astea care de fapt dau masura bunastarii generale.

Dar nu v-am spus niciodata despre alt medic minunat, care m-a ajutat doar cu o simpla conversatie la telefon. Se numeste Gina Palicari. Ei ii datorez foarte mult, si anume toata abordarea mea ca mama.
pe langa sfaturile cu alapteaza la cerere, laptele matern se digera imediat, alaptarea se face pana la doi ani si peste, Ea este cea care mi-a spus sa-mi tin in brate tot timpul copilul, sa imi amintesc ca copilul ma iubeste neconditionat, sa las vinovatia si sa fac absolut tot ce fac din iubire. Si sa-mi ascult instinctul.
Ei bine, au fost cuvintele magice, pentru ca dupa aceea nici ca am mai ascultat sfaturile binevoitorilor. Nu a fost mai usor fizic, dar cu siguranta a fost mai usor psihic.

Bogdana vorbea despre determinare, asa este, eu n-am avut niciodata biberoane si lapte praf in casa. As fi considerat ca fac o crima . Asa credeam eu atunci. N-as vrea sa considere ca vreau sa discreditez pe cineva, pur si simplu pentru MINE ar fi fost un scurt circuit sa o iau pe calea cea mai usoara si sa nu dau copilului ceva ce AM, sa nu trec peste ranile care m-au tinut 10 saptamani pana au inceput sa se vindece si altele asemenea.

Si vreau sa mai spun ceva foarte important, cu riscul sa ofensez toate mamele care au trecut prin greutati infioratoare, ca Bogdana, ca mine. Ei bine, desi sunt mandra de mine, nu mi se pare deloc eroism. Stiti cum mi se pare acuma, dupa atatia ani? Mi se pare absolut NORMAL. Mi se pare ca e doar primul dintr-un lung sir de evenimente care iti pun la incercare fiinta, in sensul de fiinta ta parinteasca. E FIRESC sa treci peste dureri, temeri, incertitudini. Mi se parea ca e o mare vitejie ca eu la 23 abia impliniti am reusit. Ei bine, nu. Nu e nicio vitejie. Viata iti ofera momente mult mai grele de atat.
Sa treci peste primele chinuri ale alaptarii e cel mai mic dintre ele.

Inca odata, nu vreau sa ofensez pe nimeni, copiii mei sunt mari de-acuma, alaptarea este un capitol incheiat pentru mine. Insa din experienta ultimilor doi ani, pot spune ca ce a fost atunci e floare la ureche fata de ce e acuma. In plus, stiti vorba aceea: kleine Kinder, kleine Sorgen, grosse Kinder, grosse Sorgen...

Alaptatul poate fi greu, dureros, infiorator pe alocuri. dar e cea mai usoara parte din cate urmeaza. Ce am facut eu a fost pur si simplu...normal.

Cum am devenit mama care sunt

Mi-a zis cineva foarte dragut ca eu sunt asa cum sunt din cauza ca fiind artista, sunt in contact direct cu latura mea emotionala si asa merg mai repede la esenta.
O fi, nu zic....dar avand in vedere cate greseli am facut si voi face in cresterea copiilor, nu m-as baza asa de mult pe explicatia asta. Ca firea artistica include si urlat din senin si pe cuvant ca nu e bine, decat daca te cheama Johannes Brahms si alergi prin padure inainte sa-ti scrii simfoniile. Nu cand esti mama si copiii tai au nevoie de o persoana calma.
Asa ca explicatia este cu totul si cu totul alta.
Eu sunt mama care sunt din cauza ca sunt...extrem de lenesa.

Sa o luam cu inceputul.

E mai greu sa te scoli din pat din camera vecina, cu dureri de la cezariana, ca sa iti alaptezi copilul de 10 ori pe noapte.
rezultat? iei copilul in pat cu tine si everybody happy. Including sotul care are nevoie de niste somn ca sa poate sa te suplineasca ziua cu treburile casei sau cu mersul la job.
Nu va temeti, nu o sa doarma cu voi pana la 10 ani. pe probatelea. Amandoi dorm singuri bine merci. Ba fata si adoarme singura de ani de zile, Gh e inca prea mic sa adoarma singurel.

E mai greu sa prepari zeci de biberoane cu formula si sa iei cu tine tone de bagaje cand te duci pana in parc. Asa ca lenesa isi va gasi o bancuta ferita si isi va alapta copilul.

Cand copilul vrea sa deseneze pe pereti, e mai greu sa il convingi sa nu o faca decat sa iti planifici o zugraveala peste cativa ani. Toata lumea e fericita, copilul se exprima creativ, e adevarat ca nu mai arata casa bec, dar cine te iubeste, te iubeste cu peretii desenati.Cine nu, inseamna ca nu ti-e prieten adevarat. Cu lenea ajungi la multe esente....

In general, ca sa previi o criza de tantrum e mai simplu sa lasi copilul in magazin sa puna ce vrea in cos, si sa spui la sfarsit vanzatoarei ca 1, 2,3 4, 5 nu se cumpara.
Sa-i faci morala si educatie in fata rafturilor colorate e o totala pierdere de timp si energie.

In orice caz, eu aici am adoptat o solutie si mai lenesa. Pur si simplu am ales sa nu expun copiii la stimulii astia. E adevarat ca nu sunt mama singura si pot sa il trimit pe tata dupa cumparaturi. Pt mame singure, solutia de mai sus;)
dar cand ma gandesc cat de vajaita ies eu din supermarket sau din mall, ca dupa juma de ora ma apuca durerea de cap....cum sa reziste un biet copilas?

Deci daca trebuie sa ii iei dupa tine la platit facturi si alte treburi ingrozitor de plictisitoare, nu te supara ca iti vor face crizute de nervi. Tu esti de vina ca ii pui in situatia asta. Trebuie pur si simplu sa nu iti pese de ceilalti din jur si sa incerci sa le faci asteptarea cat mai placuta.
Nu uita ca adultii care se uita urat la tantrumul copilului tau sunt niste frustrati carora nu li s-a dat atentie cand erau mici. Nu vrei ca ai tai bebelusi sa devina oameni mari d-astia.

In general, daca parintii ar intelege ca reactiile copiiilor sunt exclusiv vina lor, a parintilor, lumea ar fi una mult mai buna....
Sa te simti vinovat nu inseamna sa te autoflagelezi, ci pur si simplu sa intelegi ca responsablitatea iti apartine. Daca pricepi asta, gestionezi situatiile stresante mult mai usor. Pur si simplu te gandesti cat de greu trebuie sa ii vina copilului si atunci te imbunezi mult.

Acuma, toate mamele fac greseli. Chiar si eu am scapat cate una la popou. Mi-e foarte rusine. E oribil. Tradezi increderea copilului.
Dar de ce nu am mai facut-o? in afara ca e oribil, din lene.

Pt ca e mult mai greu sa repari bataia decat sa nu o aplici.
Cand ii tragi una, copilul o sa se concentreze pe "mama/tata m-au batut". Asta inseamna ca greseala pt care a fot pleznit s-a evaporat in neant. Nu se mai gandeste ala micu la ea cat o trai. Ci doar la nedreptatea pedepsei. Asta o sa te faca sa pierzi o gramada de timp cu educatia. Si o sa pierzi o gramada de trenuri.
Daca esti una lenesa ca mine, o sa vrei sa muncesti mai putin si nu o sa-ti mai pedepsesti copilul.
Nu il mai trimiti la el in camera un minut pt fiecare an de varsta si all that crap.
Si ai sa observi ca cu timpul, motivele pt care ai fi vrut sa pedespesti odorul se reduc cu viteza luminii.

Pentru ca cu cat il cresti mai flexibil si empatic, cu atata va deveni si el un copilas atent si saritor.

Eu nu spun ca nu exista momente in care pur si simplu iti explodeaza creierul de nervi, ohoo, le-am trait pe pielea mea.
Dar oare n-ai observat ca atunci cand esti mai odihnita sau mai relaxata , exact aceleasi situatii iti provoaca rasul?

Pai si atunci, e clar ca vina nu e a copilului.

Copilul tau nu e dusmanul tau!
E mult mai eficient sa nu i te impotrivesti. Asta e regula mea de mama lenesa.
Si a dat rezultate. frumoase, zic eu...sustinuta de foarte multi altii :)

PS, nu uitati. Sofia stie cum se cresc copiii.Da, da, copilul asta al meu care nu a primit pedeapsa la rece niciodata. Nici cand batea la mine ca la fasole :) Copilul asta caruia nu i-am corectat niciodata comportamenul "inadecvat" de fata cu musafirii, care ma intrerupe cand vorbesc cu adultii si face chestii din astea care exaspereaza frustratii, cum ar fi ca uneori vrea sa ii dau supa in gura. Si ii dau.


Nu trebuie să îi spui lui Gheorghe că desenează urât. El e mic. Dacă-i spui acum că desenează urât, când va mai creşte, sigur va desena foarte urât. Dar dacă îi spui că desenează frumos, va desena foarte frumos.

my girl

Sofia zice.

Despre alaptare si feminitate

Imi sta pe creier ideea asta de foarta multa vreme.
Mi se pare ca nu a prea fost abordata latura asta romantica si frumoasa a alaptarii.
Desi pictura e plina de delicatete si finete in ilustrarea acestor momente magice.
Eu am scris mult despre alaptare in Romania.
cred ca in anul 2003 am fost prima care a vorbit despre cat de greu e, pe un forum de mamici.
Toata lumea ma stie de fanatica...am avut niste experiente de la agonie la extaz cu ambii copii, am ajutat sute de mame sa alapteze si recunosc, sunt mandra de mine , de ce am facut pentru copiii mei si copiii altora.

dar sa trecem la subiect.

Ce inseamna pentru femeia moderna alaptarea? Pentru femeia inteligenta, constienta de frumusetea, bunatatea si minunatia ei.
Pentru femeia care se preocupa de ce pune pe ea, de cate kile are, chiar daca e grasuta poate sa arate superb, care isi da cu o crema pe fata si care vrea sa fie prezentabila pentru a se simti bine tot universul in preajma ei.

Cum o afecteaza alaptarea?


La inceput e nasol. Fizicul trece in subsidiar. Transformarile de uimesc, te supara.
Dar ....dupa cateva luni de rabdare, vin roadele. Primele doua luni sunt flower power, cum am mai zis. tzatza nonstop la vedere, izvor de lapte pentru gurita stirba si obrazul bucalat. Cu dureri superbe daca stii sa le pretuiesti.
Am mai vorbit despre frica de durere....mare, mare dusman al propriei fiinte. Durerea e un dar minunat, e o cale spre evolutie, e frumusete in stare pura. insa na, trebuie un pic de creier ca sa admiti asta.


Insa dupa primele 2 luni...ce urmeaza?

Ceva extraordinar.
Copilasul isi regleaza mult mesele. Si poti sa redevii tu, impreuna cu alaptarea ta.

Gestul simplu de a pune copilul la san iti da o magie cum nici o femeie photoshopata din reviste n-o s-o aiba. Firescul alaptarii te imbujoreaza si te inobileaza.
Nu trebuie sa te exhibi. Exista esarfe superbe si bluze care permit alaptarea discreta. Asa, o sa ti se vada doar ochii stralucitori aplecati deasupra bebelusului tai. Ochi care nu pot fi obtinuti cu nicio mascara din lume.

Sanii..sa recunoastem, arata tare bine prin bluzele alea. fara operatie. Feminitate din plin.
Da, ai un pic de burtica. Da e sexy, ca o vioara sau un violoncel. Si oricum, numai barbatul personal ti-o masoara. Pt restul e un semn ca abia ai nascut. De ce sa vrei sa arati ca nu ti s-a intamplat nimic? Ba uite ca ti s-a intamplat o minune! Fii mandra de ea.
Ti-e sete mereu? foarte bine. Ce e mai sanatos decat o femeie tanara care bea apa permanent, spre bunastarea ei? Aspectul asta natural, cu sticluta in mana e foarte interesant si binevenit in lumea coca colei.
Foloseste perioada de alaptare ca sa inveti sa mananci corect si inspre binele tau si al copilului.
O sa-ti radieze pielea si lumea n-o sa stie de ce arati atat de bine.


Nu mai am acum prea multa energie sa dezvolt, literele mi se zbat printre degete, nu-s prea sanatoasa la trup zilele astea.


Dar in concluzie, nu va feriti de alaptare si de efectele ei. Feminitatea e un dar rar in zilele noastre. Nu te lasa amagita de imaginile androgine, ci valorifica la maximum ce ti-a dat natura.
Dumnezeu nu joaca zaruri.

Numai ca noi, femeile, suntem prea fraiere cand e vorba de clisee.
Hai sa le rupem, alaptati cu incredere si cu constienta frumusetii acestui gest, care va da un farmec absolut unic, inimaginabil.

Fiti destepte!

oare exista ceva mai frumos de-atat?

promiteti-mi ca nu plangeti chiar toata ziua dupa ce cititi asta;)
Multumesc din suflet Ada .